Interviu preluat de pe LiterNet.ro

„Lucruri pe care le știu ca fiind adevărate” de Andrew Bovell, în regia lui Vlad Bălan, a deschis stagiunea 2025-2026 a Teatrului „Regina Maria” Oradea și este totodată unul dintre acele puține spectacole care își asumă riscul de a atinge zone pe care teatrul, de obicei, le ocolește.

Text preluat de pe Republika Kritica / autor: Tudor-Costin Sicomaș

Încep din ce în ce mai mult să călătoresc prin țară. Și acest lucru duce deseori la momente de reverie, de bucurie, de fericire pur și simplu. Dar și la momente de invidie (pozitivă, ce-i drept), pentru că descopăr sau redescopăr orașe, locuri cu mult mai frumoase și mai bogate decât capitala noastră „dragă”. Două dintre aceste orașe pe care le-am redescoperit în ultimul timp sunt Clujul și iată, acum, Oradea. Cel puțin în cazul acestuia din urmă, am fost de-a dreptul vrăjit de frumusețea zonei centrale prin care m-am plimbat și care mi-a purtat gândurile și sufletul direct în Viena barocă și în cea a începutului de secol XX. Eleganța clădirilor care îmbină stilul acela încărcat al cărui nume provine din portugheză și stilul Secession dau Oradei un aer de poveste care nu are cum să nu te învăluie și să te poarte înapoi în timp.

Interviu preluat de pe LiterNet.ro

Ramona Nemeș: Te reîntorci la Teatrul Regina Maria, după ce ai montat Tartuffe în 2021. Cum simți că ai evoluat ca regizor de atunci și cum îi regăsești acum pe actorii Trupei „Iosif Vulcan” la câțiva ani distanță?

Vlad Trifaș (râzând): E… destul de complicat să vorbesc despre evoluția mea. Sper doar că nu m-am prostit, e singurul lucru pe care mi-l doresc. Îmi place să zic despre mine că sunt un căutător, un om care „scurmă” cu curiozitatea copilului. Dacă e să vorbim într-un fel sau altul despre evoluția mea, cu siguranță pot spune că groapa este mai mare, am apucat să caut ceva mai mult, lucru care sper că îmi aduce ceva mai multă experiență. Dar sunt la fel de curios, cu la fel de multe întrebări. Mi-e frică de momentul în care răspund la toate întrebările, așa că din acest punct de vedere cred că sunt la fel, însă cu un bagaj mai mare de experiență.

Teatrul se vede adesea tentat să îmblânzească și să adapteze clasicii, iar Teatrul Regina Maria își asumă, împreună cu regizorul Vlad Trifaș, curajul de a monta un Caragiale autentic, care pulsează cu energia mahalalei sudiste, unde pasiunile izbucnesc „pe repede înainte”, iar grotescul și umorul se înlănțuie firesc. Pentru publicul ardelean, această incursiune în universul caragialian capătă forța unei revelații: un spectacol viu, intens, ce refuză cosmetizările și scoate la suprafață atât fragilitatea, cât și vitalitatea tipologiilor umane.

Text preluat de pe LiterNet.ro

Răzvan Rocaș: „Lucruri pe care le știu ca fiind adevărate” este un text care provine dintr-o dramaturgie poate mai puțin explorată la noi: dramaturgia australiană. Cum ai ajuns la acest text? Ce ți se pare cel mai ofertant din punct de vedere regizoral?
Vlad Bălan: Eram familiarizat cu dramaturgia lui Andrew Bovell. Am văzut acum mulți un spectacol la Ploiești, Când ploaia se va opri; era regizat de Radu Afrim. Am văzut și-un spectacol de dizertație care avea la bază acest text și, cumva, mi-a rămas în minte. Noi, inițial, în discuțiile cu Vichi (Victoria Balint – manager interimar Teatrul Regina Maria) aveam un alt plan; trebuia să facem o dramatizare după un roman. A fost o situație complicată cu drepturile și până la urmă am ajuns să fac alte propuneri. Mi-am amintit de acest text și mi-am zis să-l citesc – eu aveam doar impresia spectacolului de dizertație văzut. L-am citit și știu că m-a lovit din prima, i-am trimis și i-am zis „Asta cred că e!”. S-a potrivit în totalitate: și Bobi Pricop a zis „Da, eu susțin” imediat – el știa deja textul. Am avut parte de mare susținere în sensul acesta și mi s-a părut potrivit și pentru că am senzația că e un text destul de clasic, ca structură, la nivel de poveste. E un text care tratează această prăpastie între generații și o face cu mare înțelepciune, fără să dea verdicte. Mi se pare că trăim într-un moment în care ne polarizăm în două direcții – conservatoare și progresistă. De obicei, asta caut: texte care se poziționează în zona gri.

Text preluat de pe LiterNet.ro | autor: Răzvan Rocaș

Trăim o perioadă în care tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru pare să ne împingă în polemici cu cei de lângă noi. Adesea descoperim că ceea ce credeam că știm despre aceste persoane este, de fapt, eronat. În astfel de momente, avem nevoie de ceva care să ne ofere certitudinea că lucrurile sau persoanele dragi nouă vor rămâne neschimbate, așa cum ni-le amintim. Aceste repere ne insuflă un sentiment necesar de siguranță. Atât doar că exact din mijlocul acestora se pot produce cele mai brutale schimbări, care să ne forțeze să luăm decizii drastice.

Text preluat din Revista Familia | autor: Alexandru Jurcan

Premiera mult-așteptată la Teatrul Regina Maria din Oradea a avut loc în 5 și 6 aprilie anul acesta, 2025. E vorba de Richard III de Shakespeare, în traducerea lui Horia Gârbea – versiune scenică de Alexandra Felseghi și Andrei Măjeri, cu inserții din Henric VI. Regia: Andrei Măjeri, care anul trecut a primit Uniter pentru spectacolul Cine l-a ucis pe tata. Regizor ambițios, care n-a dezamăgit niciodată.

Text preluat de pe Vestul Dramatic | autor: Doru Mareș

Richard III al lui Andrei Măjeri conturează geografia unor serii de cupluri, la rândul lor generate de dubletul demonism – fascinație. Preluând textul shakespearian, cel în traducerea lui Horia Gârbea din monumentala ediție Volceanov, apărută la Tracus Arte, versiunea scenică lucrată de regizor alături de Alexandra Felseghi, cu inserții din Henric VI, aduce în scenă toate generațiile, actori și personaje, de la Luca Bran, un puști de 10 ani cu un aplomb măsurat de naturalețe (în rolul lui Richmond), și Robert Balint, cu doar cinci ani mai mare și în triplu rol (prinții moștenitori, în oglindă în parcursul reactivității adolescentine generate de întâietatea la tron, dar și un paj), până la starurile incontestabile ale Teatrului „Regina Maria” din Oradea, Ioana Dragoș Gajdó și Richard Balint (în patru roluri schimbate rapid și cu o individualizare de excepție). Cheia poveștii (care istorie a fost cândva, într-o perioadă tulbure și extrem de violentă a Angliei, pe când Războiul de 100 de ani se încheia odată cu, la celălalt capăt al Europei, căderea Constantinopolului, pentru ca după numai doi ani să înceapă Războiul celor două roze, pentru încă 32 de ani), care se termină cu doi ani înaintea sfârșitului conflictului dintre casele Lancaster și York, este însă una ce depășește istoria factuală, pentru a se desfășura aproape faustic, prin cuplul Richard – Buckingham, realizat de Petre Ghimbășan și Răzvan Vicoveanu. Cel dintâi, demon fascinator, un fel de Mefisto pentru care crimele sunt năzbâtii și strategie substanțială în același timp, al doilea un Faust fără portofoliu, a cărui unică emoție e fascinația exercitată de Richard, cuplată nemărturisit, dacă nu chiar inconștient, cu anume interese de rang și avere, de exercitare a puterii după modelul idolului manipulator.

Text preluat de pe reșița.ro | autor: Marian Apostol

Pe 27 iunie 2025, la ora 18:00, publicul reșițean a fost invitat să râdă, să tacă, să asculte și să aplaude. Teatrul Regina Maria din Oradea a onorat Festivalul Internațional de Teatru New Wave cu una dintre cele mai bune producții ale sale: „Genul acuzativ”, o tragicomedie în regia lui Mimi Brănescu, care a adus pe scena reșițeană o explozie de adevăruri nespuse, umor crud și emoție autentică. Un spectacol care a demonstrat că teatrul poate fi, în același timp, oglindă, rană și balsam.

Text preluat de peLiterNet.ro | autor: Mihai Brezeanu

En folkefiende / Un inamic al poporului de Henrik Ibsen (1882). Ein Volksfeind / Un inamic al poporului de Henrik Ibsen, versiune adaptată de Thomas Ostermeier și Florian Borchmeyer și înscenată de primul la Schaubühne, în Berlin, în 2012. Un inamic al poporului, versiunea Ostermeier-Borchmeyer, tradusă din engleză de Radu Iacoban și înscenată chiar de el la Teatrul Regina Maria din Oradea în noiembrie 2024. Primul titlu programat în cadrul ediției 2025 a Festivalului Internațional de Teatru Nou de la Arad.

Text preluat de pe Revista Familia / autor: Alexandru Jurcan

Devine clasică următoarea situație: copiii plecați în alte țări, părinții singuri bolnavi, vecinii binevoitori, străinii plătiți ca să aibă grijă de ei… Iată o temă extrem de actuală, fierbinte, dureroasă. Simona Mihuțiu, reputat medic oncolog din Oradea, a abordat o asemenea problemă în piesa Speranța nu urcă niciodată cu liftul.

Text preluat de pe lucianantofi.wordpress.com / autoare: Luciana Antofi

Puterea.

O mână de nisip pentru clepsidra largă și răbdătoare a partidelor de șah ale istoriei care toarnă repede o altă mână de nisip deasupra, măsurând uneori măreția pieselor nu atât după importanță cât după rezistența lor pe tabla de joc de pe fundul clepsidrei. De această dată a unui nebun de albastru.

Și nu orice fel de nebun, ci unul excelent născocit (Petre Ghimbășan, un senzațional Richard al III-lea) și genial mânuit de regizorul Andrei Măjeri  împreună cu Trupa „Iosif Vulcan” a Teatrului „Regina Maria” din Oradea, care ține în șah teatral clasic/contemporan, preț de mai bine de două ceasuri, cele mai importante zece piese  ale puterii (la care regizorul a redus foarte inspirat aglomeratul univers regal shakespearian cu tot felul de ranguri și  relații de la Curte și l-a expediat într-un superb neomedieval-rock – unele costume medievale sunt reinterpretate contemporan în partea de jos, în cheie alb-negru cu elemente de armură argintie, simbolistică regală britanică, accesorizate cu elemente de echipament sportiv, imprimeuri și căști audio (!) – esențializat și inteligibil) pentru care a inventat vremelnic chiar și noi mișcări pe tabla de joc.

Text preluat de pe LiterNet.ro / autor: Mihai Brezeanu

Prolog

„Cronică”. Cu acest cuvânt începe Richard III înscenat de Andrei Măjeri la Teatrul Regina Maria din Oradea (premieră 5 aprilie 2025). Richard III de William Shakespeare, în traducerea lui Horia Gîrbea, cu inserții din Henric VI de același William Shakespeare. Pentru mai multă precizie, cu inserții de Henric VI Partea a III-a, textul care, împreună cu primele două părți din Henric VI și cu Richard III, formează așa-numita Tetralogie Minoră a lui Shakespeare. Un set de 4 texte dedicate Războiului celor Două Roze (1455-1485), purtat între Casa de Lancaster (roza roșie) și Casa de York (alba roză, ca să zicem așa).

Text preluat de pe revistafamilia.ro / autor: Alexandru Jurcan

Premiera finalului de an 2024 la Teatrul Regina Maria din Oradea: Elif și ploaia de Sami Ibrahim, în regia lui Alex Ianăși. Un text despre condiția imigrantului mereu „ilegal”, care valorează doar atât cât poate munci, într-un sistem birocratic perfid. Elif e o femeie care ajunge într-o dictatură economică, preferând tendințe utopice,  care s-o îndepărteze de colții realității. Fiica sa, Lily, are o altă perspectivă, dincolo de poveștile mamei, reușind să priceapă crudul adevăr și condiția lor precară, cu un cinism specific vârstei ei.

Articol preluat de pe Contributors.ro / autor: Mircea Morariu

O spun de la bun început. Elif și Ploaia de la Teatrul Regina Maria din Oradea, nu este  nici pe departe un spectacol fără cusur. Nu tot ceea ce vedem pe scenă este perfect valid și nici absolut original nu este. Există în gramatica montării împrumuturi evidente atât în ceea ce privește soluțiile regizorale ce țin de punerea în temă, de construcția însăși a personajelor (ale căror prime apariții, cu valize mari, imense, nu au cum să nu îți amintească de spectacolele lui Silviu Purcărete) cât și în privința decorurilor și costumelor, și ele cam din aceeași zonă. Le semnează Tania Gobejishvili. Nici frecventul recurs la microfoane clasice, cu stativ, folosite în vederea evidențierii unor situații dramatice ori a unor replici considerate esențiale nu este ceva chiar foarte nou. Moda, introdusă în teatrul românesc în urmă cu ceva vreme de Radu Afrim în show-urile sale, a proliferat și este prezentă într-un număr consistent, poate chiar prea consistent,  de producții.

Text preluat de pe Contributors.ro / autor: Mircea Morariu

În anul 2014, atunci când în oferta de spectacole a unei ediții a Festivalului Internațional de Teatru Interferențe, organizat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca și de directorul lui, Tompa Gábor , apărea spectacolul cu piesa Un dușman al poporului de Henrik Ibsen, numele regizorului german Thomas Ostermeier nu era deloc necunoscut publicului din România.

Se știa câte ceva și despre Nora, și despre Hamlet. Acesta din urmă ajungând la noi cu ocazia unei ediții a Festivalului Shakespeare  creat de Emil Boroghină la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova. Se știa și că Ostermeier e un pasionat de literatura dramatică a lui Ibsen. Pe care a pus-o în scenă în cvasi-totalitate și căreia i-a dedicat pagini consistente în cartea Teatrul și frica ce avea să apară și în românește în anul 2016, în colecția Yorick  a edituri bucureștene Nemira. Reeditarea din anul 2024 a cărții avea să fie completată de apariția altor două cărți dedicate regizorului de la Schaubühne, una apărută tot la Nemira  (Teatrul lui Thomas Ostermeier), cealaltă (Backstage Ostermeier) la Fundația Culturală Camil Petrescu. Tot în 2024, Ostermeier a montat pe scena Teatrului Național I.L. Caragiale spectacolul cu piesa Hedda Gabler.

Text preluat de pe LiterNet.ro

Răzvan Rocaș.: Cum este să fii pentru prima oară pe scaunul de regizor într-un teatru?
Toni Nica: Stresant, pentru că simți că ai mai multă presiune pe umeri decât în facultate. Facultatea
este altceva… este mediul în care ai o plasă de siguranță: știi că ești acolo să înveți, să te dai
cu capul de pereți. Dacă ceva nu funcționează, nu e o problemă; semestrul următor știi la ce
trebuie să lucrezi. Aici este puțin diferit.

Articol preluat de pe LiterNet.ro / autor: Liviu Ornea

Un cuplu își plînge fiul de patru ani mort în urma unui accident stupid: cîinele fugise-n stradă, un tînăr încearcă să-l ocolească și omoară copilul care alergase după cîine. Nu e nimeni de vină. Se întîmplă. Soartă. La opt luni după accident, părinții nu-și revin. Fiecare reacționează altfel. Se înstrăinează. Soția își cultivă aproape durerea și refuză să comunice cu soțul, cu sora și mama, cu prietenii care, nici ei, nu știu cum să reacționeze, devine agresivă, îi acuză pe toți că nu-i înțeleg durerea. Soțul încearcă terapia de grup, respins sine die de soție are și o mică aventură. Pînă la urmă se decid să vîndă casa (ideea soției). Încearcă, nu s-o ia de la capăt, dar măcar să reînvețe să trăiască.