Ramona Nemeș: Te reîntorci la Teatrul Regina Maria, după ce ai montat Tartuffe în 2021. Cum simți că ai evoluat ca regizor de atunci și cum îi regăsești acum pe actorii Trupei „Iosif Vulcan” la câțiva ani distanță?

Vlad Trifaș (râzând): E… destul de complicat să vorbesc despre evoluția mea. Sper doar că nu m-am prostit, e singurul lucru pe care mi-l doresc. Îmi place să zic despre mine că sunt un căutător, un om care „scurmă” cu curiozitatea copilului. Dacă e să vorbim într-un fel sau altul despre evoluția mea, cu siguranță pot spune că groapa este mai mare, am apucat să caut ceva mai mult, lucru care sper că îmi aduce ceva mai multă experiență. Dar sunt la fel de curios, cu la fel de multe întrebări. Mi-e frică de momentul în care răspund la toate întrebările, așa că din acest punct de vedere cred că sunt la fel, însă cu un bagaj mai mare de experiență.

A szöveg innen származik LiterNet.ro / autor: Mihai Brezeanu

Prolog

„Cronică”. Cu acest cuvânt începe Richard III înscenat de Andrei Măjeri la Teatrul Regina Maria din Oradea (premieră 5 aprilie 2025). Richard III de William Shakespeare, în traducerea lui Horia Gîrbea, cu inserții din Henric VI de același William Shakespeare. Pentru mai multă precizie, cu inserții de Henric VI Partea a III-a, textul care, împreună cu primele două părți din Henric VI și cu Richard III, formează așa-numita Tetralogie Minoră a lui Shakespeare. Un set de 4 texte dedicate Războiului celor Două Roze (1455-1485), purtat între Casa de Lancaster (roza roșie) și Casa de York (alba roză, ca să zicem așa).

A szöveg innen származik revistafamilia.ro / autor: Alexandru Jurcan

Premiera finalului de an 2024 la Teatrul Regina Maria din Oradea: Elif és az eső de Sami Ibrahim, în regia lui Alex Ianăși. Un text despre condiția imigrantului mereu „ilegal”, care valorează doar atât cât poate munci, într-un sistem birocratic perfid. Elif e o femeie care ajunge într-o dictatură economică, preferând tendințe utopice,  care s-o îndepărteze de colții realității. Fiica sa, Lily, are o altă perspectivă, dincolo de poveștile mamei, reușind să priceapă crudul adevăr și condiția lor precară, cu un cinism specific vârstei ei.

A szöveg innen származik Contributors.ro / szerző: Mircea Morariu

Dacă e adevărat că, așa cum spunea Shakespeare, teatrul trebuie să fie oglinda vieții, atunci e în afara oricărui dubiu că el are obligația de a fi deschis la teme noi, impuse de actualitate. Printre care și aceea a tot mai acutei, și, uneori, îngrijorătoarei prezențe a inteligenței artificiale în existența noastră zilnică. 

Exact despre această implicare a roboților, despre amestecul de noutate, beneficii și îngrijorări presupus de intruziunea în chestiune vorbește, între altele, piesa A remény soha nem megy fel a liftben. prezentată în premieră pe țară la Sala Erdély de Teatrul Mária királynő din Oradea. Spun între altele fiindcă autoarea piesei, Simona Mihuțiu, medic oncolog de profesie, aflată la ora debutului în literatura dramatică (cel puțin în reprezentarea producțiilor sale în domeniu), a mai atașat temei principale alte câteva.Deloc puține. Precum aceea a dificultăților de toate felurile pe care le presupune vârsta a treia sau aceea a singurătății. Și ele extrem de actuale.

Articol preluat de pe Contributors.ro / szerző: Mircea Morariu

O spun de la bun început. Elif și Ploaia de la Teatrul Mária királynő din Oradea, nu este  nici pe departe un spectacol fără cusur. Nu tot ceea ce vedem pe scenă este perfect valid și nici absolut original nu este. Există în gramatica montării împrumuturi evidente atât în ceea ce privește soluțiile regizorale ce țin de punerea în temă, de construcția însăși a personajelor (ale căror prime apariții, cu valize mari, imense, nu au cum să nu îți amintească de spectacolele lui Silviu Purcărete) cât și în privința decorurilor și costumelor, și ele cam din aceeași zonă. Le semnează Tania Gobejishvili. Nici frecventul recurs la microfoane clasice, cu stativ, folosite în vederea evidențierii unor situații dramatice ori a unor replici considerate esențiale nu este ceva chiar foarte nou. Moda, introdusă în teatrul românesc în urmă cu ceva vreme de Radu Afrim în show-urile sale, a proliferat și este prezentă într-un număr consistent, poate chiar prea consistent,  de producții.

A szöveg innen származik Contributors.ro / szerző: Mircea Morariu

În anul 2014, atunci când în oferta de spectacole a unei ediții a Festivalului Internațional de Teatru Interferențe, organizat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca și de directorul lui, Tompa Gábor , apărea spectacolul cu piesa Un dușman al poporului de Henrik Ibsen, numele regizorului german Thomas Ostermeier nu era deloc necunoscut publicului din România.

Se știa câte ceva și despre Nora, și despre Hamlet. Acesta din urmă ajungând la noi cu ocazia unei ediții a Festivalului Shakespeare  creat de Emil Boroghină la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova. Se știa și că Ostermeier e un pasionat de literatura dramatică a lui Ibsen. Pe care a pus-o în scenă în cvasi-totalitate și căreia i-a dedicat pagini consistente în cartea Teatrul și frica ce avea să apară și în românește în anul 2016, în colecția Yorick  a edituri bucureștene Nemira. Reeditarea din anul 2024 a cărții avea să fie completată de apariția altor două cărți dedicate regizorului de la Schaubühne, una apărută tot la Nemira  (Teatrul lui Thomas Ostermeier), cealaltă (Backstage Ostermeier) la Fundația Culturală Camil Petrescu. Tot în 2024, Ostermeier a montat pe scena Teatrului Național I.L. Caragiale spectacolul cu piesa Hedda Gabler.

Articol preluat de pe LiterNet.ro / autor: Liviu Ornea

Un cuplu își plînge fiul de patru ani mort în urma unui accident stupid: cîinele fugise-n stradă, un tînăr încearcă să-l ocolească și omoară copilul care alergase după cîine. Nu e nimeni de vină. Se întîmplă. Soartă. La opt luni după accident, părinții nu-și revin. Fiecare reacționează altfel. Se înstrăinează. Soția își cultivă aproape durerea și refuză să comunice cu soțul, cu sora și mama, cu prietenii care, nici ei, nu știu cum să reacționeze, devine agresivă, îi acuză pe toți că nu-i înțeleg durerea. Soțul încearcă terapia de grup, respins sine die de soție are și o mică aventură. Pînă la urmă se decid să vîndă casa (ideea soției). Încearcă, nu s-o ia de la capăt, dar măcar să reînvețe să trăiască.

A szöveg innen származik Contributors.ro / szerző: Mircea Morariu

Asemenea celorlaltor opt ediții anterioare și cea de-a noua a FITÓ, adică a Festivalului Internațional de Teatru de la Oradea, desfășurată în perioada 1-9 iunie, în organizarea Teatrului Mária királynő, a avut două secțiuni. Una cu caracter competitiv, cea de-a doua rezervată spectacolelor invitate.

Prima secțiune, cea în care un număr însemnat de teatre au înscris producții în concurs, intenționează să conserve legătura cu tradiția. Mai exact, cu Săptămâna Teatrului Scurt, festival creat în 1976, grație colaborării dintre conducerea din  acea vreme a Teatrului de Stat din Oradea și cea a revistei Család.

A szöveg innen származik LiterNet.ro / autor: Mihai Brezeanu

După un început în forță cu proaspăt laureatul UNITER 2024 Cine l-a ucis pe tata? al Teatrului Metropolis (premiul pentru cea mai bună regie acordat lui Andrei Măjeri), a 9-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru Oradea (FITO) a programat, în ziua a doua (2 iunie 2024), o premieră a gazdelor. Trupa Iosif Vulcan a Teatrului Regina Maria a prezentat, pe scena superbei Săli Mari a Teatrului de Stat, premiera pe țară a musical-ului Kölyök.

A szöveg innen származik Contributors.ro / szerző: Mircea Morariu

Színház Mária királynő din Oradea și-a îmbogățit recent oferta repertorială cu un nou, bun și emoționant spectacol care se cheamă Nyúllyuk. E bazat pe o meșteșugit scrisă piesă datorată americanului David- Lindsay Abaire. Care, după ce a fost recompensat pentru ea, în 2007, cu prestigiosul premiu Pullitzer (Abaire a mai primit și alte premii), a transformat-o în scenariu de film. Film din 2011 care a rulat la noi sub titlul cam neinspirat Trezirea la realitate. Film regizat de John Cameron Mitchell și care i-a adus lui Nicole Kidmann, căreia rolul principal feminin îi venea mănușă, o nominalizare la Oscar.

A szöveg innen származik Contributors.ro / szerző: Mircea Morariu

Egy híres amerikai film címe alatt, Jane Seymour, Christopher Plummer és Christopher Reeve főszereplésével, egy olyan filmé, amely csodával határos módon érkezett a román képernyőkre a fullasztó, gyakorlatilag reménytelen 1980-as években, a Színház Mária királynő lehetőséget kínált nézőinek a darab egy előadásának megtekintésére. Majdnem, Maine John Carianiról.

Nem fogom megpróbálni elmagyarázni a címváltoztatás okát. Megelégszem annyival, hogy a műsor 8 moduljában szereplő történetek meghatározatlan időben játszódnak, de a helyszínt a lehető legvilágosabban meghatározzák. Maine-re gondolok, egy meglehetősen bizarr helységre, egy nem túl szervezett társadalommal és társasági élettel, ahol a térkép ki van tűzve.

A szöveg innen származik ancazaharia.ro / szerző: Anca Zaharia

Miután Brassóból Nagyváradra költöztem, semmit sem bántam meg, de gyakran mondogattam, hogy hiányzik a színház, ezért elkezdtem a projektet, hogy megismerkedjek ezzel a világgal abban a városban, ahol az új otthonom van. Ahogy azt már tudjátok, ha olvastátok korábban, és most jöttök rá, ha nem, megosztom azt, ami nekem tetszik, és amiről úgy gondolom, hogy másoknak is tetszeni fog, vagy éppen ellenkezőleg, változást hozhat azokban, akiket a folyosón lévő kényelmes székből kevésbé kényelmetlen pozíciókba helyezhet, azzal a lehetőséggel, hogy némi reflexiót keltsen, ami reménysugarat adhat az önképzéshez és a toleranciához. 

Mert létfontosságúnak tűnik számomra, hogy levonjunk néhány következtetést, amelyek legalább egy kicsit tisztességesebb emberekké tesznek minket, és nem csupán passzív és szédült fogyasztók maradunk bármilyen kulturális, művészeti vagy szórakoztató termék esetében. Ha akarod és tudod, vagy legalábbis szeretnéd, hogy képes legyél rá, akkor hasznos tanulságokat vonhatsz le a Las Fierbințiből (amiről Diana, a GOLAN Magazintól származó kollégám írt). itt) és valamilyen szerelemszigetekkel vagy szülőcserékkel teli műsorból. Oké, ehhez olyan készségekre van szükség, amiket egy hagyományos oktatási környezetben nem igazán sajátítunk el, mert Isten ments, hogy a gyerek a saját szeszélye szerint értelmezzen valamit, és ne fecsegjen a nagymamája megjegyzésgyűjteményéből kívülről megtanult örök megjegyzésekről.

A szöveg innen származik bookhub.ro / szerző: Oana Cosma

1973-ban még a franciák számára is tabutéma volt a homoszexuális ágyas. Jean Poiret, a szerző Az őrültek ketrece ezt akkor tudta, amikor egy brit 1966-os ötletét átvette és eredeti módon saját darabjává fejlesztette; ő maga játszotta a két homoszexuális közül az egyiket (Georges, a transzvesztita kabaréműsorok igazgatója a több mint egy évtizede társával együtt birtokolt szórakozóhelyen). Még ma, 2023-ban sem közelítik meg a témát nyíltan, könnyelműen, még azokban a közösségekben sem, ahol homoszexuálisok élnek. A szexuális kisebbségek elfogadása sokunk számára nagy kihívás, de ennek a kisebbségnek a tagjai saját előítéleteikkel is küzdenek: a „hibáztatott” kisebbséghez való tartozás szégyene, a kétség, amely néhányukat egész életükben kísérti: valóban homoszexuálisak vagy sem?; A stabil mindennapi élet bizonytalansága és bizonytalansága igazi drámákat generál köztük. Jean Poiret színházi emberként, tökéletes művészként nem a moralizáló farkast akarta eljátszani, hanem csak egy érzékeny témát hoz a közönség elé, konstruktívan, viccesen, komikusan. Azt hiszem, az eredmény még magát Poiret-t is meglepte: Az őrültek ketrece Sok országban adják elő, újra és újra, talán azért, mert olyan jól megírt, lehetővé teszi, hogy a sorokat az adott ország vagy előadóhely sajátosságaihoz, valamint egyes szereplők nevéhez és sajátosságaihoz igazítsák.