Text preluat de pe LiterNet.ro

Ramona Nemeș: Te reîntorci la Teatrul Regina Maria, după ce ai montat Tartuffe în 2021. Cum simți că ai evoluat ca regizor de atunci și cum îi regăsești acum pe actorii Trupei „Iosif Vulcan” la câțiva ani distanță?

Vlad Trifaș (râzând): E… destul de complicat să vorbesc despre evoluția mea. Sper doar că nu m-am prostit, e singurul lucru pe care mi-l doresc. Îmi place să zic despre mine că sunt un căutător, un om care „scurmă” cu curiozitatea copilului. Dacă e să vorbim într-un fel sau altul despre evoluția mea, cu siguranță pot spune că groapa este mai mare, am apucat să caut ceva mai mult, lucru care sper că îmi aduce ceva mai multă experiență. Dar sunt la fel de curios, cu la fel de multe întrebări. Mi-e frică de momentul în care răspund la toate întrebările, așa că din acest punct de vedere cred că sunt la fel, însă cu un bagaj mai mare de experiență.

Cât despre trupă, îi regăsesc într-o formă excelentă. Mulți dintre actori se află la o maturitate artistică unde nu mai vorbim doar de evoluție, ci de rafinare, de o adevărată noblețe care se conturează. E îmbucurător să îi văd așa, iar asta îmi dă curaj să sap mai adânc, dacă tot am vorbit de căutare. Ei sunt „cazmalagii” foarte buni în sensul acesta, iar eu am mare încredere în trupa de aici. Comunicăm foarte bine, iar pauza de câțiva ani în care n-am lucrat împreună a fost, cred, benefică. Ne-am regăsit acum într-un moment foarte bun.

R.N.: Repertoriul tău arată o predilecție pentru autorii clasici. Ai pus în scenă texte de Shakespeare, Goldoni, Molière… De ce te atrag clasicii și cum reușești să-i faci relevanți pentru publicul de azi?

V.T.: Mi-a zis la un moment dat un om mult mai deștept decât mine că dacă vrei să faci teatru bun, să ai încredere în autorii mari. Eu am încredere deplină în autorii mari – și aici nu mă refer doar la clasici. Există și autori contemporani, în viață, care scriu texte extraordinare. Dar, da, am observat și eu la mine această înclinație spre clasici. La un moment dat chiar m-am bănuit de lene – m-am întrebat dacă nu cumva citesc prea puțin și de aceea revin mereu la ei. Apoi mi-am dat seama că nu este cazul, citesc încă, doar că temele mari, puternice, universale mă atrag în mod natural.

Asta cred că îi definește pe marii autori – capacitatea lor de a rămâne mereu actuali. Eu nu fac altceva decât să le „răcoresc haina”. Nu îmi place să lucrez împotriva textului sau să îl răstorn cu totul. În momentul în care mă apuc de un text sunt convins că acel autor a spus ceva valid, interesant și valoros. Nu mă interesează să forțez un sens complet diferit doar pentru a demonstra o lectură „originală”. Acolo pariurile sunt altele. Nu spun că e rău, doar că eu nu sunt interesat de ele.

Problemele mari pe care le ridică acești autori sunt autentice și adevărate. Uite, chiar Caragiale povestea cum un tânăr l-a întrebat: „Maestre, dă-mi și mie un subiect care să aibă succes.” Și Caragiale i-a răspuns simplu: „Un băiat iubea o fată și părinții nu-i lăsau.” Atât de simplu și atât de actual. Părinții s-au schimbat, împrejurările s-au schimbat, dar piedicile și felul în care ne regăsim în ele rămân la fel de vii.

Modul în care reușesc să-i fac contemporani este, cred, strict estetic uneori. Cred că e suficient să sufli praful de pe o carte și să o citești cu ochiul unui om de teatru de azi, cu bagajul de cunoștințe și experiențe actuale. Dacă citești atent și cinstit, textul se contemporaneizează de la sine, fără artificii. Este un proces onest, natural, nu unul forțat.

R.N.: Ai spune despre tine că ai un stil de lucru specific sau diferă în funcție de proiect? De exemplu, în construcția unui spectacol, pornești cu o idee clară sau ești mai degrabă adeptul creativității colective și te folosești de situațiile spontane de la repetiții?

V.T.: Este un mix între toate acestea. E obligatoriu din punctul meu de vedere să fie o idee clară la început, pentru a avea o plasă de siguranță, altfel este periculos. Dar pe acest fir roșu, pe această structură – care nu e delicată, ci mai degrabă sensibilă și în același timp foarte rezistentă – se clădește totul. Ea este scheletul, iar restul de „carne” îl adaug împreună cu actorii și întreaga echipă.

Întotdeauna știu ce vreau să fac, însă las loc surprizelor aduse de oameni, pentru că actorii sunt cei care creează „viața” de pe scenă. Ei sunt pulsul. Actorii nu pot și nici nu trebuie să joace idei, cu atât mai puțin ideea mea. Ideea mea este un îndreptar pe care punem apoi mușchi, piele, carne și dăm naștere acestui animal viu care ar trebui să fie teatrul. Nu pot să le dau „copilul” meu și să mă aștept să fie doar ei părinții buni. Trebuie să-l naștem împreună, iar atunci ceea ce facem capătă sens.

N-aș putea spune că am o metodă foarte „a mea”. Îmi plac oamenii, îmi plac extraordinar de mult, iar asta îmi furnizează suficientă inspirație. Tocmai de aceea nu simt nevoia să-mi impun o metodă proprie. Fiecare grup are o energie diferită, iar mie îmi place să mă conectez la energia lor și de acolo să începem să construim împreună.

R.N.: În relație cu actorii ești foarte energic și implicat. Te-am văzut la repetiții neobosit, urcând și coborând de pe scenă, explicând, interpretând. Știu că nu-ți plac cuvintele mari, dar ești un creator multivalent. În ce măsură reușești să-ți satisfaci pofta de creație din postura de regizor?

V.T.: Îmi place să cred că mi s-a întâmplat să cresc, mi s-a întâmplat să mă maturizez, dar a fost împotriva voinței mele. La repetiții sunt, de fapt, un copil care se uită la oamenii aceștia și se minunează. Energia mea vine firesc și oricât de obosit aș fi, acolo, în sală, mi se întâmplă mereu ceva bun. Nu pot să explic exact cum, dar mă consum și mă implic total. Sunt ca un rechin care, odată ce a simțit „mirosul” unui moment bun, nu se mai oprește până nu îl stoarce de tot ce poate oferi.

Iar faptul că am fost actor înainte consider că a fost o etapă firească pentru mine. A nu se înțelege greșit, nu cred că e neapărat să se meargă după modelul rusesc, în care mai întâi suntem actori, după care devenim regizori. Cred că suntem diferiți și fiecare are drumul său, iar pentru mine experiența de actor a fost benefică.

Iar ca regizor mă regăsesc pe deplin. Am o frustrare enormă că nu pot să pictez, nu pot să trag nici măcar o linie dreaptă, dar simt că prin regie pictez într-un fel. Nu vreau să fiu prea metaforic – nu-mi devin actorii pensule – dar regia îmi satisface această nevoie de a crea. Sunt și un voyeur, îmi place să privesc viețile oamenilor „pe gaura cheii”. De aceea mă consider mai degrabă un umanist decât un regizor. Îmi plac oamenii, îmi place viața și cred că am darul de a observa și de a transforma în spectacole frânturile de realitate care mă inspiră. Iar asta îmi hrănește nevoia de creație. În plus, îmi compun singur muzica pentru spectacole, ceea ce completează procesul.

Așa cum spuneam, cred că aceste lumi nu există undeva în sine, ci se creează. Nici muzica nu o fac dinainte. Ea apare undeva pe la jumătatea repetițiilor, când începe să prindă viață spectacolul. Nu cred în lucruri „gata făcute”; muzica trebuie să fie a spectacolului și să se nască odată cu el.

Și mai cred ceva: înainte de a fi artă, teatrul este o meserie. O fac niște meseriași. Unii dintre noi suntem hărăziți să o ducem la nivel de artă și îmi doresc mult să fiu și eu printre aceia. Dar, dacă nu sunt, nu mă supăr. Eu sunt foarte liniștit să știu că sunt un bun artizan, un meseriaș onest.

R.N.: Spuneai că ai făcut trecerea de la actorie la regie, iar la filmarea trailerului pentru „D-ale carnavalului” păreai să te bucuri mult de această experiență de coordonare. Cum vezi posibilitatea de a explora și zona de film în viitor?

V.T.: Îmi place, îmi place foarte mult. Folosesc adesea elemente de film și pe scenă – am mai fost „acuzat” de asta – și mi-aș dori să explorez și zona cinematografică. Sunt convins că, la un moment dat, o voi face, pentru că acolo există un teritoriu care așteaptă să fie descoperit. Îmi place filmul la fel de mult cum îmi plac pictura sau muzica și cred că are un limbaj propriu, extrem de ofertant, de care simt nevoia să mă apropii din ce în ce mai mult.

R.N.: Cum ai gândit viziunea regizorală pentru „D-ale carnavalului” și ce elemente ai ales să accentuezi? De ce ai ales această direcție și ce crezi că dezvăluie ea despre actualitatea textului?

V.T.: Montarea spectacolului D-ale carnavalului a luat naștere într-o stare de laborator, unde întreaga echipă a explorat umorul profund uman al lui Caragiale. Tipologiile sale nu aparțin doar trecutului, ci respiră în jurul nostru, oameni care ard la temperaturi ridicate, gata să izbucnească în orice moment, pentru că lumea lor – ca și a noastră – funcționează mereu la limită.
Carnavalul devine metafora acestui univers tensionat, unde măștile, aparențele și confuziile intenționate creează un permanent pericol al exploziei. Râsul pe care îl propune spectacolul nu este doar comic, ci necesar: un mecanism de eliberare și recunoaștere într-o realitate în care fragilitatea umană și ridicolul coexistă inevitabil.

E un pariu important, mai ales pentru că suntem în Ardeal, iar spectacolul are o energie sudistă, foarte diferită ca vibrație. Nu spun că e mai bine sau mai rău, dar e limpede că Nenea Iancu s-a inspirat din specificul sudului, unde fitilul e mai scurt și arde mai repede. Totuși, explozia se produce și aici, doar că uneori trebuie să mai scurtăm puțin fitilul.

Mi-aș fi dorit să nu fie contemporan, dar Caragiale este teribil de actual – prea actual – și asta pentru că avem nevoie de el. De regulă, ne e greu să râdem de noi înșine. Ajungem să plătim psihologi ca să ne ajute să ne vedem mai clar. Dar teatrul ne pune oglinda în față și ne face să râdem de propriile slăbiciuni. Ne ajută să ne recunoaștem și să avem curajul să spunem: „Da, exact așa trăiesc și eu. Și eu mă confrunt cu asta.” D-ale carnavalului nu e doar despre amantlâcuri, ci despre o lume profund mercantilă, pe care Caragiale o surprinde cu o finețe și o profunzime extraordinare.

Sigur, spectacolul este o comedie și îmi doresc ca publicul să râdă. Dar textul are și o dimensiune mai adâncă. Minunea lui Caragiale este că nu moralizează direct, nu spune „Să nu mai faci asta!”, ci te face să râzi până când realizezi singur – uneori chiar după ce ieși din sală – că nu e atât de bine să râzi. Pentru că, inevitabil, îți dai seama că situațiile de pe scenă sunt și ale tale. Și atunci devine puțin personal. Dar e frumos să faci această descoperire prin râs, e sănătos, și cred că societatea are mare nevoie de acest tip de exercițiu.

Nu consider că teatrul trebuie să fie neapărat pedagogic, dar cred că poate ajuta. Și nu doar spectatorii, ci și pe noi, cei care îl facem, pentru că ne oferă un sens mai mare. Evident, ne dorim ca oamenii să se bucure, să se distreze – până la urmă, este o comedie. Dar Nenea Iancu nu ne lasă să ne oprim doar la distracție.

Dacă e să-mi doresc ca publicul să plece cu ceva din sală, este gândul acesta: „Sper că nu sunt eu și dacă sunt eu s-o îndrept”.