Text preluat de pe LiterNet.ro | autoare: Cristina Smadea

A (te) deștepta… înseamnă a (te) trezi dintr-un somn nocturn sau diurn, dintr-un vis, dintr-o iluzie, dintr-o stare de leneveală, dintr-o beție, a înțelege ce se întâmplă în jurul tău sau cu tine, deschizând ochii trupului, ai minții și ai sufletului.

Noi, oamenii, suntem visători din fire, conștient și inconștient, iar visele sunt, de foarte multe ori, rezultatul gândurilor noastre mai mult sau mai puțin ascunse, al dorințelor înghesuite într-un buzunar al inimii sau într-un sertăraș al minții. Ceea ce ne desparte de animale e tocmai această deșteptare, ca înțelegere a semnificației cuvântului OM, și urmarea acestei înțelegeri este respectul și iubirea față de semenii tăi. În caz contrar, devenim bestii.

Adolescența este o perioadă fragilă din existența noastră, când pendulăm între copilărie și maturitate, când ne căutăm spre a ne descoperi cine suntem noi cu adevărat, noi, nu ca mama, nu ca tata, nu ca oricine altcineva. Cu toate astea, ne căutăm modele, vrem să fim și ca un altcineva. E un paradox al existenței noastre, pe care îl purtăm în noi pe cărarea cunoașterii de sine.

La lucrurile astea m-am gândit pe drumul șerpuitor de întoarcere spre casă, de la Oradea la Alba Iulia. Și m-am gândit pentru că nu mai aveam altfel cum, căci am asistat la un „spectacol”, cu și pentru adolescenți, care m-a trecut prin stări de toate felurile, de la emoție la uluire, indignare, durere… Am pus ghilimele cuvântului spectacol tocmai pentru că nu am simțit că sunt la un spectacol, ci că am fost atrasă, ca de un vârtej al unei tornade, într-o lume cvasi-cunoscută, cu un limbaj al ei, cu o rețea de comunicare specifică, dar care experimenta aceleași trăiri și emoții pe care le experimentează adolescenții oricărui timp. Iar la final, m-am simțit azvârlită din vârtejul acela, revenită în „lumea mea”, deșteptată parcă dintr-o amorțire, dintr-un fel de judecată, sau poate de prejudecată.

Acest proiect-spectacol al Trupei Iosif Vulcan a Teatrului Regina Maria Oradea – Deșteptarea, m-a făcut să rememorez nu doar propria-mi adolescență, ci și adolescența fiicei mele, în raport cu cele văzute și auzite. Mereu susțin (la revederile de la liceu, la care particip, constant, în uniforma de atunci) că nu am fost niște liceeni mai buni decât au fost copiii noștri, decât sunt cei de azi, ci pur și simplu am trăit într-o altfel de societate, cu mult mai multe îngrădiri, cu mai puțină informație, cu mai puțină tehnologie, despre AI… ce să mai spun. Cred că aveam și noi un limbaj al nostru, pe care adulții îl priveau cu dispreț, cu încruntare, poate nu așa de generalizat, ci mai degrabă unul de grup, mai diluat, mai puțin sofisticat aș zice. Dar întrebările și problemele inerente pubertății și dorințele care vin la pachet cu aceste întrebări sunt aceleași. Generația de adolescenți, din care a făcut și fiica mea parte, a beneficiat de o altă deschidere către lume, deschidere care aduce, odată cu libertatea de exprimare, de mișcare, de limbaj, și un anume pericol. Generația de astăzi are tehnologia la degetul mic; telefonul – pe care eu ca adolescentă nu l-am avut, pe care fiica mea l-a primit târziu, cu interdicția de a-l lua la școală – a ajuns o prelungire a membrelor, o necesitate fără de care viața nu merită trăită. Și, odată cu această extensie, limbajul s-a modificat, comunicarea nu mai există la propriu, ci doar în rețele, cu mesaje rapide și prescurtate, cu postări și like-uri, și tot felul de emoticoane. Chiar și mimica feței este oarecum diferită.

Subiectul acestui demers teatral pune în lumină, implicit în discuție, situația care s-a creat în urma creării și postării pe rețelele de socializare a imaginii compromițătoare a unei eleve de nota 10, o olimpică, așadar o tocilară. Este o imagine nud, care, în contextul aprecierii sale ca elevă-model, stârnește reacții și judecăți. Nimeni nu stă să analizeze, ci toată lumea, sub imperiul vitezei de secol XXI, se grăbește să judece, să înflorească, să dea verdicte, chiar să amplifice necugetat. Adolescenta vizată este pusă la zid de propria-i mamă, în primul rând, care o face curvă, fără să stea pe gânduri, colegii o privesc cu suspiciune, cele mai bune așa-zis prietene, se eschivează în a o crede (ulterior se va afla că cea mai bună prietenă a ei este autoarea imaginii false, creată cu AI). Amalia, adolescenta de 16 ani, este confuză. În prima fază nu realizează ce i s-a întâmplat. Este o adolescentă căreia îi place să învețe, dar care nu vrea să fie considerată o tocilară, vrea să fie și populară (pe model american, foarte bine infiltrat în gândirea și modul de manifestare al tinerilor de azi). Își repetă într-una nevinovăția, și de ce-ul repetitiv pe care psihologul școlii, la care ajunge fără voia ei, îl tot pune, o împinge mai degrabă spre ascunderea sentimentelor decât spre revelarea lor. Bullying-ul se declanșează, e unul general: elevi, profesori, părinți, toți o arată cu degetul. Și nimeni nu pare capabil de o atitudine și o reacție echilibrată. Iar ea este incapabilă să se apere, este oarecum singură împotriva tuturor.

Din dialogurile pe care le poartă câțiva colegi pe rețelele lor private descoperim gândurile și dorințele care-i animă pe fiecare: sexuale, de prietenie, de distracție. Din dorința de a se da mari și de a atrage atenția, emit alte știri false, care declanșează noi probleme, intrigi, discuții. Astfel, unul din colegi, Bogdan, care poate o plăcea, nici de asta nu e sigur, ca să atragă atenția și fără să realizeze posibilele consecințe lansează ideea că el este cel care a realizat falsa imagine. Prietenii se dezic de el, tatăl eșuează în dialogul cu el (de fapt, nu prea reușea să poarte nicicând un dialog cu el, deși își dorea, dar nu găsea cheia), în schimb Amaliei îi atrage atenția, determinând-o să-și pună întrebări, și, după ce primul impuls a fost să îi dea un block, ulterior simte atracție și dorința de a afla mai multe despre acest băiat, introvertit și neînțeles în felul său de a fi. Dispute între părinți, cadre didactice care nu reușesc să conveargă în a gestiona situația creată, adolescenți cuprinși de febra scandalului, și, între toți aceștia, chiar un puști, care, deși mult sub limita vârstei la care e permis a accesa anumite site-uri pentru adulți, profită, pentru că poate, și postează imaginea, amplificând astfel întreaga situație – o lume, iată, ce lume, captivă între niște limite, în incapacitatea de găsire a unui echilibru.

Vinovăția aceasta care se poate atât de ușor muta de la o persoană la alta, cu consecințe grave, majore, o determină pe așa-zisa bună prietenă să-și dezvăluie fapta, doar că deja ea nu mai poate fi credibilă. Incapacitatea ei de a o face la timpul potrivit, să zicem, a împins lucrurile într-o zonă din care cu greu mai pot fi întoarse. Dar fapta ei, precum și incapacitatea de a o mărturisi, vin dintr-o frustrare, pe care nimeni nu o știe, deci nimeni nu o poate înțelege, o frustrare născută din familia disfuncțională din care face parte, nevoia de atenție, invidia…

Scena e goală, dominată doar de un ecran imens, pe care spectatorul poate urmări cum se derulează dialogurile lor, filmate live, cu telefonul mobil, din sala de spectacol. Așadar, sunt printre noi, copii și părinți, la o răsuflare distanță. Iar noi, spectatori, suntem în camera lor, în telefonul lor, în gândurile și dorințele lor.

Nu știu de ce, dar m-am dus cu gândul la Deșteptarea primăverii a lui Frank Wedekind, pe care, culmea, am citit-o în adolescență. Titlul, cu siguranță, a făcut prima trimitere (cred că înainte de a ajunge la spectacol, am făcut o asociere, așa inconștient), ca mai apoi să mă gândesc că violul, la propriu, din piesa lui Wedekind, e oarecum similar cu ceea ce i s-a întâmplat adolescentei din piesa lui Doru Vatavului (un dramaturg apreciat pentru textele sale, ancorate într-o realitate pe care, poate, de multe ori, nu o vedem, sau o refuzăm vederii).

În adolescența mea era prea puțină informație, erau multe subiecte tabu, părinții nu dialogau cu copiii lor, aduși de barză. Astăzi, să fie prea multă informație?! Că subiecte tabu avem încă destule. Părinții nu mai au timp de dialog? Profesorii sunt când puși la zid, când prea nepăsători, captivi la rândul lor între rigoare și libertate. Iar copiii, de prea mici, au acces la prea multe… Oare se va găsi cândva acel echilibru atât de necesar pentru o societate simplă și umană?

Nu mai știu cine a afirmat la Intrare liberă, emisiunea de la TVR Cultural, că teatrul nu este vindecător, nu are rolul acesta, ci are rolul de a problematiza, de a te determina să arăți problemele, să stârnești discuții, întrebări… și pot spune că sunt întru totul de acord. Iar Deșteptarea lui Doru Vatavului, așa cum a fost gândită și montată de Bobi Pricop, asta își propune, să ne pună față în față, în acest caz, cu problemele adolescenților generației Z, cu dependența de tehnologie și pericolul AI, dacă nu avem grijă cum le folosim și cu ce scop, cu problemele educației în școală, dar și cu problemele care vizează familia, ca nucleu al societății, în anul de grație 2026.

Finalul acestei situații este unul cu happy-end, totuși, aducând doi tineri, nu din Verona, ci dintr-un oraș de provincie din România, unul în brațele celuilalt, în căutarea emoției pure, umane, pe care numai apropierea și întâlnirea față în față, privirea ochi în ochi, o poate aduce. Niciun ecran, niciun meme sau emoji, nu poate înlocui o atingere, o privire directă, o îmbrățișare. A fost pasul lor spre maturitate, vinovați fără vină, care au înțeles, din tot ceea ce li s-a întâmplat, care sunt lucrurile cu adevărat importante.

Actori ai Teatrului Regina Maria au jucat alături de copiii lor, adolescenți, care au acceptat să intre în pielea unor personaje care sunt, de fapt, atât de reale și fac parte din existența lor, din existența noastră a tuturor. Alături, pe întreaga perioadă de creație, care a durat aproape un an de zile, le-a fost alături un psiholog, care s-a asigurat că adolescenții implicați nu se imersează emoțional în roluri într-un mod care le-ar putea afecta echilibrul interior, oferind un cadru sigur de lucru și de reflecție (precizări din caietul-program). S-au comportat cu firescul vârstei lor, au fost autentici și credibili, și i-am aplaudat pentru felul în care au știut să ducă până la capăt această experiență și să transmită ceea ce era de transmis.

Deșteptarea este acel gen de proiect teatral educațional necesar, pe care cred că ar trebui să-l vadă cât mai mulți adolescenți, părinți și cadre didactice. Spectacolul nu se încheie la aplauze, ci invită la dialog, la dezbatere, la întrebări, fără a avea pretenția soluționării problemelor vizate. Și nu se încheie nici după dezbateri, pentru că pleci din sală cu multe întrebări. Îmi stăruie și acum în minte, de exemplu, imaginea lui Bogdan (Robert Balint), când dezvăluie că nu el este de fapt cel care a realizat fotografia, apoi se ridică și se întoarce cu fața la noi, și ne întreabă, cu disperare pe chip: Mă credeți? Voi mă credeți?

Nu pot decât să felicit conducerea acestui teatru pentru un astfel de demers, și să aplaud întreaga echipă pentru reușita lui.