Autor text: Silvia Dumitrache
Preluat de pe observatorcultural.ro

Avalanșa, distopia lui Tuncer Cücenoğlu, cel mai cunoscut dramaturg turc contemporan, profesor de dramaturgie la MSM (Müjdat Gezen Art Center) din Istanbul, este una dintre acele povești care te bîntuie mult timp după căderea cortinei. Am văzut pentru prima oară o montare după Avalanșa în 2012, la TNB, în regia lui Radu Afrim, un spectacol de neuitat prin forța transmisă, în discrepanță cu întregul său univers poetic, diafan, unul dintre cele mai cumplite mesaje: că noi înșine ne creăm închisorile, iar gardienii cei mai de temut devin propriile noastre temeri. M-am bucurat să văd în selecția FNT de anul acesta o nouă montare după această piesă, în regia lui Petru Vutcărău, o producție a Teatrului „Regina Maria“ din Oradea, căci acest text, de un mare potențial scenic, este o metaforă nuanțată atît la adresa lumii contemporane, ce nu a scăpat de pericolul totalitarismelor, cît și cu privire la ceva, poate, și mai de temut: monștrii interiori, care ne fac să ne închidem într-o lume a preconcepțiilor și a superstițiilor, o lume a fricii.

Autor text: Mircea Morariu
Preluat de pe Adevărul.ro

Aflat la prima lui colaborare cu Teatrul „Regina Maria” din Oradea binecunoscutul actor, regizor şi scriitor de literatură dramatică Radu Iacoban ne propune un spectacol de tip dezbatere intitulat „Creştini”.

O face montând piesa omonimă, de dată relativ recentă (premiera absolută a avut loc în anul 2015), a unui dramaturg american pesemne tânăr, pe nume Lucas Hnath. Din câte se pare în mare vogă în Teatrele de peste Ocean şi nu numai.

Creştini este ceea ce aş numi o scriere deşteaptă. În care Lucas Hnath a asimilat şi încorporat o întreagă experienţă anterioară adusă cu sine de acest tip de scrieri care întorc pe toate feţele, cu argumente pro şi contra, o anume problemă. Dacă în 12 oameni furioşi, de pildă, piesă din 1957, Reginald Rose dezbătea tema vinovăţiei, în 2014-2015 Lucas Hnath pune în dezbatere, servindu-se de argumentele şi contra-argumentele a cinci personaje, un întreg complex de teme şi subteme.Toate subsumate aceleia a adevărului pe care fiecare dintre noi îl poate desprinde din marile texte ale creştinismului. Biblia şi Evangheliile. Enumăr doar câteva dintre ele. Au fost aceste texte riguros traduse? Biblia vorbeşte despre Iad sau despre Gheena? Sunt oare aceste două cuvinte sinonime? Doar celor ce au îmbrăţişat religia creştină le este rezervat dreptul de a ajunge în Rai, celor de alte religii fiindu-le refuzat numai din cauza opţiunii lor diferite? Este creştinismul o dogmă sau ceva mereu supus redescoperirii, reinterpretării, meditaţiei creatoare, determinate de noi realităţi sociale şi umane? Când şi cum avem dreptul de a ne face publice întrebările, îndoielile? Sunt ceilalţi pregătiţi să ne asculte, să ne înţeleagă, să admită că lucrurile ar putea să stea şi altfel decât am crezut cu toţii până la un moment anume? Cât de reale şi de stabile sunt majorităţile? Dar fidelităţile? Pe ce anume se bazează ele? Ne este oare permis să să îi judecăm pe alţii? În ce condiţii? Este căsătoria garanţia comuniunii definitive, fără termen, de gândire? A apropierii reale? Ce facem când, pe neaşteptate, apare o fisură care roade, strică, demolează o întreagă construcţie? Ceea ce părea până atunci nedemolabil. Ş.a.m.d.

Autpor text: Adrian Țion
Preluat de pe agenda.liternet.ro

Un debut remarcabil pe scenele din România înregistrează tânărul regizor Alexandru Weinberger-Bara cu spectacolul Domnişoara Iulia montat la Teatrul „Regina Maria” din Oradea. Este un Strindberg esenţializat, fremătător, cu trama tensionat tratată în spiritul dramaturgului suedez. Introspecţia analitică în psihologia personajelor e asigurată de jocul unor actori cu experienţă şi evidentă capacitate de a exhiba lumea interioară a eroilor piesei. Criticul Claudiu Groza spune că este vorba „despre (aproape) imposibila evadare din sine” a îndrăgostiţilor captivi şi rivali în acelaşi timp, căzuţi pradă pasiunii devoratoare. Într-un scurt incipit nonverbal, Iulia şi Jean se ameninţă cu pistoalele îndreptate unul împotriva celuilalt, anunţând febra conflictului.

Scris de: Raluca Medeleanu
Preluat de pe: www.specialarad.ro

Straiele care le-au fost înmânate publicului – botoșei și halate albe – ne-a prevestit automat una dintre principalele teme ale spectacolului: nașterea, dar și ideea de mediu steril, închis, în care omul este ceva străin, un intrus, a cărei prezență parcă nici nu contează, nu își are locul. Așa cum publicul a devenit parte din decor, la fel și oamenii din comunitatea prezentată în spectacol se pierdeau în decor, deveneau intenționat „inexistenți”, de teamă ca natura să nu îi facă, la propriu, una și aceeași cu ea.

Spectacolul „Avalanșa”, adus la Festivalul Internațional de Teatru Nou de Teatrul „Regina Maria” din Oradea a fost regizat de cunoscutul Petru Vutcărău și, surprinzător, are la bază o poveste adevărată. Într-un sat montan mic, uitat de lume, din estul Anatoliei (Asia Mică), oamenii nu au voie să facă zgomot decât 3 luni pe an, în rest fiind nevoiți să trăiască în tăcere, căci și cel mai mic sunet ar putea declanșa o avalanșă, ucigându-i.

Autor text: Mircea Morariu
Preluat de pe Yorick.ro

O mărturisire a lui Tuncer Cücenoğlu, autorul piesei Avalanșa, publicată în caietul de sală al spectacolului orădean, ne lămurește că scrierea se fundamentează pe un fapt real. De care dramaturgul a aflat cândva, prin 1987. Undeva, în Estul Anatoliei, ar exista o localitate mică, înconjurată de munți, unde oamenii sunt obligați de legi cu puternice infuzii de prejudecată să vorbească în șoaptă. Măcar câteva luni pe an. Nu fiindcă ar deține cine știe ce secrete ce se impun a rămâne astfel, ci pentru a se proteja de primejdia unei avalanșe. Trei luni pe an ninge abundent în zona cu pricina și orice zgomot necontrolat ar putea reprezenta cauza unei catastrofe.

Autpor text: Mirabela Pop
Preluat de pe pierdutaprintrecuvinte.blogspot.com

Dacă cineva mi-ar fi spus ieri că „Domnişoara Iulia”, o piesă a lui Strindberg, jucată într-un teatru studio cu 100 de locuri, va deveni preferata mea din acest an, aş fi râs. Este o piesă care se pierde cu uşurinţă în ceaţa timpului, dar nu am mai văzut niciodată atâta convingere că aceste câteva ore dintr-o noapte de Sânziene din Suedia sfârşitului de secol XIX sunt cu adevărat o chestiune de viaţă sau de moarte.

Timpurile şi tendintele teatrale se schimbă, dar unele opere rămân. Producţia de aseară a scos în evidenţă interacțiunea dintre ceea ce este evanescent (timpul, locul – evocat elegant în design) și ceea ce dăinuie (păsările, carnavalul disco de la miezul nopții). Aceste contraste haşurează întâlnirea dintre Iulia (fiica contelui) și Jean (valetul tatălui ei), în bucătărie, domeniul lui Kristin, bucătăreasa (logodnica lui Jean). Pasiunea lor de o clipă va fi judecată printr-o măsură pe termen lung. Timpii de schimbare, de asemenea, rezonează în prezent: relațiile de clasă s-au schimbat, dar diferențele de statut, ucigătoare de speranță, create de inegalitatea socială, persistă.

Autor text: Claudiu Groza
Preluat de pe Tribuna-Magazine.com

Festivalul Internațional de Teatru de la Oradea s-a desfășurat anul acesta la început de iunie, decalat din septembrie, cum era tradițional, din rațiuni tehnice – modernizarea scenotehnicii sălii mari a teatrului. Organizat de Teatrul „Regina Maria”, FITO a ajuns la ediția a 7-a, dar Festivalul de Teatru Scurt – care acum e secțiunea competitivă a evenimentului – a înregistrat a 25-a ediție.

FITO s-a deschis cu o premieră a teatrului gazdă, ultima din actualul sezon: Sunetul muzicii, pe muzica lui Richard Rodgers, versurile lui Oscar Hammerstein II și libretul lui Howard Lindsay și Russel Crouse.

Teatrul „Regina Maria” e probabil cel mai experimentat producător autohton de spectacole muzicale, cu Scripcarul pe acoperiș (care se joacă și acum), Omul din La Mancha și Producătorii. Evident că publicul local e mereu aderent la acest tip de spectacole, iar asta s-a dovedit și la Sunetul muzicii, care a fost un pariu ambițios, câștigat, după opinia mea.