Pe adevăraţii maeştri ai teatrului îi găsim, mai degrabă, departe de scenă. De obicei, ei sunt cei care înţeleg ca teatrul nu e o maşină de reprodus clişee şi convenţii. Sunt cei care-i caută sursa vie pe care nu o regăseşti tot timpul în sălile de teatru unde mulţimi de oameni se-nghesuie în fiecare zi, preocupaţi să copieze o lume sau alta. Copiem, în loc să ne creăm propriile lumi care să incite la dezbateri, care au la bază emoţiile ascunse în interiorul nostru. În fapt, tocmai Teatrul este cel care reuşeşte să dezvăluie aceste lumi.

De multe ori ma întorc la proză ca să înţeleg mai bine cum e teatrul. Zi de zi, mă surprind gândindu-mă la scriitorii care, acum aproape o sută de ani au descris în mod profetic, dar fără exagerare, decăderea zeilor europeni, apusul ce a cufundat civilizaţia noastră într-o beznă în care nici astăzi nu s-a făcut lumină. Mă gîndesc la Franz Kafka, la Thomas Mann şi la Marcel Proust. Acestor profeţi le-aş adăuga astăzi numele lui John Maxwell Coetzee.

Sentimentul lor comun al sfârşitului inevitabil al lumii – nu al planetei, ci al unui model al relaţiilor interumane  – şi al ordinii sociale şi răsturnărilor acesteia, ne însoţeşte astăzi, marcându-ne profund. Pe noi, cei care trăim după sfârşitul lumii. Noi, care trăim în faţa unor crime şi conflicte ce izbucnesc în fiecare zi, în mereu alte locuri, mai rapid chiar decât reuşesc să fie relatate de mijloacele de comunicare. De altfel, aceste „incendii” devin repede plictisitoare şi dispar fără urmă din relatările de presă. Iar noi ne simţim neputincioşi, îngroziţi şi încolţiţi. Nu mai suntem capabili să înălţăm turnuri, iar zidurile pe care le construim cu încăpăţânare nu ne apără de nimic; dimpotrivă, ele însele au nevoie de protecţie şi grijă, lucru care ne consumă o bună parte din energia noastră vitală. Şi nu mai avem forţa de a încerca să vedem ceea ce se află în spatele porţilor, dincolo de zid. Tocmai din acest motiv teatrul ar trebui să existe şi, de acolo, din spatele porţilor, să-şi caute forţa. Pentru a pătrunde cu privirea acolo unde ne este interzis.

„Legenda însă încearcă să explice inexplicabilul. De vreme ce pleacă de la un adevăr, trebuie să sfârşească din nou în inexplicabil” – în aceste cuvinte descrie Kafka transformarea legendei lui Prometeu. Eu asociez profund aceste cuvinte modului în care ar trebui să fie teatrul. Şi un asemenea teatru, care să-şi aibă începutul în profunzimea adevărului iar sfârşitul în inexplicabil, le doresc tuturor slujitorilor acestuia, atât celor de pe scenă, cât şi celor din public. Le-o doresc din tot sufletul!

Krzysztof Warlikowski (traducere în limba română: Luiza Săvescu)

Krzysztof Warlikowski este unul dintre cei mai reprezentativi regizori europeni ai generaţiei sale. S-a născut în Polonia în 1962. Împreună cu scenografa Małgorzata Szczęśniak, Warlikowski creează imagini teatrale excepţionale. În munca sa cu actorul, îl îndrumă pe acesta către cele mai profunde straturi ale creativităţii sale. A inventat, practic, un nou fel de a pune în scenă Shakespeare. Opera sa include, de asemenea, interpretări subversive ale tragediilor greceşti, şi este cunoscut şi pentru punerea în scenă a autorilor contemporani. Producţia sa, Purificare de Sarah Kane a fost foarte bine primită la Festivalul de la Avignon în 2002 şi la Festival de Théâtre des Amériques din Montreal – acesta fiind un moment decisiv pentru intrarea lui Warlikowski pe scena internaţională.

Din 2008 este director artistic al NowyTeatre (Teatrul Nou) din Varşovia, unde a regizat până în prezent patru spectacole care au la bază adaptări proprii după mai multe texte: (A) Pollonia (2009), Sfârşitul (2010),Povestiri africane de Shakespeare (2011) şiKabaretwarszawski (2013). În prezent lucrează la adaptarea pentru scenă a romanului În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust.

La NowyTeatre, Warlikowski a creat o viziune personală a rolului şi locului teatrului în societate, implicând şi spectatorii. Motto-ul său pentru teatru a devenit: Evadarea prin teatru”