Text preluat de pe Contributors.ro / autor: Mircea Morariu

Asemenea celorlaltor opt ediții anterioare și cea de-a noua a FITO, adică a Festivalului Internațional de Teatru de la Oradea, desfășurată în perioada 1-9 iunie, în organizarea Teatrului Regina Maria, a avut două secțiuni. Una cu caracter competitiv, cea de-a doua rezervată spectacolelor invitate.

Prima secțiune, cea în care un număr însemnat de teatre au înscris producții în concurs, intenționează să conserve legătura cu tradiția. Mai exact, cu Săptămâna Teatrului Scurt, festival creat în 1976, grație colaborării dintre conducerea din  acea vreme a Teatrului de Stat din Oradea și cea a revistei Familia.

Text preluat de pe LiterNet.ro / autor: Mihai Brezeanu

După un început în forță cu proaspăt laureatul UNITER 2024 Cine l-a ucis pe tata? al Teatrului Metropolis (premiul pentru cea mai bună regie acordat lui Andrei Măjeri), a 9-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru Oradea (FITO) a programat, în ziua a doua (2 iunie 2024), o premieră a gazdelor. Trupa Iosif Vulcan a Teatrului Regina Maria a prezentat, pe scena superbei Săli Mari a Teatrului de Stat, premiera pe țară a musical-ului Piciul.

Text preluat de pe Contributors.ro / autor: Mircea Morariu

Teatrul Regina Maria din Oradea și-a îmbogățit recent oferta repertorială cu un nou, bun și emoționant spectacol care se cheamă Rabbit Hole. E bazat pe o meșteșugit scrisă piesă datorată americanului David- Lindsay Abaire. Care, după ce a fost recompensat pentru ea, în 2007, cu prestigiosul premiu Pullitzer (Abaire a mai primit și alte premii), a transformat-o în scenariu de film. Film din 2011 care a rulat la noi sub titlul cam neinspirat Trezirea la realitate. Film regizat de John Cameron Mitchell și care i-a adus lui Nicole Kidmann, căreia rolul principal feminin îi venea mănușă, o nominalizare la Oscar.

Text preluat de pe Contributors.ro / autor: Mircea Morariu

Sub titlul unui film american celebru cu Jane Seymour, Christopher Plummer și Christopher Reeve, film ajuns ca prin minune pe ecranele românești în sufocanții, practic fără speranță ani ’80, Teatrul Regina Maria din Oradea le-a oferit spectatorilor săi prilejul de a vedea un spectacol cu piesa Almost, Maine a lui John Cariani.

Nu voi încerca în cele ce urmează să deslușesc rațiunea schimbării de titlu. Mă voi mulțumi doar să observ că poveștile din cele 8 module ale spectacolului se petrec într-un timp nedefinit, însă locul în care ele se consumă e specificat cum nu se poate mai clar. Adică Maine, o localitate cam bizară, cu o societate și o viață socială nu tocmai organizate, situată acolo unde se pune în cui harta.

Text preluat de pe ancazaharia.ro / autoare: Anca Zaharia

După mutarea mea din Brașov la Oradea n-am regretat nimic, dar am spus deseori că mi-e dor de teatru, așa că am început proiectul familiarizării mele cu lumea asta din orașul unde e noua mea casă. Cum știți dacă m-ați mai citit și cum aflați acum dacă nu, împărtășesc ce-mi place și cred că ar putea să placă și altora sau, dimpotrivă, să provoace schimbare în cei pe care îi poate pune, din scaunul confortabil din sală, în poziții nu tocmai confortabile, cu potențial de generator al unor reflecții ca o licărire de speranță pentru autoeducare și toleranță. 

Pentru că mi se pare vital să și tragem niște concluzii care să ne facă oameni măcar un pic mai decenți, nu doar să rămânem consumatori pasivi și hăhăibili pentru orice produs cultural, artistic sau de entertainment. Dacă vrei și poți sau măcar vrei să poți, ai ce să-nveți folositor și din Las Fierbinți (despre care a scris Diana, colega mea de la Revista GOLAN, aici) și din vreo emisiune cu insule ale iubirii sau schimburi de părinți. Bine, pentru asta e nevoie de niște skilluri pe care nu prea le deprindem în mediul educațional tradițional, că doamne-ferește să interpreteze copilul ceva după capul lui și să nu trăncănească veșnicele comentarii învățate pe de rost din culegerea de comentarii a bunicii.

Text preluat de pe contributors.ro / autor: Mircea Morariu

Ani buni la număr, cu siguranță mulți peste 30, m-am străduit să le explic succesivelor serii de studenți că veacul al XVII lea francez nu e nici, (sau nu e numai) Secolul clasic, nici Marele Secol, nici Secolul lui Ludovic al XIV lea. Că toate aceste etichete nu acoperă decât în parte complexitatea lui istorică, artistică, filosofică, estetică și literară și că îndată ce critica și istoria literară au descoperit frumusețile și deliciile barocului, unde mai pui că i-au mai găsit și prețiozității o parte bună (în opoziție cu ridicolul în care a eșuat), s-ar cam cuveni lăsate la o parte multe dintre afirmațiile din vechile manuale, produse ale universitarilor din tradiția de odinioară a Sorbonei și din vechea critică. În fond, regulile, ordinea, echilibrul au dominat numai o parte din veacul în cauză.

Text preluat de pe bookhub.ro / autoare: Oana Cosma

În 1973, chiar și pentru francezi concubinajul homosexualilor era un subiect tabu. Jean Poiret, autorul Coliviei nebunelor a știut acest lucru când a preluat ideea din 1966  a unui britanic și a dezvoltat-o într-un mod original în propria piesă de teatru; el însuși l-a și jucat pe unul dintre cei doi homosexuali (Georges, regizorul spectacolelor de cabaret cu travestiți de la localul de noapte pe care îl deținea împreună cu partenerul său de mai bine de un deceniu). Nici astăzi, în 2023, subiectul nu este abordat deschis, cu lejeritate, nici măcar în comunitățile în care există homosexuali. Acceptarea unor minorități sexuale reprezintă o mare provocare pentru mulți dintre noi, dar și membrii acestei minorități se luptă cu propriile prejudecăți: rușinea de a fi parte a unei minorități „blamate”, îndoiala care îi macină pe unii dintre ei toată viața: sunt sau nu cu adevărat homosexuali?; precaritatea și incertitudinea unei vieți cotidiene stabile generează adevărate drame în rândul lor. Jean Poiret, ca om de teatru, artist desăvârșit, nu și-a propus să o facă pe lupul moralizator, ci doar să aducă în fața publicului un subiect sensibil, într-o manieră constructivă, amuzantă, comică. Rezultatul cred că l-a surprins și pe Poiret însuși: Colivia nebunelor se joacă în foarte multe țări, iar și iar, poate și pentru că, fiind scrisă atât de bine, permite adaptarea replicilor în funcție de specificul țării sau a locului unde se joacă, la fel și numele și trăsăturile unora dintre personaje.

Autor text: Mircea Morariu
Preluat de pe: contributors.ro

Mimi Brănescu e de profesie actor. Mai degrabă de film decât de teatru sau de televiziune. E însă mai presus de toate, cel puțin în conștiința publicului, scenaristul sitcomului Las Fierbinți. Mimi Brănescu e și un autor industrios de piese de teatru. Piese care se susțin nu neapărat prin acțiune, ci prin replici. Savuroase, inteligente, care provoacă hohote de râs fără a fi nici măcar un singur moment vulgare. Publicul orădean a putut constata asta în urmă cu aproape doi ani în urmă atunci când însuși dramaturgul a descins la Teatrul Regina Maria din localitate în chip de regizor. A făcut-o spre a monta propria scriere numită Genul acuzativ. O poate constata și în actuala stagiune când la noua sală, Transilvania, lui Mimi Brănescu i se joacă Ultimii. Un fel de Acasă la tata și mai ales un fel de Viața la țară, altfel.

Autor text: Mircea Morariu
Preluat de pe contributors.ro

Teatrul Regina Maria din Oradea și-a deschis oficial noua stagiune cu o recapitulare a producțiilor anteriorului sezon teatral și nu numai (au putut fi astfel revăzute Vinnegar Tom, Genul acuzativ și Opera de trei parale), cu o premieră sau, mai corect spus, cu o refacere din temelii a unui spectacol inițial produs în mediul independent (Până când moartea ne va despărți),dar și cu un mini-festival intitulat Portret de autor. Dedicat unei trilogii de mare succes a unui dramaturg francez nicidecum minor. Din contră. La ora actuală aflat la mare căutare pe scenele românești. E vorba despre Florian Zeller.

Acum, la drept cuvânt, festivalul a fost mai curând unul dacă nu neapărat de criză, ci de salvare în orice caz. Oraș prosper și județ în care ni se tot repetă până la suprasaturație că toate ar merge ca pe roate grație cuiva care e mai Soare decât Ludovic al XIV lea și mai însetat de construcții megalomanice decât Geniul Carpaților, Oradea și Bihorul nu prea au, pasămite, resurse pentru a susține revenirea la viață, după pandemie, a mai vechiului Festival de teatru scurt, devenit în timp FITO. Adică Festivalul Internațional de Teatru de la Oradea. Altele, și nu cultura, ci, în cel mai bun caz subcultura, manifestările populare sunt prioritățile autorităților în pixul cărora stă alocarea fondurilor. Pare-se fidele zicerii Ce frumos e pe la noi/Fie miercuri, fie joi/Nu există să existe/ Cetățeni cu fețe triste.

Autor text: Claudiu Groza
Preluat de pe tribuna-magazine.com

Probabil că orice istoric al teatrului făcut în perioada „pandemiei”, cum va fi ea denumită peste ani, va trebui să înregistreze – ca picanterie sau element relevant – o parte din soluțiile artistice/tehnice găsite de artiști pentru creațiile lor. O varietate surprinzătoare, cum vom constata foarte curând.

Pentru montarea sa cu Șarpele în iarbă de Alan Ayckbourn de la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, Sebastian Lupu a apelat la o marcare a convenției sanitare: spectacolul este jucat cu respectarea strictă a distanței sociale. Cele trei actrițe joacă la trei metri una de alta, cu un menuet discret dar vizibil de permanentă reconfigurare spațială, dar iluzia/senzația apropierii lor până la atingere este creată printr-un abil montaj video (Ovi D. Pop). Spectacolul s-a transmis pe youtube de mai multe ori de la premiera sa, fiind jucat cu sala goală, evident. Convenția mai este prezentă și ca semn scenic precis, prin cordonul circular central, cu benzi galbene pe care scrie codul noului virus gripal, cam ca în anchetele din filmele polițiste.

Autpor text: Prof. Țiț Emanuela
Preluat de pe liceuliuliumaniu.ro 

Neîndoielnic, această perioadă ne-a făcut să tânjim după activitățile noastre cotidiene. Mărturisim că ne este dor de teatru. Azi scriem despre ultima noastră ieșire la teatru.

„Exploziv” – o piesă dedicată tinerilor, profesorilor, părinților. Cam acestea au fost cuvintele prin care ne-a fost prezentată piesa. Curioși, ne-am decis să participăm și noi la aceast spectacol.

Surpriză! Ne-am trezit din nou la școală. Ce ne prezintă spectacolul Exploziv? Entuziasme și realitate. Sufletul nostru este o sticlă pisată de îndoieli și interogatorii. Piesa este o invitație la răscolitoare dialoguri cu noi înșine. Vrând-nevrând, pe parcursul spectacolului ajungem în situația de a ne pune întrebări sincere și ,poate, chiar să cautăm și un răspuns. Nu e nicidecum simplu să-ți găsești forța spre a-ți deschide sufletul în fața celor din jurul tău, dar adesea este foarte important. Ni se mai reamintește, printr-un episod dramatic, și cât de important este, ca la rândul nostru , să acordăm atenție celor dragi. Să-i ascultăm. Să ne străduim să percepem realul, să căscăm ochii mari pentru a putea analiza ce e rău și ce e bine.

Autor text: Mircea Morariu
Preluat de pe amfiteatru.com

O nouă traducere făcută din perspectiva și în conformitate cu intențiile spectacolului (o semnează Elvira Rîmbu), un regizor cu o consistentă, onorantă și dătătoare de mari speranțe carte de vizită, regizor care, de altfel, nu se află la prima întâlnire cu textul gogolian (Petru Vutcărău), un decor spectaculos, dinamic, generator și de energii, și de numeroase spații care valorează inteligent și eficient mai toate posibilitățile cinetice și de expresie oferite de scena turnantă (Adrian Damian), decor îmbogățit de remarcabilul aport al light-design-ului (Bogdan Gheorghiu) și al creației video (Ioana Ilaș-Badale) de o mișcare scenică în sine eficient elaborată, cu miză clară pe spectaculozitate, mișcare din care se zămislesc imagini în care realismul se îmbină ori se sublimează în fantastic (András Lóránt), o distribuție numeroasă cu o reușită coordonare a momentelor de grup, cu câteva roluri bine realizate (Șerban Borda, Eugen Neag, Pavel Sîrghi), altele care ar fi avut șansa de a fi astfel în cazul în care le-ar fi fost găsită și mai ales păstrată matca (Răzvan Vicoveanu, Sebastian Lupu, Alexandru Rusu).

Autor text: Maria Hulber
Preluat de pe LaPunkt.ro

În viziunea tânărului regizor Alexandru Weinberger-Bara, Domnișoara Iulia, drama naturalistă a dramaturgului August Strindberg, pusă în scenă la Teatrul ,,Regina Maria” din Oradea, glisează subtil spre un impresionism al formelor și al culorilor, cu inserții psihologice deloc străine de explorările sufletului omenesc inițiate la sfârșitul secolului al XIX-lea. Dar opera dramatică se dovedește a fi doar pretextul sublimării unor personaje puternice, remarcabil interpretate de actorii Anda Tămășanu, Sorin Ionescu și Lucia Rogoz, căci a lor va fi întreaga scenă, devenită câmp de luptă al orgoliilor, al cuplurilor care se devorează lent și torturant. Într-un original prolog, întreaga tensiune a dramei inundă orizontul de așteptare al spectatorului lăsat cu respirația întretăiată în fața simbolicului duel dintre domnișoara Iulia și Jean, imaginat ca o  ruletă rusească.

Autor text: Maria Hulber
Preluat de pe LaPunkt.ro

Teatrul postdramatic cunoaște astăzi forme dintre cele mai insolite. Prin această formulă – de teatru postdramatic – nu ne referim neapărat la sensul jocurilor de regie și al limbajelor scenice, ca transpuneri adesea neconvenționale ale unor scenarii clasice, ci la apariția unor intertexte capabile să revigoreze modele deja consacrate. O seamă din autorii dramatici contemporani propun interpretări în registru personal, concretizate în tot atâtea noi creații care se conectează la o tradiție de amplă inspirație artistică. William Shakespeare este, din acest punct de vedere, cel mai ofertant dramaturg, provocând la un continuu dialog auctorial ce transcende timp și spațiu. Dintr-o extinsă listă de titluri, mai mult sau mai puțin glorioase, să amintim doar câteva din cele recente și demne de remarcat, și anume piesele trilogiei În inima nopții, montate de Gavriil Pinte la Teatrul Regina Maria din Oradea, pe baza unor scenarii cu inserții de George Banu și Monique Borie. De altfel, nu doar textul dramatic cunoaște asemenea rescrieri cu extensii eseistice ori cu tușee de parabolă, ci și operele epice. (A se vedea cazul thrillerului Macbeth de Jo Nesbø, un roman noir proaspăt lansat în librăriile românești și inspirat de capodopera omonimă shakespeariană). Gânditorii asupra dinamicii formelor teatrale au reflectat deseori asupra acestei reîntoarceri a teatrului spre sine, spre rădăcinile sale, ranforsându-le printr-un aport ideatic decupat din problematica lumii contemporane. În volumul colectiv Le Théâtre postdramatique. Vers un chaos fécond?, Jean-Marie Valentin observă, pe bună dreptate, că ,,La question du présent dans son rapport aux origines est une interrogation permanente du théâtre sur lui-même.”

Autor text: Răzvan Rocaș
Preluat de pe Agenda LiterNet.ro