Text preluat de pe lucianantofi.wordpress.com / autoare: Luciana Antofi

Puterea.

O mână de nisip pentru clepsidra largă și răbdătoare a partidelor de șah ale istoriei care toarnă repede o altă mână de nisip deasupra, măsurând uneori măreția pieselor nu atât după importanță cât după rezistența lor pe tabla de joc de pe fundul clepsidrei. De această dată a unui nebun de albastru.

Și nu orice fel de nebun, ci unul excelent născocit (Petre Ghimbășan, un senzațional Richard al III-lea) și genial mânuit de regizorul Andrei Măjeri  împreună cu Trupa „Iosif Vulcan” a Teatrului „Regina Maria” din Oradea, care ține în șah teatral clasic/contemporan, preț de mai bine de două ceasuri, cele mai importante zece piese  ale puterii (la care regizorul a redus foarte inspirat aglomeratul univers regal shakespearian cu tot felul de ranguri și  relații de la Curte și l-a expediat într-un superb neomedieval-rock – unele costume medievale sunt reinterpretate contemporan în partea de jos, în cheie alb-negru cu elemente de armură argintie, simbolistică regală britanică, accesorizate cu elemente de echipament sportiv, imprimeuri și căști audio (!) – esențializat și inteligibil) pentru care a inventat vremelnic chiar și noi mișcări pe tabla de joc.

Doi regi (Eduard, actualul, și Henric, proaspăt ucisul care ne vizitează din cronici, ambii încredințați lui Richard Balint), două regine (impozanta Lady Elisabeth a impecabilei Denisa Irina Vlad, actuala regină, și Lady Margret, impunătoarea Corina Cernea în rolul îndureratei fostă suverană Margareta de Anjou, fiică a regelui de Napoli până la căsătoria cu Henric al VI-lea), doi duci (George de Clarence, tot Richard Balint, frate cu actualul rege bolnav și cu ducele Richard de Gloucester, mai târziu Richard al III-lea, și Buckingham al excelentului Răzvan Vicoveanu, mâna dreaptă a lui Richard), două ducese (Ducesa de York, eroina tragică a Ioanei Dragoș Gajdó, regină-Mamă și gropar fără voie regelui și celor doi duci care-i sunt frați, și Lady Anne, senzuala Alina Leonte, figura de Curte care asigură majoritatea legăturilor cu contemporanul (cool!), proaspăt sedusa văduvă care-și conduce acum și socrul mort la groapă, convinsă să-l ia de soț pe ducele de Gloucester), doi prinți (un prinț moștenitor, adus la Londra pentru încoronare după moartea regelui, și fratele lui din spița York, ambii interpretați de candidul Robert Balint – la un moment dat aproape în același timp!), un lord șambelan (Hastings al ingenuului Cosmin Petruț) și un cardinal (Richard Balint iar!), preschimbați pe rând în pioni personali  (paji, soldați, stegari, ucigași, amante, codoașe, orice e nevoie pentru a ajunge repede cât mai sus), numai buni de sacrificat pentru ca histrionicul Richard să câștige partida, urcând pe trepte către culmile clepsidrei. Care are să curgă istoria încă netrăită peste cea proaspăt cernută, în care Richard încearcă să-și scuture  pământul încă reavăn lipit cu sânge de șosetele lui albastre înfipte în mormintele celor proaspăt uciși, cărora le tot lărgește cimitirul, spre a-și asigura propria curgere, cât mai lungă și mai aparte, prin nisipul ce-i va măsura clipele de glorie sub mantaua albastră (!) mult râvnită, la care are să-și asorteze în cele din urmă ciorapii. Înaintând victorios într-o partidă care-l va îngădui pentru prea scurtă vreme rege, ce va fi câștigată în cele din urmă de un pion oarecare, un conte proaspăt trezit din somn care tocmai i-a visat toate coșmarurile și poate pune capăt (sub  un guler elisabetan la fel de albastru!) lungului șir de conflicte ce-au însângerat tronul.

Războiul celor Două Roze (război civil englez între Casele de Lancaster, sub blazonul unui trandafir roșu, și York, sub unul cu trandafir alb), tradus printr-o serie de lupte pentru tronul Angliei între cele două familii din aceeași dinastie nobilă (Plantagenet), avându-i ca ascendenți pe fii regelui Eduard al III-lea, este perioada istorică ce a urmat Războiului de 100 de ani între Franța și Anglia și face obiectul preocupărilor shakespeariene pentru construcția intrigilor și personajelor din prima tetralogie istorică inspirată din Cronicile lui Hall și Holinshed, scrise după însemnările lui Thomas Morus („Richard al III-lea” este ultima piesă a tetralogiei, precedată de Părțile I, II și III din „Henric al VI-ea”, din care dramaturga Alexandra Felseghi a extras atent pentru spectacolul lui Andrei Măjeri scenele populate de caracterele din piesa de față, care vin în sprijinul argumentării construcției personajelor și relațiilor dintre ele, dezvăluind și tălmăcind originile care justifică acum comportamentele și relațiile propuse fiecăruia dintre ele – touché!).

Carevasăzică dincolo de cortină, Războiul celor Două Roze stă să apună (dimpreună cu dinastia Plantagenet) după ce Henric al VI-lea, ultimul rege (Lancaster) în tronul Angliei, a fost ucis, iar tronul e ocupat de un York, acum bolnav (Eduard, frate cu Richard al III-lea, încă duce de Gloucester).

Mâna iscoditoare a celebrului duce, poate cel mai cumplit personaj al istoriei teatrale universale, încă mai amușină după coroană pe sub cortina care-l va scuipa din nou afară, ca să-l arate publicului încă și mai strâmb decât l-a lepădat pântecul blestemat al mamei. Înarmat cu un monolog rămas după cortină din piesa precedentă a tetralogiei, ca și personajele ce-l vor însoți și se vor iți (și pe care le va-ncolți!, deloc întâmplător aleasă formula și afirmația lor la unison, „Ăsta-i născut cu dinți!”), rostit în momentul uciderii lui Henric VI într-un autoportret deloc măgulitor, personajul odios (renăscut în prolog de sub cortina ce parcă n-ar prea vrea să se ridice să ne arate grozăviile de care e în stare) este scuipat acum în lume nu cu picioarele-nainte, ci doar târându-se cu capul în jos într-o văicăreală asumată din care-și încropește machiavelic un scurt autoportret monstruos de stors lacrimi și compătimire (continuat după ce dă startul petrecerii cu celebrul monolog ce deschide „Richard al III-lea”) ce nu pare să tulbure somnul liniștit al copilului care doarme pe buza scenei în lumina reflectorului dincoace de cortină.

Cum nu are să o facă nici zgomotoasa petrecere ce deschide cu semnale acustice și luminoase balul ororilor într-un club contemporan în care se dă drumul la dezmăț clasic shakespearian sub atenta coregrafie a lui Hunor Varga (!). Ca să stabilim de la început lipsa oricăror limite, mai ales temporale.

La prima vedere, construcția fascinantă ridicată în scenă pare decorul lui Vasile Rotaru (pentru celebrul Richard al III-lea al lui Ion Marinescu, actor trecut prin scena orădeană, într-un spectacol televizat realizat în studiourile TVR în 1969 în regia lui Ion Barna și decorul interesant al lui Vasile Rotaru, care propunea o construcție grandioasă dintr-o suită de scări înalte și întortocheate ale interiorului unui castel de sorginte M. C. Escher, asamblate spiralat pe un mozaic alb-negru cu care e pavată Curtea regală și care înconjură tronul ascuns, dezvăluit doar în momente-cheie), stors dibaci în pumnul ferm al scenografului Adrian Balcău (până a țâșnit din el tronul, ascuns în podul scenei și coborât doar la nevoie în diverse poziții) pentru esențializare și adaptare la contemporan. Sub mâna lui îndrăzneață, scările strânse și răsucite fascinant la mijloc în perfectă simetrie sunt unite vizual într-o clepsidră imaginată din două rânduri de trepte, prin descreștere și creștere pe orizontală, care permite un mic podium rotund central și un balcon-tribună semicircular mărginit de un ecran de pânză (pe care Andrei Cozlac va proiecta imagini video memorabile, ce vor fi excelent integrate și explorate în sprijinul pledoariilor, mărturiilor, ierarhiilor și ambițiilor de accedere la putere desfășurate vizual în timp real pe treptele clepsidrei) care dezvăluie în secțiune (prin învârtirea pe turnantă) iatacul tiranului, un mic budoar masculin în care se dospesc uneltirile pe tabla de șah ce le susține de pe podea, unde tronează armura și scutul niciodată folosite (și luminate distinct de Sabina Reus, un mare magician al umbrelor acestui spectacol) ale unui luptător cu un altfel de arme, care deleagă abil crimele celor din jur și se retrage aici doar pentru a-și trage sufletul și a primi îngrijiri emoțional-medicale până la execuția următoarei victime, departe de ochii lăsați de veghe pe ecranul semicircular de deasupra, care urmăresc paranoic fiecare mișcare din scenă (!). Prin micul lui spațiu intim (plin de surprize) unde-și bea lăpticul încălzit ritualic la microunde (!după o rețetă doar de  Buckingham știută, așa cum vraciul Lorenzo își prepara poțiunile într-un alt spectacol shakespearian montat de Yuri Kordonsky la TNB), de care se ocupă în general bunul și devotatul Bucky, nu vor trece decât cei mai apropiați ducelui: mama, ducesa de York care-i învelește la un moment dat atrocitățile cu un cearșaf alb, sperând că nu se vor mai trezi la viață împreună cu stăpânul lor în ziua următoare, și Lady Anne, pe care a sedus-o dar care nu se simte nicio clipă confortabil în patul lui single de spital, acum matrimonial.

În marea ei înțelepciune, clepsidra istoriei și a Thaliei, parcă înspăimântate de propriile tragedii,  refuză uneori să curgă dramatic nisipurile mișcătoare îmbuibate de sânge de pe orizontala unui timp ce vrea să stea în loc, obligându-l pe Richard la o mișcare circulară continuă, fascinantă teatral, dintr-un spațiu în altul, cu mici variații de altitudine, nevoit mereu să dea ocol spațiului central al tronului coborât din când în când și ocupat de alții (de care caută mereu să se agațe, chiar încercând la un moment dat să ajungă sus, la tribuna puterii, direct din pat) sperâd că dacă nu-l vor lăsa să urce își va risipi energia ucigașă pe această interesantă bandă a lui Moebius pe care aleargă fără încetare și nu va reuși să ajungă vreodată la putere.

Toate acestea nu ar putea fi însă posibile fără energia debordantă a lui Petre Ghimbășan, un actor excelent care asigură cu toată vigoarea de care este capabil fluiditatea poveștii într-un rol extrem de solicitant la toate nivelurile, mai ales fizic. El curge pur și simplu prin scenă, țopăind, alergând, dansând, împiedicându-se, prăbușindu-se, târându-se și ridicându-se iar și iar pentru a supraveghea atent fiecare scenă și a fi sigur că nu-i scapă nimic (singurele momente de odihnă sunt filmate în sala de spectacol care se va umple de richarzi-spectatori, sosii împrăștiate să ia notițe privind la spectacolul puterii (!) pentru a-i asigura ascensiunea diabolică). Un senzațional Richard al III-lea pe care te grăbești să-l ții în brațe, simpatic, strecuralnic, fermecător, dulce la vorbă (cea cu două-nțelese (!), pe care o stăpânește cu măiestrie) și mereu binedispus, pus adesea pe șotii și gata să negocieze prietenește cu fiecare în parte, aparent o victimă nefericită a istoriei și jocurilor în care l-au prins ceilalți.

Mai ales doamnele condamnate să-i traverseze destinul, aduse împreună de regizor în câteva scene cutremurătoare care asigură rechizitoriul crimelor făptuite de Richard pe eșafodul feminismului și maternalului (pe care Andrei Măjeri nu uită să-l decupeze atent în niciun spectacol), acum de sânge albastru (!).

Lady Anne, prima și cea mai importantă pradă umană și amoroasă a lui Richard, o apariție cu amprentă tristă și asumată a Alinei Leonte, with her love’s gone behind (she’s gonna finally enjoy the sound of silence!), folosită interesant de Andrei Măjeri și pentru a lega și destinde muzical atmosfera spectacolului (îmblânzită pe alocuri de muzica lui Adrian Piciorea care-i mângâie atent stridențele și le identifică numitorul comun, legându-le fedeleș în acorduri ceremonioase ori chiar religioase, un fel de coruri gregorian-măjeriene balansate cu cântec de leagăn în care îmbracă umanul recognoscibil din muzica vremurilor noastre pe întinderea generoasă temporal propusă de Andrei Măjeri, de la Simon & Garfunkel – bine, regândiți, mai a la Disturbed – la Rationale sau Blondie, ce reușesc să ne trimită împreună la solemnități de ieri și de azi ale oricărui acustic regal cu ținută teatrală), prin interesante solo-uri vocale atent inserate în jocul actriței. Spre a dovedi și mai apăsat incapacitatea de a iubi a acestui Richard-Inimă-de-sticlă (sâc!), transferată egal asupra sieși. În celebra scenă a seducției peste sicriul defunctului rege Heric al VI-lea, cea mai odioasă probabil în istoria romantică a cuceririlor lumii, cei doi se bat parte în parte într-un dialog eminamente mental, în care amândoi își dozează cinic vorbele deloc mieroase ce ascund nevoia disperată de afecțiune a fiecăruia dintre ei, doi însingurați dispuși la un contract social care să le dovedească lor înșile că sunt altminteri.

Lady Elisabeth, o impecabilă Denisa Irina Vlad într-o solidă apariție de teatru elisabetan, cumnată și impozantă Regină No-No-No (a se citi triplă negație, deja trademark măjerian pentru actriță!) a fratelui Eduard, regele bolnav, o regină puternică și încercată care și-a păstrat demnitatea după fiecare umilință pe care a avut-o de încasat și care nu i-au afectat ținuta dreaptă și solemnă ori privirea directă, pătrunzătoare ca tăișul unei săbii, și o femeie greu de supus (pe care Eduard și-o va aduce alături dar nu o va avea, practic, niciodată). Judecător aspru, mamă devotată, tovarăș de nădejde în ale cârmuirii și excelent strateg, ea caută să pună la adăpost tot ce are mai drag, înfruntând cu curaj aliații și dușmanii deopotrivă, atât cât îi permit rangul și onoarea dobândite cu multă autodisciplină.

Lady Margret, impunătoarea Corina Cernea în rolul îndureratei foste suverane care a domnit alături de  Henric al VI-lea și căreia Richard i-a răpit, unul după altul, copilul și soțul, maestra blestemelor care va umple cu vocea ei tunătoare scena și sala de spectacol, sfâșiate de o durere rar întâlnită, înainte de a deveni personal coach în ale blestemelor pentru Lady Elisabeth, aruncată de Richard în aceeași inimaginabilă disperare a durerii pierderii propriilor odrasle.

Și, în sfârșit, mama lui neconsolată, Ducesa de York, eroina tragică din rolul reginei-Mamă pe care Ioana Dragoș Gajdó o ajută să transceadă din rolul shakespearian într-unul parcă și mai mare, de eroină tragică antică, o actriță puternică ce-și pune la bătaie calitățile pentru a da o incredibilă greutate acestui personaj capabil de o rostire sfâșâietoare, de trei ori lovit în pântecul pătat de sânge de Richard, cel care, după ce a fost urât de toată lumea, devenind ucigaș și în cele din urmă ucis, și-a omorât un frate și a dansat fericit pe mormântul celui de-al doilea, batjocorindu-i pentru totdeauna uterul, condamnând-o și pedepsind-o inimaginabil ca mamă, ca bunică, ca regină.

Dar cel mai mult ca femeie ce se roagă astăzi pentru dușmanii lui, principală vinovată de a fi adus pe lume stârpitura care-i e fiu și rușine deopotrivă, scuipat ca un avorton cu dinți între oamenii pe care nu prididește să-i muște și să-i sfâșie până la ultimul.  Chiar până la cei doi tineri nepoți ce stau în calea lui spre tronul Angliei!…

Tron ocupat în spectacol de doi regi, Eduard (din prezent și din cronicile inteligent inserate care-l ajută pe Richard Balint să construiască fermecătorul portret psihologic al personajului răsfățat și misecuvinist, complet opus celui prezentat în piesă drept marele diplomat care este în stare să aducă pacea supraveghind relații și situații între personaje de neîmpăcat, despărțite prin crime sângeroase, prin care se va justifica și glacialul din relația cu Lady Elisabeth) și Henric, regele proaspăt ucis interpretat tot de Richard Balint, care ne vizitează doar din cronici (excelent monolgul regelui tânjind la o viață normală și tihnită de cioban, în care s-ar juca și el frumos cu nisipul din clepsidră dând sensuri mai profunde timpului, găsind că  viața omului de rând e mai fericită decât a regelui care se teme de trădare și de coșmarurile luptelor absurde în care tații, fiii și frații ajung să se ucidă unul pe altul; Henric este și cel care, în semn al înțelegerii profunde a războiului absurd între rozele colorate diferit ale aceluiași arbust (când una înflorește altă piere, iar lupta lor distruge mii de vieți, atrăgând ura poporului), pune punctul pe R (!), greu (dramatic!) de adus în afiș din Ge-ul sculptat inițial în videoproiecție din norii ce umbresc încă de la început blazonul casei, vârât anume în mintea unui frate spre a-l învrăjbi cu un altul. Același Richard Balint în rolul George de Clarence, fratele naiv și petrecăreț închis de rege în Turnul Londrei în urma zicerilor și prezicerilor prefabricate ale lui Richard care l-a adus în vizorul său (potrivit cărora purtătorul literei  însângerate îi va stinge urmașii) și pe care același Richard îl va ucide cu sânge rece. Poruncind în spectacolul măjerian direct lui Bucky (interesantă alegere, repetată puțin diferit mai târziu) după ce ucigașii își revelează chipul (!) și pecetluiesc astfel un drum sângeros, fără întoarcere,  în tovărășia lor criminală. Același pe care va pieri și Hastings – ingenuul Cosmin Petruț ce reușește un tablou excelent în rolul pajului din cronică – în urma unui alt complot, și el minunat simplificat (după ce lordul șambelan visează capcana pusă la cale de Richard nepoților pe care și-i dorește înlăturați din drumul său pentru coroană, ambii în sarcina lui Robert Balint care-i va întrupa în registre diferite (!), aproape simultan, prin câteva artificii de costum repede schimbate), pus împreună cu același Buckingham la cale și lăsat în execuție tot lui, pentru ca Richard să-și păstreze sabia (ingenuos mânuită de agerul prinț de York) curată.

Sabie aparent nemânjită direct tocmai prin grija exagerată pe care i-o poartă ducele Buckingham, mâna dreaptă, niciodată răsplătită, a lui Richard, partenerul și supusul fidel al excelentului Răzvan Vicoveanu, alături de care Petre Ghimbășan reușește, după părerea mea, unul dintre cele mai frumoase cupluri teatrale din istoria curților regale shakespeariene (și machiavelice!) aduse în scenă în spațiul teatral românesc. Și a cărui prezență vivantă și autoritară, la fel de dinamică și năstrușnică precum cea a stăpânului său, antrenează, modelează, delimitează, întărește sau erodează, după caz, resorturile puterii, spre a ne arăta uluitoarele rotițe din mecanismul ei perfid, întru buna înțelegere a conflictelor și în final ca pledoarie pentru echilibru moral (nici măcar el, în cele din urmă trădat, nu poate merge atât de departe precum Richard!…). Ei sunt autorii celei mai impresionante scene din demersul artistic măjerian (un spectacol în sine, sută la sută comic, căruia plauzibilul și recognoscibilul frisonant îi atestă validarea printre spectatorii care dau în sfârșit drumul la hohote), cea în care-și antrenează machiavelicul la lumina candelelor ce le luminează pe treptele clepsidrei drumul ascendent prin mulțime. Ce va fi cu siguranță fascinată de minunatele lor calități de interpretare, prezentate în acest excelent manual de folosire a simbolurilor creștine în manipularea maselor (aviz BOR!). Pregătiți Biblia, crucea, rozariul, rasa călugăreacă, dați drumul la imaginar și la rugăciune, să vină cardinalul! (scuze, e plecat după căpșuni!… Hai, că nu eu am pus gaz pe foc, Richard Balint strikes again! As if we had a choice… or a voice!…). La capătul drumului creștin astfel luminat,  privește împăcat mielul de sacrificiu, în cele din urmă pătat inevitabil de sângele murdar al unui Richard tot mai mic, înainte de a fi răzbunat de contele de Richmond.

Un copil care a visat cuminte la pace pe buza scenei, odihnindu-și inocența lângă caii lui de jucărie (alb și roșu!), martor la toate aceste coșmaruri din Războiul celor două Roze, înțesat de bârfe tendențioase și zvonuri mincioase, umilințe, intrigi, acuze, pângăriri, abuzuri, trădări, lupte și crime sângeroase, cărora se vede nevoit să le smulgă coroana prin luptă dreaptă, pentru a o așeza peste gulerul elisabetan (albastru!).

Cu un discurs de izbândă în urma eliberării țării de sub jugul tiraniei (care marchează istoric și începutul oficial al dinastiei Tudorilor), îndemnându-ne să ne apărăm familiile și să ne scoatem copiii de sub teroarea despoților și a spadelor lor cu care ne amenință liniștea și viitorul, acest Richmond al talentatului Luca Bran (un copil validat al trupei „Iosif Vulcan”, titular deja în alte două spectacole ale Teatrului „Regina Maria” din Oradea), va pune capăt cu pumnalul promis pe tricoul lui alb, înfipt negreșit în inima de sticlă a șobolanului-Richard din tricoul negru oglindă al personajului principal căruia tocmai i-a luat locul.

Trimițându-l în afara clepsidrei pe acest Richard-Inimă-de-sticlă pe care istoria ar face bine să nu-l mai nască niciodată.