Text preluat de pe Liternet.ro.

Toma Hogea este un creator complex: actor păpușar înzestrat cu bucuria de a crea, care a interpretat de-a lungul timpului sute de roluri în numeroase spectacole din registre diferite, regizor artistic cu un repertoriu de spectacole de înaltă calitate pe care le-a montat peste tot în țară, autor al unor volume esențiale despre arta păpușarilor și profesor la Universitatea de Arte din Iași, personalitate a teatrului de animație, răsplătită de-a lungul timpului cu numeroase premii naționale și internaționale pentru activitatea sa artistică. Cu ocazia montării spectacolului Degețica, după Hans Christian Andersen, l-am invitat la o scurtă discuție despre teatrul de animație, regie și noul proiect.

Florina Dometi: Cum ar trebui să fie un regizor de teatru de animație și ce „ingrediente” ar trebui să folosească pentru a crea un spectacol viu, care rămâne în memoria spectatorilor?

Toma Hogea: Ca regizor ai această obligație morală și profesională de a-ți lăsa toate problemele la poarta casei tale, iar la teatru să vii plin de energie, bună dispoziție, cu bucuria întâlnirii sau reîntâlnirii cu trupa respectivă. Îți sufleci mânecile și pornești la treabă. Altfel este o minciună și a construi un spectacol dintr-o minciună este un rateu asigurat. Dacă gândim pozitiv și predomină lumina în interiorul nostru, acest lucru se reflectă și pe scenă, se văd și se simt, nu numai de către specialiști, ci și de spectatori. Echilibrul și măsura sunt fundamentale în teatru. Într-un spectacol pentru copii fundamental este să știi, în calitate de regizor, cum echilibrezi lucrurile, cât text oferi copilului, câte momente de actorie cu actori la vedere, câte momente de animație cu păpuși, câte momente de muzică, ce fel de muzică, câte momente coregrafice, de pantomină, de proiecții. Este aproape o matematică. Trebuie să știi cum să faci acest slalom între toate aceste elemente pentru ca totul să fie extrem de cursiv, firesc, natural. Acestea asigură cel puțin jumătate din succesul spectacolului. Prin toată această ecuație complexă este esențial să provoci copilul și să-i oferi altceva.

F.D.: Cum ați descrie întâlnirea dintre regizor și echipa de actori cu care trebuie să lucreze?

T.H.: Atunci când întâlnești o trupă este nevoie de o perioadă de tatonare, de cunoaștere, de descoperire, să vedem care este limbajul comun, să simți energia fiecăruia. Pentru a construi un spectacol, o poveste este nevoie de sinceritate absolută din ambele părți. Eu, de exemplu, iubesc foarte mult omenii. Și când spun că-i iubesc, iubirea aceasta are conotațiile ei. Constă, în primul rând, din fapte. Trebuie să te gândești cum poți să-l ajuți concret pe omul de lângă tine, fie că este vorba despre un ajutor personal sau profesional, ajutându-l să creeze un rol într-o atmosferă plăcută și oferindu-i sentimentul că totul a venit natural. Când totul se face cu un respect reciproc autentic, real, lucrurile se nasc cu armonie, bucurie, cu plăcerea de a fi împreună, de a lucra împreună, chiar dacă în spate e multă muncă, multă trudă. Tonul face muzica.

F.D.: Am observat că optați de multe ori pentru revitalizarea unor texte valoroase, care intră cu timpul într-un con de umbră. Ce căutări regizorale vă conduc spre această direcție?

T.H.: Este foarte simplu răspunsul. Întotdeauna m-am îndreptat spre dramaturgia valoroasă, consistentă și visată de copii. Fac și un sondaj cu ceea ce se întâmplă în teatrele din România și am observat că există un obicei de a se monta același titlu la mai multe teatre. Ei bine, nu este o practică care să mă caracterizeze. Eu sunt regizorul care caută un text dorit de către copii, dar care nu s-a montat recent. În plus, eu nu pot să iau un titlu la întâmplare, ci îmi caut textele cel puțin pentru 2, 3 ani înainte. La Degețica, de exemplu, mă gândesc de vreo 4, 5 ani, nu este nicio coincidență că am ales această poveste.

F.D.: Din lista de texte pe care le-ați prevăzut cu ceva timp în urmă, de ce ați ales Degețica pentru copiii din Oradea? Credeți că povestea mai este relevantă pentru zilele noastre?

T.H.: Eu cred că este un text potrivit pentru copiii de peste tot. Iar în Oradea, care face parte dintr-o zonă geografică a României mult mai dezvoltată, sunt sigur că va fi foarte bine primită această poveste și că spectacolul va avea viață lungă. Mai ales că am optat pentru o adaptare a poveștii care este mai aproape de gândirea și așteptările copiilor de acum. Pe de altă parte, un alt secret al meu ca regizor este acela că atunci când creez un spectacol văd lucrurile în perspectivă și îmi construiesc spectacolul în așa fel încât estetica să poată fi percepută și peste 10 ani.

F.D.: Ați introdus câteva personaje noi în poveste. Cum contribuie introducerea acestor personaje noi la sensul actualei narațiuni?

T.H.: Eu sunt un regizor care de-a lungul timpului am ocolit povestitorul în spectacolele pe care le-am creat. Din acest motiv, de fiecare dată când am avut nevoie totuși de un liant, în locul povestitorului am inventat, în contextul poveștii și într-un firesc al narațiunii, un personaj. În cazul de față, este vorba despre un căluț năzdrăvan, care are rolul de povestitor, dar i-am dat și sarcini în plus: are și rolul de înger care coboară pe pământ și îndeplinește ruga de o viață a femeii de a avea un copil. Estetic vorbind, nu este un căluț realist. Este creat în așa fel încât până și micii spectatori să-și dea seama imediat de dimensiunea fantastică pe care o are. Un alt personaj nou este Cloanța. Mai toate poveștile au vrăjitoare. Dar eu am gândit-o puțin diferit față de tipologia binecunoscută. Eu am preferat să arate ca o cloanță cu trăsături de broască. Deci, deja de la prima vedere nu este o cloanță așa cum o știm, cu nasul mare, cu părul vâlvoi, cu un malacov etc. Chiar dacă se păstrează rivalitatea cu Zâna Bună, ea face la rândul ei un copil, iar ca mamă își iubește copilul, îl pupă, îl ceartă. Are ceva bun în ea. Eu cred că în orice personaj trebuie să existe o fărâmă de umanitate, lumină, pozitivism. În plus, are o dimensiune comică și actuală: imaginați-vă o cloanță care vine pe trotinetă și face tot felul de scheme. Copiii o s-o iubească, o să își dorească să se întoarcă pe scenă. Până și Zâna Bună este tratată altfel decât cea din imaginea clasică. Este o Zână care dansează tango… dar cel mai bine vă las să vedeți la spectacol. Iepurele și lupul, alte două apariții noi, sunt două personaje cu care pot crea 2 momente pur păpușerești, de animație. Iepurașul este un reprezentant al unei tipologii actuale: un businessman, mereu grăbit, mereu preocupat de propriile afaceri. Lupul nu se încadrează în topologia clasică a personajului negativ, nu este ca toți lupii, ci este sfârșit de spaimă, de teama vânătorului, iar Mărunțica este cea care trebuie să-l îmbărbăteze și îl ajută să înțeleagă că vânătorul este un om ca toți oamenii, că nu este rău și că are grijă de animale. Aceste 2 personaje echilibrează perfect construcția spectacolului.

F.D.: Parcursul creării unui spectacol implică multe fluctuații, iar de la gând până la reprezentare este o cale lungă de străbătut. Ați simțit că reușiți să transpuneți în scenă tot ceea ce v-ați imaginat inițial sau întâlnirea cu actorii a dat amploare și mai mare ideii prime?

T.H.: Există multe provocări inerente pe parcursul creării unui spectacol. Vorbim totuși de o facere, de o naștere, se naște un „copil”. Pentru mine fiecare spectacol este un copil. Prinde viață ceva. Greul în crearea și în aducerea acestui copil pe lume se produce la echipa de creație, în special la scenografie. Scenografia în spectacolele pentru copii și tineret este fundamentală, este tubul de oxigen al spectacolului. Scenografia poate să-ți ridice spectacolul până în înaltul cerului. Depinde de scenograful și de relația pe care reușești să o stabilești cu acesta. La fel se întâmplă și în materie de coregraf, compozitor etc. Ajungem la actori. Așa cum am mărturisit mai devreme, eu sunt genul de regizor care vine înaintea actorilor cu temele foarte bine făcute. De aici încolo, de la temele foarte bine făcute, pe care le așez pe masă, le împărtășesc actorilor, le mărturisesc tot ce vreau de la spectacolul respectiv, urmează valoarea, talentul și sufletul fiecărui interpret. Pentru că actorul este un creator, nu este un executant. Fără sufletul lui, fără energia lui reală nu se poate întâmpla nimic. Autenticitatea și emoția reale sunt fundamentale. Fără ele nimic nu este credibil. I se pot oferi toate instrumentele: costume, muzică, lumini, dar dacă el nu vine cu emoția autentică și cu adevărul din privire, din rostire și din energie, totul se devalorizează, nu ajunge adevărul la public.

F.D.: Cu ce sentiment, învățătură, idee vă doriți să iasă micii, dar și marii spectatori din sală după spectacol?

T.H.: Pentru adulți, ar fi importanța copilului în viețile noastre, bucuria venirii unui copil pe pământ. Există statistici îngrijorătoare legate de natalitate. Viața nu poate merge mai departe fără copiii de astăzi, adulții de mâine. Copilul este sigurul lucru real pe care-l lăsăm în urmă pe pământul acesta. Lucrurile materiale nu au nicio valoare, avem nevoie de ele, sunt o necesitate. Profesia – după ce ai plecat, devine istorie sau poate nici măcar atât. Dar un copil duce totul mai departe. Iar pentru copii: cloanța este altfel, zâna este altfel, un căluț poate fi și năzdrăvan, în sensul de fantastic. Veți vedea! (Florina Dometi, un interviu cu Toma Hogea, Tonul face muzica)

Citiți mai mult pe LiterNet.ro aici