Mihai Gligan este regizor de teatru din Cluj-Napoca, absolvent al Facultății de Teatru și Film din cadrul UBB, unde și-a finalizat atât studiile de licență, cât și pe cele de master. Debutul său regizoral a avut loc cu spectacolul „Căsătoria” de N.V. Gogol, montat la Teatrul Municipal Baia Mare, producție distinsă în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Atelier 2022 cu Premiul special al juriului pentru regie și Premiul pentru scenografie.

În anii care au urmat, a semnat și co-semnat mai multe proiecte remarcate pentru coerența artistică și receptarea favorabilă în mediul teatral contemporan. Prima colaborare cu teatrul orădean l-a adus în postura de asistent de regie pentru spectacolul „Deșteptarea” de Doru Vatavului, realizat sub direcția scenică a lui Bobi Pricop, colaborare continuată ulterior prin montarea comediei „Tandrețea”, în calitate de regizor.

Cu prilejul acestui nou proiect, Mihai Gligan a acceptat să răspundă câtorva întrebări despre universul și mecanismele spectacolului „Tandrețea”.

Florina Dometi: Mihai, înainte să vorbim despre noul spectacol pe care îl creezi la Oradea, spune-ne, te rog, câteva lucruri despre tine ca regizor. De ce ai ales această meserie și cum îți definești viziunea asupra regiei de teatru?

Mihai Gligan: Cred că e devreme să vorbesc despre cum îmi definesc viziunea. Am început să fac teatru într-o trupă de amatori în liceu. Acolo am descoperit ceva esențial ce am luat cu mine mai departe: capacitatea de a nu mă lua prea în serios și de a mă juca. Mi-a plăcut mereu ideea de a construi un univers în care lucrurile nu sunt doar spuse, ci devin vizibile, aproape fizice. Și, sincer, cred că am ajuns la regie și pentru că nu m-a interesat niciodată să practic o singură disciplină. Pentru mine, regia nu înseamnă să vii cu un răspuns autoritar peste un text, ci să creezi un cadru viu în care textul, actorii, spațiul și spectatorii să poată produce împreună sens. Îmi place un teatru care e dinamic. Un teatru care poate fi ludic, poetic, ironic, dar care nu pierde din vedere fragilitatea umană. În fond, încerc să fac spectacole în care să nu uit de responsabilitatea de a spune povești cu tâlc pentru comunitate, dar nici de faptul că suntem niște copii târzii cărora le place să se joace.

F.D.: Simți că ți-ai conturat deja o estetică regizorală proprie sau preferi încă să experimentezi și să explorezi direcții diferite?

M.G.: Nu cred că privesc meseria aceasta în termenii aceștia de carieră, de estetică, de artist serios care își consolidează propriul limbaj. Îmi vine în minte un citat dintr-un interviu al lui David Bowie, care mi se pare foarte sănătos artistic: If you feel safe in the area that you’re working in, you’re not working in the right area. Mai mult decât o estetică, simt că am un anumit tip de neliniște care mă duce dintr-un proiect în altul. Acolo mă recunosc cel mai clar. Iar formele, limbajele și mijloacele de exprimare sper să rămână deschise. Mi se pare mai viu în felul acesta decât să ajung prea repede la o formulă despre care să spun: asta sunt eu. Cred că momentul cel mai periculos e acela în care încetezi să te mai surprinzi. Uneori îmi iese, alteori mă prind că tot la ale mele ajung. Dar măcar mă prind.

F.D.: „Tandrețea”, textul ales pentru acest proiect, este în același timp o comedie romantică și o parodie istorică, ce abordează, într-o cheie ludică, vechiul conflict dintre femei și bărbați. Cum ai echilibrat aceste registre în versiunea ta scenică și care ți se pare predominant?

M.G.: Ce mi se pare foarte interesant la textul acesta este că îți întinde o capcană frumoasă: te invită să râzi și să intri într-o convenție aparent lejeră, dar sub suprafața asta există multă tensiune legată de putere, de frică, de seducție, de nevoia de apropiere și, în același timp, de incapacitatea de a o susține până la capăt.

Trăim într-o cultură a polarizării. Ne imaginăm foarte repede cine e celălalt și îl ascultăm foarte greu. Piesa vorbește exact despre această producere imaginară a inamicului și despre cât de greu, dar necesar, este să ieși din ea.

În lucrul la Tandrețea, una dintre referințele care m-au inspirat a fost Monty Python. Nu în sensul de a copia un anumit tip de gag, ci în felul în care ei reușesc să ia convenții foarte serioase și să le analizeze printr-o resemnatizare absurdă și prin schimbări bruște de registru. Și textul lui Sanzol funcționează foarte bine exact în această zonă: are ceva de farsă, de travesti, de convenție asumată artificial, dar sub tot jocul ăsta se petrec lucruri foarte dure. Și cred că toate aceste registre coexistă într-o interdependență; nu sunt atât de disparate precum par. Iar sub această umbrelă a parodiei, cred că și-au găsit fiecare locul.

F.D.: În procesul de lucru ai ales să colaborezi și cu un dramaturg. De ce ai simțit nevoia acestei colaborări și cât de importantă crezi că este prezența dramaturgului în construcția unui spectacol?

M.G.: Colaborarea cu un dramaturg nu e un semn de nesiguranță, ci de luciditate. E foarte ușor, ca regizor, să te îndrăgostești de propriile idei, de propriile asocieri, de propriul „concept”, iar uneori ai nevoie de cineva care să îți spună foarte calm: da, e interesant, dar nu funcționează. Sau: e frumos, dar nu e clar.

Am simțit nevoia colaborării tocmai pentru că textul are mai multe straturi și mai multe registre, iar prezența unui dramaturg ajută enorm în dozaj, în coerență, în articularea sensurilor. Mi se pare important ca într-un spectacol să existe cineva care poate privi structura cu un ochi foarte atent și ușor detașat și care să înțeleagă totodată și procesul, nu doar rezultatul.

F.D.: Marea curiozitate legată de laboratorul de creație al unui spectacol este relația dintre regizor și actori. Cum a fost pentru tine procesul de alegere a distribuției și cum ai simțit colaborarea cu actorii Trupei Iosif Vulcan?

Distribuția a fost parte din construcția spectacolului, nu o etapă separată de ea. M-a interesat să lucrez cu actori care pot susține convenția textului, dar care rămân vii și autoironici în interiorul ei. Care au capacitatea aceasta de a nu se lua prea tare în serios și de a se juca. Pentru că tocmai acolo, în momentul în care actorul are curajul să fie puțin ridicol, puțin expus, începe să apară ceva viu. Cu actorii Trupei Iosif Vulcan am simțit foarte repede lucrurile acestea, iar asta a făcut ca procesul să fie unul foarte organic. Eu nu cred în repetițiile în care regizorul vine cu tot spectacolul pregătit și ceilalți doar execută. Cred în spațiul acela în care spectacolul se clarifică prin întâlnire, iar în cazul acesta exact asta am simțit.

F.D.: Spectacolul este o comedie accesibilă publicului larg, dar care poate ridica și câteva întrebări serioase. Cu ce gând, mesaj sau întrebare ți-ai dori să plece spectatorii din sală?

M.G.: Mi-ar plăcea ca spectatorii să plece din sală cu sentimentul că s-au bucurat cu adevărat de întâlnirea cu spectacolul, că au râs, că au intrat în jocul lui, dar și că, undeva pe drum spre casă, încep să se întrebe de ce anumite lucruri au rămas cu ei (dacă au rămas).

Nu îmi place teatrul care livrează mesaje ca pe niște concluzii gata ambalate. Poate că una dintre întrebările importante aici este cât din conflictul dintre femei și bărbați este real și cât este întreținut de niște roluri, frici și mecanisme pe care le repetăm aproape automat. Și poate încă una: cât de des confundăm tandrețea cu slăbiciunea, când, de fapt, uneori ea cere mai mult curaj decât orice demonstrație de forță.

F.D.: La finalul interviului, sunt curioasă să aflu dacă există vreo întrebare pe care ți-ai dori să o primești într-un interviu, dar nu ți-a fost adresată până acum? Și cum ai răspunde la ea?

M.G.: Da. Mi-ar plăcea să fiu întrebat: Ce te sperie cel mai tare când începi un spectacol?

Și cred că aș spune: mă sperie să nu fac ceva inert. Să iasă ceva corect, bine făcut, chiar inteligent, dar fără viață. Mi se pare una dintre cele mai triste posibilități în meseria asta. Pentru că poți să nu ai mare lucru de reproșat unui astfel de spectacol și, totuși, el să nu miște nimic.

La începutul fiecărui proces oscilez destul de tare între bucurie și panică. Într-o zi mi se pare că totul e posibil, în alta am senzația că nu știu nimic și că trebuie s-o iau de la capăt. Dar cred că e normal. Poate chiar necesar. Frica asta îmi amintește că nu sunt acolo ca să repet ceva ce știu deja, ci ca să caut ceva ce încă nu am găsit.