Text preluat de pe LiterNet.ro | autor: Adrian Țion

Limbajul licențios pe scenă se întinde și se extinde ca pecinginea pe o piele catifelată. Vorbirea se umple de viruși, conștiința artistică se umple de uimire. Seniorii resping insolența de limbaj, o detestă cu vehemență, jenați, scârboșiți. Tinerii o adoptă și o utilizează ca pe o formă de răzvrătire împotriva tuturor dogmelor și normelor coercitive. Dar să folosești acest limbaj jegos, devenit normă a aroganței juvenile (tot o normă pe invers!), pentru a pătrunde în universul de trăiri și simțiri al adolescenților din ziua de azi, mi se pare un act de curaj extrem, violent și neomologat estetic, ce sparge tiparele convenției teatrale în destule țăndări dezaprobatoare. Evident, mi-am denunțat vârsta, dar și rigoarea ca normă (altă normă!) a evaluării actului teatral.

Text preluat de pe LiterNet.ro | autor: Mihai Brezeanu

Petre Ghimbășan pășește pe scenă, venind spre public. Ocolește cadrul / scheletul pustiu al casei care se va tot restrânge de-a lungul spectacolului (scenografia: Andreea Săndulescu) și privește spectatorii. Unii nici nu-l remarcă. Luminile sălii sunt încă pornite, reflectoarele de scenă (lighting design: Cristian Niculescu) nu și-au intrat în rol. De fapt, nici Petre Ghimbășan nu și-a intrat încă în rol. Abia peste câteva clipe va deveni, ușor-ușor, Vania.

Interviu preluat de pe LiterNet.ro

Răzvan Rocaș: Te afli la prima montare a unui text cehovian. Ce te-a ținut până acum departe de acesta și ce te-a determinat să alegi „Unchiul Vania”?
Cristian Ban: Îmi vine să spun că tinerețea. În ultimii ani am tot recitit textele lui și probabil am ajuns în punctul în care am rezonat maxim. Țin minte că acum niște ani, la o repetiție, actrița Elena Popa m-a întrebat dacă nu vreau să fac Cehov că „simt eu ceva” și cred că a avut dreptate. M-au fascinat repetițiile și felul în care m-a provocat ca regizor acest text. Nu simt că a fost greu, simt că a fost intens.

Interviu preluat de pe LiterNet.ro

Teatrul Regina Maria: Ați ales să montați la Oradea o adaptare după textul „Broken Glass”, scris de către Arthur Miller către finalul carierei sale de dramaturg, fiind o piesă poate mai puțin cunoscută decât „Death of a Salesman” sau „The Crucible”, dar cu o mare încărcătură socio- politică. Ce v-a influențat să faceți această alegere și care simțiți că este cel mai mare potențial regizoral al textului?
Roman Doljanski: Eram în negocieri cu teatrul. A fost comandat… nu acest titlu, dar a fost comandat de teatru; a fost dorința teatrului de a alege un titlu din dramaturgia americană a secolului trecut. Recent, am lucrat cu un alt text al marelui dramaturg Eugene O’Neill, la Sibiu, așa că, în cadrul acestei direcții, a apărut întrebarea legată de ce ar fi interesant să alegi din dramaturgia americană. În principal, Eugene O’Neill; mai sunt Tennessee Williams, care este cunoscut peste tot, și Arthur Miller, care deși este un dramaturg important, poate că este mai puțin cunoscut, iar prezența lui în repertoriile teatrelor – atât la nivel global, cât și în România – nu mai este atât de semnificativă cum obișnuia să fie. Astfel că ideea a fost ca Arthur Miller să fie cel sugerat, dar alegerea pentru Broken Glass i-a aparținut lui Timofei. Alegerea mea a fost dramaturgul, iar piesa a fost alegerea regizorului.
Timofei Kuliabin: Da, am ales această piesă deoarece este unul dintre ultimele texte ale autorului; nu este atât de cunoscută și nici tradusă. De altfel, nu este tradusă în română. Poate că nu e cea mai cunoscută piesă, dar este interesantă pentru mine deoarece explorează însăși drama familială. Personajele principale sunt doar trei, iar piesa este o dramă familială tipică, aceasta fiind direcția mea. Îmi plac poveștile în care conflictul apare între persoane cu relații foarte apropiate — în acest caz, soț și soție. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, deși este o dramă de familie, piesa atinge și mai multe probleme sociale foarte actuale, precum noile etici, dilemelemorale ale societății moderne sau noul val de antisemitism. Astfel, nu este doar o simplă dramă familială, ci acoperă și probleme sociale care pot fi integrate în aceeași producție.

text preluat de pe bookhub.ro / autor: Gabriel Nicolae (C.N. „Mihai Eminescu” Buzău)

Ultimul spectacol din Festivalul Teatrului Tânăr, aflat la a XII-a ediție, s-a dovedit strălucitor prin viziunea regizorală și interpretarea actorilor, prin decor și costume. Piesa lui I.L. Caragiale, ne dovedește regizorul Vlad Trifaș, nu este datat. Poate fi adus fără a fi modificat esențial, cu ingeniozitate, la nivel de mesaj, în cea mai profundă actualitate.

text preluat de pe bookhub.ro / autoare: Bianca Ioana Lavinia Cazan (clasa a XII-a, C.N. „B.P. Hașdeu” Buzău)

Seara în care am văzut spectacolul D’ale carnavalului, în regia lui Vlad Trifaș, a fost una dintre acele experiențe teatrale care te scot complet din cotidian. Departe de o simplă reluare a textului clasic, Trifaș reușește să-l reinventeze, aducându-l în contemporaneitate prin mijloace subtile, dar pline de semnificație.

text preluat de pe bookhub.ro / autoare: Adriana Stoica (clasa a IX-a D, Colegiul Național „B.P. Hașdeu” Buzău)

Spectacolul care a încheiat a douăsprezecea ediție a festivalului „Săptămâna Teatrului Tânăr”, organizat de Teatrul „George Ciprian” din Buzău, a fost D-ale carnavalului, o comedie de Ion Luca Caragiale, ce a prins viață datorită regiei lui Vlad Trifaș, în interpretarea trupei de la Teatrul „Regina Maria” Oradea.

Text preluat de pe bookhub.ro / autoare: Ștefania-Emilia Bucur (clasa a IX-a D, Colegiul Național „B.P. Hașdeu” Buzău)

Ultima seară a festivalului „Săptămâna Teatrului Tânăr” s-a încheiat într-o notă explozivă, plină de umor și de energie, prin montarea piesei D’ale carnavalului de I.L. Caragiale, în regia inspirată a lui Vlad Trifaș. Sala a fost arhiplină, publicul venind în număr mare să guste din savuroasa lume caragialiană, iar râsetele și aplauzele au răsunat pe tot parcursul reprezentației.

Text preluat de pe bookhub.ro / autoare: Alexia Olteanu (clasa a XII-a, C.N. „Mihai Eminescu” Buzău)

Unele spectacole nu se termină în clipa magică a căderii cortinei, a stingerii luminilor. Ele rămân în mintea ta, ca un ecou care te urmărește. Asta se întâmplă și în cazul spectacolului D’ale carnavalului de Ion Luca Caragiale, în regia lui Vlad Trifaș – un spectacol care te face să râzi, îndemnând însă la reflecție – printre ce oameni trăim?! în ce fel trăim?!

Interviu preluat de pe LiterNet.ro

„Lucruri pe care le știu ca fiind adevărate” de Andrew Bovell, în regia lui Vlad Bălan, a deschis stagiunea 2025-2026 a Teatrului „Regina Maria” Oradea și este totodată unul dintre acele puține spectacole care își asumă riscul de a atinge zone pe care teatrul, de obicei, le ocolește.

Text preluat de pe Republika Kritica / autor: Tudor-Costin Sicomaș

Încep din ce în ce mai mult să călătoresc prin țară. Și acest lucru duce deseori la momente de reverie, de bucurie, de fericire pur și simplu. Dar și la momente de invidie (pozitivă, ce-i drept), pentru că descopăr sau redescopăr orașe, locuri cu mult mai frumoase și mai bogate decât capitala noastră „dragă”. Două dintre aceste orașe pe care le-am redescoperit în ultimul timp sunt Clujul și iată, acum, Oradea. Cel puțin în cazul acestuia din urmă, am fost de-a dreptul vrăjit de frumusețea zonei centrale prin care m-am plimbat și care mi-a purtat gândurile și sufletul direct în Viena barocă și în cea a începutului de secol XX. Eleganța clădirilor care îmbină stilul acela încărcat al cărui nume provine din portugheză și stilul Secession dau Oradei un aer de poveste care nu are cum să nu te învăluie și să te poarte înapoi în timp.

Text preluat din Revista Familia | autor: Alexandru Jurcan

Premiera mult-așteptată la Teatrul Regina Maria din Oradea a avut loc în 5 și 6 aprilie anul acesta, 2025. E vorba de Richard III de Shakespeare, în traducerea lui Horia Gârbea – versiune scenică de Alexandra Felseghi și Andrei Măjeri, cu inserții din Henric VI. Regia: Andrei Măjeri, care anul trecut a primit Uniter pentru spectacolul Cine l-a ucis pe tata. Regizor ambițios, care n-a dezamăgit niciodată.

Text preluat de pe Vestul Dramatic | autor: Doru Mareș

Richard III al lui Andrei Măjeri conturează geografia unor serii de cupluri, la rândul lor generate de dubletul demonism – fascinație. Preluând textul shakespearian, cel în traducerea lui Horia Gârbea din monumentala ediție Volceanov, apărută la Tracus Arte, versiunea scenică lucrată de regizor alături de Alexandra Felseghi, cu inserții din Henric VI, aduce în scenă toate generațiile, actori și personaje, de la Luca Bran, un puști de 10 ani cu un aplomb măsurat de naturalețe (în rolul lui Richmond), și Robert Balint, cu doar cinci ani mai mare și în triplu rol (prinții moștenitori, în oglindă în parcursul reactivității adolescentine generate de întâietatea la tron, dar și un paj), până la starurile incontestabile ale Teatrului „Regina Maria” din Oradea, Ioana Dragoș Gajdó și Richard Balint (în patru roluri schimbate rapid și cu o individualizare de excepție). Cheia poveștii (care istorie a fost cândva, într-o perioadă tulbure și extrem de violentă a Angliei, pe când Războiul de 100 de ani se încheia odată cu, la celălalt capăt al Europei, căderea Constantinopolului, pentru ca după numai doi ani să înceapă Războiul celor două roze, pentru încă 32 de ani), care se termină cu doi ani înaintea sfârșitului conflictului dintre casele Lancaster și York, este însă una ce depășește istoria factuală, pentru a se desfășura aproape faustic, prin cuplul Richard – Buckingham, realizat de Petre Ghimbășan și Răzvan Vicoveanu. Cel dintâi, demon fascinator, un fel de Mefisto pentru care crimele sunt năzbâtii și strategie substanțială în același timp, al doilea un Faust fără portofoliu, a cărui unică emoție e fascinația exercitată de Richard, cuplată nemărturisit, dacă nu chiar inconștient, cu anume interese de rang și avere, de exercitare a puterii după modelul idolului manipulator.

Text preluat de pe reșița.ro | autor: Marian Apostol

Pe 27 iunie 2025, la ora 18:00, publicul reșițean a fost invitat să râdă, să tacă, să asculte și să aplaude. Teatrul Regina Maria din Oradea a onorat Festivalul Internațional de Teatru New Wave cu una dintre cele mai bune producții ale sale: „Genul acuzativ”, o tragicomedie în regia lui Mimi Brănescu, care a adus pe scena reșițeană o explozie de adevăruri nespuse, umor crud și emoție autentică. Un spectacol care a demonstrat că teatrul poate fi, în același timp, oglindă, rană și balsam.