Text preluat de pe Contributors.ro / autor: Mircea Morariu

Teatrul Regina Maria din Oradea și-a îmbogățit recent oferta repertorială cu un nou, bun și emoționant spectacol care se cheamă Rabbit Hole. E bazat pe o meșteșugit scrisă piesă datorată americanului David- Lindsay Abaire. Care, după ce a fost recompensat pentru ea, în 2007, cu prestigiosul premiu Pullitzer (Abaire a mai primit și alte premii), a transformat-o în scenariu de film. Film din 2011 care a rulat la noi sub titlul cam neinspirat Trezirea la realitate. Film regizat de John Cameron Mitchell și care i-a adus lui Nicole Kidmann, căreia rolul principal feminin îi venea mănușă, o nominalizare la Oscar.

Text preluat de pe Contributors.ro / autor: Mircea Morariu

Sub titlul unui film american celebru cu Jane Seymour, Christopher Plummer și Christopher Reeve, film ajuns ca prin minune pe ecranele românești în sufocanții, practic fără speranță ani ’80, Teatrul Regina Maria din Oradea le-a oferit spectatorilor săi prilejul de a vedea un spectacol cu piesa Almost, Maine a lui John Cariani.

Nu voi încerca în cele ce urmează să deslușesc rațiunea schimbării de titlu. Mă voi mulțumi doar să observ că poveștile din cele 8 module ale spectacolului se petrec într-un timp nedefinit, însă locul în care ele se consumă e specificat cum nu se poate mai clar. Adică Maine, o localitate cam bizară, cu o societate și o viață socială nu tocmai organizate, situată acolo unde se pune în cui harta.

Text preluat de pe ancazaharia.ro / autoare: Anca Zaharia

După mutarea mea din Brașov la Oradea n-am regretat nimic, dar am spus deseori că mi-e dor de teatru, așa că am început proiectul familiarizării mele cu lumea asta din orașul unde e noua mea casă. Cum știți dacă m-ați mai citit și cum aflați acum dacă nu, împărtășesc ce-mi place și cred că ar putea să placă și altora sau, dimpotrivă, să provoace schimbare în cei pe care îi poate pune, din scaunul confortabil din sală, în poziții nu tocmai confortabile, cu potențial de generator al unor reflecții ca o licărire de speranță pentru autoeducare și toleranță. 

Pentru că mi se pare vital să și tragem niște concluzii care să ne facă oameni măcar un pic mai decenți, nu doar să rămânem consumatori pasivi și hăhăibili pentru orice produs cultural, artistic sau de entertainment. Dacă vrei și poți sau măcar vrei să poți, ai ce să-nveți folositor și din Las Fierbinți (despre care a scris Diana, colega mea de la Revista GOLAN, aici) și din vreo emisiune cu insule ale iubirii sau schimburi de părinți. Bine, pentru asta e nevoie de niște skilluri pe care nu prea le deprindem în mediul educațional tradițional, că doamne-ferește să interpreteze copilul ceva după capul lui și să nu trăncănească veșnicele comentarii învățate pe de rost din culegerea de comentarii a bunicii.

Text preluat de pe bookhub.ro / autoare: Oana Cosma

În 1973, chiar și pentru francezi concubinajul homosexualilor era un subiect tabu. Jean Poiret, autorul Coliviei nebunelor a știut acest lucru când a preluat ideea din 1966  a unui britanic și a dezvoltat-o într-un mod original în propria piesă de teatru; el însuși l-a și jucat pe unul dintre cei doi homosexuali (Georges, regizorul spectacolelor de cabaret cu travestiți de la localul de noapte pe care îl deținea împreună cu partenerul său de mai bine de un deceniu). Nici astăzi, în 2023, subiectul nu este abordat deschis, cu lejeritate, nici măcar în comunitățile în care există homosexuali. Acceptarea unor minorități sexuale reprezintă o mare provocare pentru mulți dintre noi, dar și membrii acestei minorități se luptă cu propriile prejudecăți: rușinea de a fi parte a unei minorități „blamate”, îndoiala care îi macină pe unii dintre ei toată viața: sunt sau nu cu adevărat homosexuali?; precaritatea și incertitudinea unei vieți cotidiene stabile generează adevărate drame în rândul lor. Jean Poiret, ca om de teatru, artist desăvârșit, nu și-a propus să o facă pe lupul moralizator, ci doar să aducă în fața publicului un subiect sensibil, într-o manieră constructivă, amuzantă, comică. Rezultatul cred că l-a surprins și pe Poiret însuși: Colivia nebunelor se joacă în foarte multe țări, iar și iar, poate și pentru că, fiind scrisă atât de bine, permite adaptarea replicilor în funcție de specificul țării sau a locului unde se joacă, la fel și numele și trăsăturile unora dintre personaje.