Text preluat de pe Contributors.ro / autor: Mircea Morariu

În anul 2014, atunci când în oferta de spectacole a unei ediții a Festivalului Internațional de Teatru Interferențe, organizat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca și de directorul lui, Tompa Gábor , apărea spectacolul cu piesa Un dușman al poporului de Henrik Ibsen, numele regizorului german Thomas Ostermeier nu era deloc necunoscut publicului din România.

Se știa câte ceva și despre Nora, și despre Hamlet. Acesta din urmă ajungând la noi cu ocazia unei ediții a Festivalului Shakespeare  creat de Emil Boroghină la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova. Se știa și că Ostermeier e un pasionat de literatura dramatică a lui Ibsen. Pe care a pus-o în scenă în cvasi-totalitate și căreia i-a dedicat pagini consistente în cartea Teatrul și frica ce avea să apară și în românește în anul 2016, în colecția Yorick  a edituri bucureștene Nemira. Reeditarea din anul 2024 a cărții avea să fie completată de apariția altor două cărți dedicate regizorului de la Schaubühne, una apărută tot la Nemira  (Teatrul lui Thomas Ostermeier), cealaltă (Backstage Ostermeier) la Fundația Culturală Camil Petrescu. Tot în 2024, Ostermeier a montat pe scena Teatrului Național I.L. Caragiale spectacolul cu piesa Hedda Gabler.

Să ne întoarcem însă la anul 2014 și la spectacolul cu Un dușman al poporului de la Schaubühne.“E o piesă foarte banală, foarte simplă, cu personaje stereotip” i-a spus Ostermeier lui Ionuț Sociu, într-un interviu pentru suplimentulWeekend Adevărul de vineri, 5 decembrie 2014. Numai că atât în Un dușman al poporului cât și în alte piese ale lui Ibsen, de la Nora la Stâlpii societății, de pildă, se vorbește mult despre bani, iar banii sunt o chestiune mereu actuală. Ca și o posibilă șansă pentru ca un spectacol cu Un dușman al poporului să fie salvat de la banalitate. “Mă interesează să evoc faptul că societatea de azi se hrănește din așa-zisele idealuri ale societății burgheze de sfârșit de secol al XIX lea. Valori precum familia,prosperitatea, fericirea, sunt puse azi în lumină fără să mai fie investigate, după ce în anii ’60 suferiseră o fractură. Este absolut scandalos, cred eu, ca oamenii să se raporteze atât de lipsiți de spirit critic la aceste componente ale vieții sociale ”, i-a declarat regizorul Ralucăi Rădulescu în interviul pentru Radio România Cultural ce putea fi citit fragmentar și în revista yorick de luni, 1 decembrie 2014.

“Este esențial pentru mine ca textele clasicilor să fie modificate”, adăuga tot acolo Ostermeier. De ce? Fiindcă, așa după cum spunea același Thomas Ostermeier în interviul cu Sylvie Chalet, interviu ce constituie substanța cărții Thomas Ostermeier, apărută în 2004 în seria atent  a Teatrului Național “Mihai Eminescu” din Timișoara, “montarea începe în momentul în care am o idee despre ce anume ar putea fi legătura dintre viața noastră de azi.” Sau. “Ceea ce motivează montarea unei noi piese – spune regizorul cu privire la textele nou apărute- este puterea pe care o are aceasta de a aduce în fața noastră o lume, personaje, întrebări care nu și-au găsit încă locul pe scenă.” 

Marele merit al lui Thomas Ostermeier e de a fi făcut ca Un dușman al poporului să pară a fi o piesă nouă. Scrisă azi. O piesă extrem-contemporană. Iar spectacolul văzut de mine în urmă cu zece ani unul viu, palpitant, un spectacol la care se râde în voie, în hohote și în lege, caraghioslâcul unora dintre personaje ori al unor situații fiind caraghioslâcul nostru cel de toate zilele. 

Ostermeier și dramaturgul, în sensul german al termenului, Florian Borchmeyer, au operat câteva modificări în text. L-au actualizat, l-au adus în zilele noastre, i-au redus numărul de personaje. Familia medicului balneolog  Stockmann este una contemporană nouă. O familie tânără, fără prejudecăți, cu un singur copil și acela sugar. Un copil cu care junele medic și soția sa de abia au început să se obișnuiască, care câteodată chiar îi incomodează.

Până la un punct, adică chiar până aproape de final când intervine o “indecizie” ca o lovitură de cuțit, simțită  en pleine figure de toți spectatorii, indecizie ce subliniază ideea atât de contemporană și atât de familiară nouă, trăitori în România de azi, că totul e negociabil, totul are un preț, totul “se rezolvă”, că nimic nu e definitiv și că verso-ul poate devenind oricând revers, adică în cea mai consistentă parte a montării, Stockmann era un fanatic al dreptății. Însă nu era deloc, dar absolut deloc, un fanatic rece, fără urmă de umanitate. Nu era ceea ce s-ar chema “un personaj- idee”. Nu era de o scrobeală intangibilă. Nici vorbă. Stockmann, soția lui și prietenul său, Billing, ascultau muzică electronică, adorau rockul, îl adorau îndeosebi pe David Bowie a cărui piesă Changes reprezenta leit-motivul muzical al spectacolului. Cei trei aveau chiar o formație ce repetă mereu și sunt deranjați în repetițiile lor de bebelușul familiei Stockmann. Sunt  hipsteri, cum se zice astăzi. Era cum nu se poate mai clar. Doctorul Stockmann, ca și soția lui, ca și foarte tânărul și aparent non-conformistul Billing,  nu se aflau nici un moment în ceea ce s-ar chema distribuție complementară cu fratele –consilier municipal, devenit în rescriere primar al orașului, corect îmbrăcat, la costum și la cravată, al medicului. Ci în distribuție contrastivă, clar antitetică. O antiteză ce așteaptă o scânteie pentru a se transforma în scandal. Naturaleții tinerilor li se opune manierismul primarului. “Oamenii de presă”, Hovstad și Asklaksen erau personajele-tranzit, „cei ce se schimbă” până într-acolo încât din condiția de promotori ai articolului –bombă, antipoluare, al medicului ajung să conducă manifestația violentă anti-Stockmann. O scenă- cheie în care Christophe Gawenda, interpretul de atunci al rolului (spectacolul a suferit în timp câteva schimbări în distribuție), era, ceea ce aș numi, după modelul lui Jean-Pierre Richard care vorbea despre existența unui personnage- chaudière în romanele lui Balzac, un comédien- chaudière. Discursul lui de la tribună ee unul înflăcărat, personajul părea un fel de alter-ego al Gelu Ruscanu. Spectatorii din seara în care am văzut eu spectacolul s-au dovedit convinși de Stockmann și de vorbele sale, l-au “votat” majoritar în secvența interactivă, chiar dacă s-au dovedit ceva mai timizi la capitolul “argumentare”. Deși referirile la “cazul”, la “afacerea Roșia Montana” nu au lipsit.

Am recapitulat cu lux de amănunte spectacolul de la Schaubühne fiindcă cel realizat în anul 2024 de regizorul Radu Iacoban, în scenografia frumoasă și bine gândită a lui Tudor Prodan, pe scena Teatrului Regina Maria din Oradea, îi seamănă în foarte bună măsură. Aproape că avem parte de o franciză. Radu Iacoban a preferat versiunea de text propusă de Thomas Ostermeier în colaborare cu Florian Borchmeyer, recurgând însă, faute de mieux, la traducerea ei engleză semnată de Duncan  MacMillan. A optat, din motive care-mi scapă, pentru titlul Un inamic al poporului. Regizorul a operat două schimbări în ceea ce privește sexul personajelor. Domnul Aslaksen a devenit doamnă, fiind jucată cu tonuri categorice de Gabriela Codrea. Tatăl soției doctorului Stockmann și-a delegat funcțiile malefice mamei. Pe care Elvira Rîmbu o interpretează asemenea unei Claire Zachanassian ultra-colorată, venită nepoftită în vizită, detestându-și ginerele, disprețuindu-l,  ironizându-l ori de câte are prilejul, punându-l în final într-o situație imposibllă. Montarea nu are în chip deliberat un final clar. Acesta fiindcă asemenea modelului,  ea intenționează să îi dea teme pentru acasă spectatorului. Accentuându-șe astfel însușirile de spectacol-dezbatere. 

Doctorul Stockmann (bine, clar jucat de Răzvan Vicoveanu, excelent chiar în momentul discursului cu mici accente useriste, chiar dacă nu are la dispoziție o tribună care să se metamorfozeze în frigider de unde doctorul își lua o bere,  așa cum se întâmpla în spectacolul german, este pe mai departe în distribuție contrastivă cu fratele său, primarul. Ale cărui virtuți manipulatorii sunt cu minuție relevate de jocul apăsat versatil al  lui Richard Balint. Căruia rolul Peter Stockmann îi vine mănușă. Întâlnirile dintre cei doi, tot mai contondente, reprezintă punctul de maxim interes al spectacolului. Alina Leonte o joacă fără prea mari probleme pe Katharina, Tudor Manea (Billing) e un reușit ticălos tânăr, până la un punct chiar simpatic în versatilitatea lui, în vreme ce Alin Stanciu e ticălosul cu ștaif. În fine, Lucian Cremeneanu își face bine datoria în rolul de Moderator 

Ar mai fi fost de lucrat la ritm, care la reprezentația văzută de mine nu a fost chiar așa cum ar fi trebuit să fie, ar mai fi fost de lucru și la intonații. Mai ales în partea de început. Poate că Tudor Manea și Alin Stanciu sunt prea miloși când aruncă găleți de apă și mizerii asupra colegului lor, Răzvan Vicoveanu. Însă, mă rog, nu degeaba în teatru există și sugestie.