O sută de minute printre nori – Unchiul Vania
Text preluat de pe LiterNet.ro | autor: Mihai Brezeanu
Petre Ghimbășan pășește pe scenă, venind spre public. Ocolește cadrul / scheletul pustiu al casei care se va tot restrânge de-a lungul spectacolului (scenografia: Andreea Săndulescu) și privește spectatorii. Unii nici nu-l remarcă. Luminile sălii sunt încă pornite, reflectoarele de scenă (lighting design: Cristian Niculescu) nu și-au intrat în rol. De fapt, nici Petre Ghimbășan nu și-a intrat încă în rol. Abia peste câteva clipe va deveni, ușor-ușor, Vania.
Sau Vania va primi ceva din felul de a fi lui Ghimbășan? Un pulovăr cu dungi colorate în nuanțe cenușii, un guler de cămașă de politehnist, o pereche de pantaloni maro, o pereche de încălțări asemenea. Și chipul, chipul acela perfect inclasabil, mix de Charlie Chaplin, tată îmbătrânit înainte de vremuri și blazare în vreun oraș de comunism târziu sau de capitalism atroce și om fundamental blând și bun. (Re)descoperit de Andrei Măjeri în al său Richard III orădean din 2025, Ghimbășan (56 de ani) e genul de actor-revelație în jurul căruia se poate construi un spectacol. Adică, o lume!
Casa e plasată într-o mare de alb. Ceea ce, la început, pare a fi zăpadă într-o iarnă sau sare într-o mină se dezvăluie, treptat, a fi nori într-un cer. După ce atâția regizori s-au întrebat cum ne privesc Vania și ai lui din timpurile lor, de final de secol 19, Cristian Ban și-a imaginat Unchiul Vania al lui (premieră mai 2026 la Teatrul Regina Maria Oradea, Trupa Iosif Vulcan, pe textul tradus de Raluca Rădulescu) undeva deasupra noastră. Cristian Ban, cel mai cehovian dintre regizorii noștri în activitate, este, la aproape 42 de ani, abia la prima montare din textele marelui doctor în oameni și teatru. Se vede treaba că e greu să te întâlnești cu tine însuți! Chiar și pe scenă. Mai ales pe scenă?
La final, scheletul semnificativ redus al casei îi găzduiește pe Vania, Sonia (Anda Tămășanu) și doica (Corina Cernea), iar cel care privește din afara decorului e Astrov (Răzvan Vicoveanu). Cumva, ei sunt polii lumii lui Cehov by Ban: Vania și Astrov, singurii care iubesc fără a fi ridicoli. Ghimbășan și Vicoveanu sunt actorii cărora regizorul le oferă timpul și șansa plonjării în adâncimi, în cutele sinelui propriu. Pentru ceilalți, e rost mai ales de umor și de absurd. Cu doza implicită de empatie și căldură cu care Ban își tratează toate personajele.
Prima chestie luată la mișto amplu în spectacolul orădean e munca. Faimoasele replici ale Soniei despre nevoia și planificarea de a munci sunt răsucite în sloganuri rostite în cheie ironică, văduvite de orice sens, menite să semnalizeze un vid încă mai cuprinzător decât cel îndeobște extrasele din piesele lui Cehov. Nu doar viața la țară, departe de feluritele declinări ale Moscovei, stă sub semnul inutilității, ci orice fel de existență umană. Nici frumusețea (Denisa Vlad e Elena Andreevna), nici munca nu salvează nimic.
Serebriakov al lui Richard Balint e, desigur, ridicolul-șef, mai ales pe bază de pleată amplă, aducând a folkist scăpătat (oricare) cântând pentru o cinzeacă și o halbă la orice cenaclu. Și totuși, iubirea? Privindu-l pe Astrov vorbind cu poftă despre păduri, despre viitor, despre oameni, ochii Denisei Vlad parcă-parcă zăresc ceva din sentimentul acela cântat de poeți și menestreli, dar e totul așa de vag, așa de demult, așa de necunoscut, că aproape că nu există. Lampadarul cu puf amplu al Andreei Săndulescu, iluminat ofertant de Cristian Niculescu, ar putea fi un cuibușor de nebunii, dar, până la urmă, nu e decât o sursă de fulgi care stârnesc tusea și râsul.
Conform obiceiului său, Cristian Ban transformă un personaj al spectacolului în povestitor. Pavel Sîrghi și al lui Teleghin decupează actele și marchează sonor (ah, un radio!) intrările și ieșirile celorlalte personaje. În plus, unii dintre cei ai casei îi solicită fundaluri sonore pentru anumite momente speciale. Umorul e debordant, tristețea, asemenea. Sîrghi e un al doilea Charlot al scenei, pe lângă Ghimbășan.
Nu doar Teleghin e decupat dintr-o piesă de Ionesco. Îmbrăcată într-un vast costum croșetat din lână gri, doica Corinei Cernea pare un urs polar eșuat pe banchiza istoriei. Scurtele sale intervenții, pe bază de ceai de tei și ceai de zmeură, au un ceva repetitiv ce refuză orice speranță.
Cu un look și o costumație (tare bună treabă a făcut și la nivel vestimentar Andreea Săndulescu) amintind de acea Americă la rulotă & fast food din cinema-ul lor indie, Sonia Andei Tămășanu e oleacă mai a locului decât Elena Andreevna a Denisei Vlad, ce pare că pășește și privește asemenea unui extraterestru căruia i s-au stricat toate GPS-urile. Între cele două femei se creează o faină complicitate născută din incapacitatea de a se apropia cu adevărat de bărbatul care le atrage. Încercările lor, deopotrivă stângace și emoționante, au doza de caricatural cu care Cristian Ban dotează aproape fiecare element major al spectacolului său.
Există însă și caricaturi care primesc carne, sânge și vitalitate. Acel refren de Feelings coordonat de Serebrenikov nu e repetat până la golire de sens, ci până la umplere de emoție. Ei toți cântă pentru / despre Vania, după cum noi toți, spectatorii, e posibil să ne fi întâlnit pentru a asculta povestea vieții lui Vania – Ghimbășan povestită de el însuși în o sută de minute (o sută de minute de așteptări, de pauze, de speranțe și așa mai departe). E posibil ca tot ce vedem în afara bărbatului în pulovăr care se uită să fie amintirea, imaginația, singurătatea lui. A lui și, poate, a lui Astrov. Cele două chipuri ale bărbatului învins.
Premiera orădeană evocă alcoolul, dar nu îl înscenează. Personajele beau undeva departe și (nu) fac dragoste sub lampadarul care le ascunde chipurile. Păpuși într-un teatru închis acum multă vreme, readuse pentru o clipă / o sută de minute la viață de cel care și-a trăit ratarea printre ele și n-a încetat nici o secundă să le iubească.
