Regia artistică:  Dan Alecsandrescu
Decoruri:  Gheorghe Oriold
Data premierei:  21 septembrie 1957

Elena
Dramă într-un act

Distribuţia:
Elena:  Liana Vîlceanu
Dr.Albu:  Gheorghe Vîlceanu
Dr.A.Petreanu:  George Pintilescu
Sanda:  Rodica Schuller

Oaspetele din faptul serii
Dramă într-un act

Distribuţia:
Bătrînul:  Constantin Simionescu
Fetiţa:  Elena Toma
Fiul:  George Pintilescu
Oaspetele:  Gheorghe Vîlceanu
Jandarmul I:  Al.Mitea
Jandarmul II:  Gheorghe V. Gheorghe

Regia tehnică:  Dalma Simionescu

Comedie tragică în trei acte de Mihail Sorbul

Regia artistică:  dr.Gróf Ladislau
Asistent regie:  Constantin Simionescu
Decor:  Károly Kudelász 
Costume:  Eliza Popescu
Data premierei:  15 septembrie 1957

Deși este plasată în timpul primelor zile de ocupație a Bucureștiului de către armata germană în timpul Primului Război Mondial, acțiunea piesei „Dezertorul” se concentrează asupra unei drame familiale cu impact minim asupra marilor evenimente istorice.

Sergentul Silvestru Trandafir, mobilizat pe front, nu mai suportă gândul că soția, Aretia, ar putea să îi fie infidelă în timpul absenței. Prin urmare, fugind din unitatea lui militară aflată în retragere spre Moldova, el merge să își vadă soția, în căsuța lor de mahala. Într-adevăr, aici el îl găsește pe un pretendent mai vechi la dragostea Aretiei, germanul Gottfried Schwalbe, aflat în București și înainte de război, în calitate de reprezentant al unei firme nemțești de mașini agricole. Disputa dintre cei doi antrenează nu numai rivalitatea amoroasă, ci și pe cea politică, deși într-o mai mică măsură. Ofițerul german, asigurat cu santinela de la poartă, e stăpân pe sine și dorește să o păstreze pe Aretia, „prada lui de război”. Refuzând cu încăpățânare să accepte condițiile lui Silvestru (care se oferă prizonier în schimbul eliberării Aretiei), Gottfried Schwelbe este ucis de către acesta. După ce speră că și-a pus familia la adăpost, trimițând-o în teritoriul liber, „dezertorul” se predă unei unități militare germane, și moare tragic, sub ploaia de gloanțe, adresând o ultimă imprecație ocupanților germani.

Distribuţia:

Silvestru Trandafir:  Zaharia Volbea
Areţia:  Cristina Tacoi
Casiope Buzatu:  Ştefania Popescu
Schwalbe:  Ion Vîlcu, Nicolae Toma
Lică ghitaristul:  Radu Reisel
Herman:  Grig Schiţcu

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Cornelia Brezeanu

Spectacol de muzică, dans, satiră şi umor în două acte
Scenariul:  Gheorghe Didilescu

Regia artistică şi scenografia:  Dorel Urlăţeanu
Data premierei:  26 iulie 1957

Spectacolul de divertisment „Sus cortina” a grupat câteva momente muzicale și coregrafice, monologuri dramatice, precum și scenete comice cu titluri ca: „Sus cortina”, „O raită prin oraș”, „Un bilet, că sunt grăbit”, „Bulevardiștii”, „Sportul peste ocean”, „Colindând prin Oradea”, „Vânătorii”, „Unde dai și unde… crapă”, „Pesimistul”, „Gunoiul”.

Interpreţi:

Valentin Avrigeanu
Constantin Simionescu
Eugen Ţugulea
Jean Săndulescu
Eugen Nagy
Doina Urlăţeanu
Doina Ioja Vasiu
Gheorghe V. Gheorghe
Radu Reisel
Marcel Segărceanu
Zaharia Volbea

Regia tehnică:  Dalma Simionescu şi Al.Mitea
Sufleur:  Agy Segărceanu

Comedie în trei acte, zece tablouri  de  Carlo Goldoni
Traducerea:  Polixenia Karambi

Regia artistică:  Vasile Pop
Decoruri:   Horia Popescu şi Gheorghe Oriold
Mestru de scrimă:  János Szántay
Data premierei:  8 iunie 1957

Două perechi de îndrăgostiți și un servitor ager și plin de inițiativă, dar mereu flămând, pentru care un stăpân în plus înseamnă o cină în plus. Dar dacă unul din stăpâni este femeie?

Înrudită cu commedia dell’arte prin situații și intrigă, piesa „Slugă la doi stăpâni” propune tipuri mai bine individualizate și mai diversificate, dintre care cel mai plin de culoare este Truffaldino, cel care înnoadă și deznoadă firele încâlcite ale acțiunii.

Doi nobili venețieni, Doctorul Lombardo și negustorul Pantalone de Bisognosi pun la cale căsătoria copiilor lor, Clarice și Silvio. Înainte de nuntă, însă, își face apariția fostul logodnic al Claricei, despre care se crezuse că a murit într-o încăierare. În realitate, logodnicul este Beatrice care, în travesti, își caută cu disperare iubitul, pe Florindo Aretusi din Torino. Între cei doi logodnici își va desfășura Truffaldino stratagemele ingenioase. De-a lungul celor 10 tablouri, el reușește să ducă la bun sfârșit sarcinile impuse de cei doi stăpâni, fiind maestru în arta de a tâlcui vrute și nevrute. Acțiunea ce se desfășoară într-un ritm amețitor, cu dialoguri vii, qui-pro-quo-uri și mult umor, culminează cu un happy-end desăvărșit, care prefigurează nu mai puțin de trei nunți, căci fiecare și-a (re)găsit sufletul pereche: Clarice-Silvio, Beatrice-Florindo, Truffaldino-Smeraldina.

Distribuţia:

Truffaldino:  Jean Săndulescu
Pantalone:  Constantin Simionescu
Clarice:  Doina Urlăţeanu
Smeraldina:  Doina Ioja Vasiu
Doctorul:  Radu Reisel
Silvio:  Eugen Nagy
Florindo:  Şerban Bogdan, Ricardo Colberti
Beatrice:  Sanda Ghiculescu Pană, Cristina Tacoi
Brighella:  Aurel Decu, Grig Schiţcu
Ospătarul:  Grig Schiţcu, Gheorghe V. Gheorghe
Hamalul:  Al.Mitea
Un gondolier:  Francisc Belényi
Un servitor:  Marcel Segărceanu
Gondolieri, servitori, etc.
Acţiunea se petrece la Veneţia.

Regia tehnică:  Al.Mitea
Sufleur:  Cornelia Brezeanu

Comedie în patru acte de  G.Ciprian

Regia artistică:  Ion Dinescu (Teatrul Naţional Cluj-Napoca)
Asistent regie:  Dorel Urlăţeanu
Scenografia:  Eliza Popescu
Data premierei:  12 mai 1957

Construită după tiparele unui basm, piesa „Omul cu mârțoaga” beneficiază de o structură mitică, ascunsă în cadrele vieții cotidiene. Modestul arhivar Chirică vede în mersul lucrurilor o ordine ascunsă și așteaptă evenimentul ce va transforma lumea din jurul său. Intuiția sa profundă se îndreaptă spre calul de curse Faraon al V-lea, considerat de toată lumea „regele gloabelor”. Din acest motiv, Chirică ajunge ținta batjocurii generale, este concediat și părăsit de soția sa, Ana, care fuge cu Nichita, unul din prietenii din copilărie ai arhivarului. Ca un Don Quijote modern, Chirică crede cu tărie în idealul său, dovedindu-se chiar un pasionat al absolutului ce vrea totul sau nimic: „Nene, ori-ori”.  Mersul evenimentelor aduce o răsturnare totală de situație, în care omul și mârțoaga sunt legați de același destin: Faraon al V-lea devine marele câștigător al unei curse importante și atitudinea întregului oraș față de Chirică se modifică radical: batjocoritul devine un iluminat, aproape un sfânt. Uluirea se transformă în neînțelegere: „Cine ești tu? Ce fel de om ești dumneata dacă vezi ceea ce noi nu putem vedea?”.

Ion Vartic consideră că „prin transformările și iluminările sufletești pe care le revelă scenic, comedia Omul cu mârțoaga intră în zona teatrului expresionist, conținând, însă, și accente premonitorii ale viitorului teatru al absurdului.” (Dicționar analitic de opere literare românești, coord. Ion Pop, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2007).

Distribuţia:

Chirică:  Dorel Urlăţeanu
Varlam:  Mişu Vladimir
Nichita:   Zaharia Volbea
Ana:  Lulu Popescu, Doina Urlăţeanu
Inspectoratul general:  Constantin Simionescu
Omul cu idei:  Radu Reisel
Stăpînul calului:  Aurel Decu, Ioan Pater
Provincialul:  Grig Schiţcu
Proprietarul casei:  Valentin Avrigeanu
Directorul şcolii:  Septimiu Pop, Jean Săndulescu
Ajutorul de arhivar:  Şerban Bogdan, Gheorghe Vîlceanu
Liceanul:  Al.Mitea
Fira:  Sanda Ghiculescu-Pană, Doina Ioja Vasiu
Un slujbaş:  Eugen Ţugulea 
O femeie bătrână:  Ştefania Popescu
Un delegat:  Marcel Segărceanu
Un aprod:  Gheorghe V. Gheorghe
Copilul cel mic:  Ion Simea
Copilul cel mare:  Liviu Varadi

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Agy Segărceanu

Piesă în trei acte (zece tablouri)  de Boris Gorbatov
Traducerea:  Xenia Stroe

Regia artistică:  Corneliu Zdrehuş
Scenografia:  Paul Fux
Data premierei:  20 aprilie 1957

Rusia, 1919 – un orășel prins în febra războiului civil. Doctorul Loghinov și fiica sa încearcă să rețină pentru îngrijiri medicale un tânăr rănit de un glonte. „Știu că ești roșu”, îi spune fata. Tânărul face mari eforturi pentru a înțelege unde se află și, în lipsa îngrijitorilor, sare pe fereastră, fugind la ai săi.

Cu acest episod își începe istorisirea colonelul Stepan Reabinin, povestea tinereții și a generației sale, a primilor Comsomoliști. În orașul devastat de război, Reabinin împreună cu tovarășii săi, Dașa, Anton și Ocicar, decid crearea unei rețele de organizații comsomoliste, care să îndrume tineretul și să ajute frontul. Fiecare membru are responsabilități importante: agitația în uzine, organizarea activității culturale a tineretului, mobilizarea voluntarilor care să întărească trupele roșii. Fiecare acțiune e însoțită de energie, pasiune și romantism.

Vibrant este și apelul entuziastului luptător Reabinin: „Da… nici n-am avut timp să ne dăm seama cum a trecut tinerețea de ocupați ce-am fost… Voi însă trebuie să fiți mai buni decât noi; la vârsta voastră, voi cunoașteți mai mult decât noi, odinioară, copii.”

Distribuţia:

Stepan Reabinin:  Ion Vîlcu
Elena şi Nataşa Loghinova:  Alla Tăutu
Nikolai Sergheevici Loghinov:  Eugen Ţugulea, Constantin Simionescu
Anton:  Andrei Bursaci
Efimcic:  Gheorghe V. Gheorghe
Ocicar:  Marcel Segărceanu
Daşa:  Florica Vereş
Fedia:  Jean Săndulescu
Marusia:  Doina Ioja Vasiu
Evdokia Petrovna:  Ştefania Popescu
Ivan Egorovici Soroh:  Zaharia Volbea
Vasia:  Eugen Nagy
Nadia:  Doina Urlăţeanu 
Barîba:  Grig Schiţcu

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Cornelia Brezeanu
Maestru de lumini:  Vasile Zigre
Efecte de sonorizare:  Al.Mitea

Dramă în trei acte de Aurel Baranga

Regia artistică:  Dorel Urlăţeanu
Decor:  Gheorghe Oriold
Costume:  Eliza Popescu
Data premierei:  9 martie 1957

În „Rețeta fericirii”, de altfel ca și în alte comedii ale lui Aurel Baranga, personajele se definesc pe coordinate profesionale și conjugale. Marin Vuia este un om simplu, care prin munca onestă a obținut un post de director. Totuși, el nu are suficiente resurse sufletești pentru a rezista feluritelor tentații pe care le întâlnește : devine înfumurat, aspru cu subalternii, indiferent față de prieteni și e gata să își părăsească soția, pe Eliza, de dragul unei aventuri cu ispititoarea Ina. Drama sa atinge, așadar, multiple niveluri.

Și inginerul Dan Voinescu împărtășește dragostea nelegitimă pentru Ina, dar în momentul decisiv, își dă seama că adevărata „rețetă a fericirii” se află în propriul cămin, alături de Emilia.

După cum afirmă regizorul piesei, Dorel Urlățeanu, în caietul-program al spectacolului, din piesă rezultă că „arta de a fi fericit” se construiește prin încrederea și aprecierea celor din jur, a colegilor de muncă și a membrilor familiei ; așadar, această artă constă în modestie și în știința de a ne prețui semenii, cu virtuțile și defectele lor.

Distribuţia:  

Dan:  Valentin Avrigeanu, Andrei Bursaci
Ina:  Doina Urlăţeanu
Alexandru:  Marcel Segărceanu
Eliza:  Lili Mihăilescu
Mara:  Alla Tăutu
Andrei:  Mişu Vladimir
Aurora:  Doina Ioja Vasiu
Marin:  Zaharia Volbea
Lucian:  Grig Schiţcu
Tereza:  Florica Vereş
Scena păpuşilor din actul I a fost executată cu concursul actorilor Teatrului de Stat de Păpuşi Oradea.

Regia tehnică:  Al.Mitea
Sufleur:  Agy Segărceanu

Comedie în trei acte  de Tudor Muşatescu

Regia artistică:  Valentin Avrigeanu
Decor:  Gheorghe Oriold
Data premierei:  31 decembrie 1956

Acţiunea piesei „Titanic vals” se petrece într-un oraş de provincie unde Spirache, funcţionar la prefectură, duce un trai modest alături de familia sa, alcătuită din soţie (Dacia), doi fii (Traian şi Decebal), două fiice (Miza şi Gena, provenită dintr-o căsătorie anterioară) şi soacra (Chiriachiţa). Unica speranţă de îmbogăţire a familiei e reprezentată de moartea unchiului Tache, fratele lui Spirache. După cum observă Laura Pavel, titlul metaforic face referire la răsturnarea de situaţie care declanşează „valsul” tribulaţiilor familiale, amoroase şi politice ale piesei: naufragiul vaporului Tracia (versiune autohtonă parodică a Titanicului), în care moare unchiul Tache. Ca urmare a moştenirii, familia se înalţă pe sara socială, parvine, adoptă tabieturi de aristocraţi, iar femeile aspiră la un post de deputat pentru Spirache, fiind gata chiar să cumpere pe ascuns această funcţie.

O clauză testamentară descoperită tardiv menţionează că averea lui Tache nu a fost direcţionată corect, ci că trebuia acordată primului moştenitor, adică copilului nou-născut al Mizei, preluat de Gena, pentru a salva onoarea surorii ei. Finalul piesei prezintă, în oglindă, poveştile de iubire ale celor două fete: Miza se va căsători cu Locotenentul Stamate, iar Gena cu Petru Dinu. De asemenea, se relevă că Spirache ştiuse din primul moment despre iubirile fetelor lui şi că aranjase lucrurile în felul cel mai fericit posibil (inclusiv introducând o clauză falsă în testament). Astfel, personajul aparent cel mai şters şi mai asuprit de familie se dovedeşte a fi cel mai influent, iar piesa se încheie în cel mai desăvârşit happy-end, cu o fotografie a de-acum fericitei familii.

Distribuţia:

Spirache:  Dorel Urlăţeanu, Aurel Decu
Dacia:  Lili Mihăilescu
Chiriachiţa:  Ştefania Popescu
Miza:  Alla Tăutu, Lucy Chevalier
Gena:  Cristina Tacoi
Traian:  Andrei Bursaci 
Decebal:  elevul Traian Ilie
Petre Dinu:  Eugen Nagy
Căpitan Stamatescu:  Septimiu Pop, Jean Săndulescu
Rădulescu-Nercea:  Valentin Avrigeanu, Gheorghe V. Gheorghe
Emilian Procopiu:  Mişu Vladimir 
Vecinul:  Eugen Ţugulea
Un fotograf:  Radu Reisel
Fata în casă:  Elena Drozd, Rodica Schuller
Doica:  Doina Ioja Vasiu, Cornelia Brezeanu

Regia tehnică:  Al.Mitea
Sufleur:  Cornelia Brezeanu

Comedie în trei acte de Alexei Arbuzov
Traducerea:  Margareta Bărbuţă

Regia artistică:  Corneliu Zdrehuş
Scenografia:  Francisc Tóth
Data premierei:  25 decembrie 1956

Povestea plină de poezie a comediei „Întâlnire cu tinerețea” se petrece la sediul unei stațiuni legumicole experimentale de pe râul Cama din Uniunea Sovietică. Directorul stațiunii, Maxim Golubchin, a împlinit patruzeci de ani, lăsând în urmă entuziasmul tinereții, când întreaga lume părea să își fi deschis porțile înaintea lui. De la acel elan creator, Maxim a coborât încet la nivelul unei existențe fără idealuri, la o atitudine de autosuficiență.

Evenimentele piesei demonstrează cum Maxim redescoperă adevăratul sens al existenței și își redobândește tinerețea sufletească, dar nu de unul singur; el își regăsește visurile și vechea dragoste, pe Mașa, iar alături îi stau tinerii Alenca, Colea și Tosea Cijova, precum și tatăl său, vârstnic dar înzestrat cu o mare prospețime sufletească, Chiril Ivanovici.

Distribuţia:

Maxim Golubkin:  Zaharia Volbea
Kiril Ivanovici:  Constantin Simionescu
Kolea:  Marcel Segărceanu 
Saşa:  Lulu Popescu
Alenka:  Doina Urlăţeanu
Tosia Cijova:  Doina Ioja Vasiu

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Agy Segărceanu

Comedie satirică în trei acte (opt tablouri) de Jean-Paul Sartre
Traducerea:  Aurel Baranga

Regia artistică:  Corneliu Zdrehuş
Decor:  Marga Ene Bogdan
Costume:   Hortenzia  Mottl
Conducerea muzicală:  Mihai Vasilescu
Data premierei:  21 noiembrie 1956

Aşezată la răscrucea dintre teatru politic şi comedie, piesa „Clubul împuşcaţilor” îşi desfăşoară acţiunea în plin război rece. Geroges de Valera,  un escroc internaţional urmărit de poliţie, se dă drept ministru sovietic fugit în Occident „pentru a alege libertatea”. Dotat cu o sclipitoare inteligenţă, care-i permite să de două sute de lovituri nepedepsite, comite încă o ilegalitate pe care se axează întreaga acţiune a piesei: goleşte buzunarele întregii protipendade financiare pariziene.

În paralel, el vinde informaţii redacţiei unui mare cotidian francez, „Soir à Paris”, al cărui tiraj scade neîncetat şi a cărui pagină dedicată mişcării anticomuniste este în criză de subiecte. Satira îi atinge pe creatorii minciunii politice, de la gazetari, consilieri, deputaţi, la inspectori şi poliţişti. Singurul personaj care rămâne ferit de verva satirică şi de râs este Veronique, fiica unui jurnalist conservator. Ea lucrează pentru un ziar progresist şi, sedusă de farmecul şi genialitatea lui George de Valera, va pleca împreună cu el, poate pentru a-l salva, poate pentru a-i împărtăşi soarta.

Distribuţia:

Jules Palotin:  Jean Săndulescu
Fifi:  Lulu Popescu
Sibilot:  Constantin Simionescu
Tavernier:  Ion Vîlcu 
Perigord:  Grig Schiţcu
Mouton:  Mişu Vladimir
Vagaboanda:  Lili Mihăilescu
Vagabondul:  Alexandru Fierăscu
George de Valera:  Dorel Urlăţeanu
Inspectorul Goblet:  Radu Reisel
Veronique:  Doina Urlăţeanu
Nerciat:  Valentin Avrigeanu
Lerminier:  Gheorghe V. Gheorghe
Charivet:  Septimiu Pop 
Bergerat:  Marcel Segărceanu
Baudoin:  Eugen Ţugulea
Chapuis:  Andrei Bursaci
Madame Bonnoni:  Ştefania Popescu
Demidoff:  Aurel Decu
Un agent:  Şerban Bogdan
Un alt agent:  Eugen Nagy
O invitată:  Alla Tăutu
Altă invitată:  Cristina Tacoi
A treia invitată:  Doina Ioja Vasiu
A patra invitată:  Eta Csoknyai
Gardianul I:  Vasile Zigre
Gardianul II:  Károly Albert
Un piccolo:  Gelu Ivaşcu
Un infirmier:  Balázs Dajka
Al doilea infirmier:  Mihai Culici

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Cornelia Brezeanu

de  William Shakespeare
Traducerea:  Ion Frunzetti şi Dan Duţescu

Regia artistică:  Corneliu Zdrehuş
Decor:  Gheorghe Oriold
Costume:  Hortenzia Mottl
Maestru de scrimă:  János Szántay
Data premierei:  6 octombrie 1956

Aparținând primei perioade de creație shakespeariene, „Comedia erorilor” este cea mai scurtă și printre cele mai senine comedii ale dramaturgului englez. Aegeon, negustor din Siracuza, este condamnat la moarte pentru că a pășit pe pământul Efesului, care se află în război cu Siracuza. Cu mulți ani în urmă, Aegeon și-a pierdut familia în timpul unei furtuni pe mare și de atunci și-a căutat-o pretutindeni. De la această tragedie familială pornesc firele unei acțiuni trepidante, în care coincidențele joacă rolul covârșitor.

Cei doi fii ai bătrânului Aegeon, frați gemeni, au fost despărțiți de soartă încă din copilărie. Tot soarta le rezervă o reîntâlnire accidentală: Antipholus din Efes și Antipholus din Siracuza, împreună cu slujitorii lor (gemeni și ei, firește), Dromio din Efes și Dromio din Siracuza, se găsesc în același timp în Efes, spre stupoarea cetățenilor și a rudelor. Aceștia cred că Antipholus și Dromio au înnebunit sau sunt stăpâniți de duhuri rele, de vreme ce se deplasează dintr-un loc într-altul ca prin farmec, sunt iritați și nu pricep nimic din ceea ce li se întâmplă. Confuziile identitare culminează cu bătaia nemeritată a ambilor slujitori, arestarea lui Antipholus din Efes și iminenta distrugere a căsniciei acestuia cu Adriana.

Când tensiunea pare să atingă punctul maxim, stareța din Efes, Emilia, descurcă toate ițele. Ea se dovedește a fi soția demult pierdută a lui Aegeon, alături de care își va regăsi fericirea. La rândul său, Aegeon dobândește iertarea ducelui din Efes, iar piesa se încheie cu imaginea familiei reunite proclamându-și bucuria de a fi din nou împreună.

Distribuţia:

Solinus:  Septimiu Pop
Aegeon:  Eugen Ţugulea
Antipholus din Efes:  Alexandru Fierăscu, Eugen Nagy
Antipholus din Siracuza:  George Tomescu
Dromio din  Efes:  Ion Vîlcu
Dromio din Siracuza:  Jean Săndulescu
Baltazar:  Mişu Vladimir
Angelo:  Constantin Simionescu
Un negustor:  Valentin Avrigeanu
Al doilea negustor:  Marcel Segărceanu
Pinch:  Gheorghe V. Gheorghe
Emilia:  Ştefania Popescu
Adriana:  Alla Tăutu
Luciana:  Cristina Tacoi
Luce:  Doina Ioja Vasiu
O curtezană:  Lulu Popescu
Ofiţerul:  Grig Schiţcu
Un călău, Un zapciu şi alţi însoţitori
Acţiunea se petrece la Efes.

Regia tehnică:  Agneta Segărceanu
Sufleur:  Cornelia Brezeanu

Comedie muzicală în trei acte (şase tablouri) de  B.Dâhovicinâi şi M.Slobodskoi
Traducerea:  Sanda Diaconescu şi Xenia Stroe
Textele cântecelor:  Dorel Urlăţeanu

Regia artistică:  Dorel Urlăţeanu
Decoruri:  Gheorghe Oriold
Muzica:  Nikita Bogoslovski şi Zoltán Matolcsi
Aranjament coregrafic:  Ilona Tóth Kovács
Conducerea muzicală:  Zoltán Matolcsi
Data premierei:  25 august 1956

„Cu dragostea nu-i de glumit” este un spectacol de estradă, o comedie muzicală uşoară, distractivă, plină de vioiciune şi umor, presărată cu situaţii neprevăzute. Ea prezintă într-un ton optimist şi luminos aspect din viaţa de muncă şi de delectare a tineretului din Uniunea Sovietică. Personajele sunt trei băieţi şi trei fete veseli şi mereu puşi pe farse. Pregătiţi pentru a pleca într-o expediţie de cercetare, cei trei studenţi cred că dragostea i-ar putea ţintui într-o căsnicie potrivnică uneia tât de îndelungate despărţiri. Spre marea lor surprindere, ei sunt cuceriţi chiar de dragostea cu care voiseră să glumească. În final, toată teama lor de iubire şi de căsătorie se dovedeşte neîntemeiată, căci noile lor tovarăşe de viaţă sunt şi bune tovarăşe în marea expediţie.

Distribuţia:

Kostik:  Gheorghe V. Gheorghe
Andrei:  Jean Săndulescu
Mark:  Marcel Segărceanu
prof.Simelnikov:  Constantin Simionescu
Zoia:  Eliza Plopeanu, Silvia Tabacu
Nastenka:  Cristina Tacoi
Olea:  Doina Ioja Vasiu
Alexandra Fiodorovna:  Ştefania Popescu

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Cornelia Brezeanu/Agy Segărceanu

Piesă de teatru în trei acte  de Valeriu Luca

Regia artistică: Corneliu Zdrehuş
Scenografia: Francisc Demény
Data premierei: 16 mai 1956

Piesa „Inima noastră” are ca subiect transformarea socialistă a satului românesc; acţiunea se petrece într-un sat din Moldova, în casa ţăranului Grigore Hîncu, spaţiu al unor confruntări personale aprige desfăşurate pe fondul unor schimbări istorice fără precedent. Împotriva voinţei familiei, Grigore Hîncu îşi mărită fiica Ioana cu Costea, fiul unui chiabur. Amăgită de bunăstarea iluzorie şi iubindu-l pe Costea, Ioana se mărită fără a preţui dragostea pe care i-o poartă Voicu, tânăr brigadier din gospodăria colectivă proaspăt înfiinţată. Familia lui Grigore Hîncu se destramă treptat. Costea se dovedeşte un soţ dur, brutal, fără inimă. Cu preţul unor mari suferinţe şi văzând belşugul şi bucuria colectivştilor, tatăl şi fiica îşi dau seama că aceasta este noua direcţie de urmat.

Distribuţia:

Grigore Hâncu:  Alexandru Fierăscu, George Tomescu
Rafira:  Lulu Popescu
Ioana:  Cristina Tacoi
Nică:  Gheorghe V. Gheorghe
Ghiţă:  Ion Vîlcu
Rada:  Ştefania Popescu
Costea:  Septimiu Pop
Florea Popa:  Aurel Decu
Păuna:  Alla Tăutu
Rariţa:  Eliza Plopeanu, Doina Ioja Vasiu
Voicu:  Eugen Ţugulea

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Cornelia Brezeanu

PREMII (Decada Dramaturgiei Naţionale, Bucureşti, 1956)
–    Premiul I de interpretare feminină:  Cristina Tacoi
–    Premiul III de interpretare: întreaga distribuţie
–    Premiul III regie: Corneliu Zdrehuş
MENŢIUNI:
–    Eliza Plopeanu, Ion Vîlcu, Demény Francisc

Comedie satirică în trei acte şi şase tablouri  de Gelu Naum

Regia artistică: Corneliu Zdrehuş
Scenografia: Demény Francisc
Data premierei: 14 februarie 1956

În cel mai desăvârşit spirit al ideologiei comuniste, piesa „Avansarea şefului” îşi propune să demonstreze cum omul nou, format şi educat de partid, poate aduce un suflu proaspăt chiar şi în cel mai îndepărtat sector de activitate: o gară de provincie. Bătrânul şef Vasile Bîrcă guvernează gara după bunul plac, dorind cu orice preţ să avanseze în Direcţie. Simbolul atitudinii sale înţepenite în trecut sunt vagoanele morii, pe care acesta le ţine blocate pe o linie, în vederea unor câştiguri personale. Lui i se opune Ion Ionescu, fost acar, ajuns prin străduinţă şi învăţătură impiegat de mişcare; ceferiştii din gară îl sprijină, văzând în el un om al timpurilor noi, care doreşte să instaureze un regim de cinste şi corectitudine. Finalul piesei recompensează lupta lor, căci impiegatul Ionescu este avansat în poziţia de şef al staţiei, iar vagoanele sunt deblocate, lăsând linia liberă.

Distribuţia:

Ion Ionescu: Marcel Segărceanu
Victoria Vişinoiu: Alla Tăutu
Vasile Bârcă: Constantin Simionescu
Pupi Bârcă: Lulu Popescu
Gavril Motroaşcă: Ion Vîlcu
Costişor Gâzulice: Jean Săndulescu
Napoleon Băltănoiu: Mişu Vladimir
Manole Boboşca: Gheorghe V. Gheorghe
Grigore Văluriş: Eugen Ţugulea
Anişoara Procopiu: Doina Ioja Vasiu
Teodor Bârcă: Aurel Decu
Negustorul: Grig Schiţcu
Ceferistul I: Alexandru Fierăscu
Ceferistul II: Eugen Nagy
Ceferistul III: George Tomescu

Regia tehnică: Agneta Segărceanu
Sufler: Cornelia Brezeanu

Autor: K.Treniov
Traducerea: Traian Niţescu şi Ludmila Bucşan

Regia artistică: Radu Penciulescu
Decoruri: Gheorghe Oriold
Costume: Adriana Leonescu
Data premierei: 28 decembrie 1955

1905. Într-un oraş de provincie din imensitatea Rusiei încep să se prefigureze bulversările istorice care vor modela viaţa ţării timp de aproape un secol. Liceenii lui Treniov, „cârmaci ai revoluţiei viitoare” sunt pătrunşi de semnificaţia epocii. Ei sunt gara să pornească la luptă pentru dărâmarea vechilor orânduiri şi instaurarea unui nou regim, asumându-şi toate riscurile: vor fi umiliţi, exmatriculaţi, poate închişi ori deportaţi în Siberia. Trecând printr-un complex proces de clarificare, Olga ajunge, alături de Pavel şi George, sufletul cercului ilegal al elevilor, care organizează şi conduce lupta lor. Spectacolul scoate în evidenţă drumul pe care îl va parcurge grupul de elevi de la „jocul de-a conspiraţia” din primul tablou la declararea grevei şi alăturarea la lupta muncitorilor. Dincolo de atmosfera puternic impregnată de ideologia comunistă, piesa păstrează neatins suflul romantic revoluţionar.

Distribuţia:

Leaguşev: Ion  Vîlcu
Adamov: Constantin Simionescu
Sardanapalenko: Septimiu Pop
Braghin: Valentin Avrigeanu
Părintele Miron:  Andrei Vajda
Hreaşciov:   Eugen Ţugulea
Prozorovskaia: Maria Vasilescu
Karaseva:  Lulu Popescu
Jugov: Mişu Vladimir
Victor: George Tomescu
Cernicikin: Aurel Decu
Olga: Cristina Tacoi
Irina: Alla Tăutu
Voronina: Ştefania Popescu
Pavel: Eugen Nagy
Dusea: Eliza Plopeanu
George: Gheorghe V. Gheorghe
Butenko: Grig Schiţcu
Pîjov: Jean Săndulescu
Artiuhov: Alexandru Fierăscu, Valentin Avrigeanu
Un comisar de poliţie: Grig Teodorescu
Un elev din clasele inferioare: Nicolae Barosan (debut ca elev)
Un paznic: Anton Popa

Regia tehnică: Dalma Simionescu
Sufler: Cornelia Brezeanu

Comedie în patru acte de I.L.Caragiale

Regia artistică: Corneliu Zdrehuş
Scenografia: Károly Kudelász 
Costume: Hortenzia Mottl
Data  premierei:  26 noiembrie 1955

Realizare majoră a lui Caragiale, comedia “O scrisoare pierdută” demonstrează, fructificând valenţele hilarului, asemeni schiţei “Telegrame”, că disputa antrenează în fapt nu diferenţe de principii ideologice, ci doar de meschine interese personale; de îndată ce acestea sunt acoperite, conflictul se aplanează.

Intriga surprinde un eveniment în aparenţă minor, dar care e gata să clatine siguranţa tuturor: Zoe Trahanache pierde, din nebăgare de seamă, o scrisoare de amor primită de la prefectul judeţului, Ştefan Tipătescu. Ajunsă în mâinile lui Nae Caţavencu prin turmentarea alegătorului anonim, scrisoarea devine obiect de şantaj. După ce agită toate spiritele, scrisoarea revine în posesia Cetăţeanului Turmentat, care, fost „împărţitor la poştie“, o restituie „andrisantului“, adică lui Zoe. Criticul Pompiliu Constantinescu apreciază în „Scrieri alese“ că „simetria clasică a intrigii e molierescă“. Există în piesă două scrisori similare: cea a lui Tipătescu către Zoe-cu sens circular şi cea a unui „becher“ de la o persoană importantă-cu sens unic. Scrisoarea devine ea însăşi o prezenţă, un obiect animat, dar şi un simbol al puterii, al imoralităţii ascunse, al conştiinţei neliniştite.

Conflictul politic al piesei este motivat de împrejurările în care e plasată acțiunea: în anul 1883, când s-a pus problema revizuirii Constituției și s-au organizat alegeri pentru deputați. Organizaţia locală a partidului guvernamental, prezidată de Zaharia Trahanache sprijină candidatura avocatului Tache Farfuridi. Având alături exponenţii instituţiilor cheie: prefectura-prin Ștefan Tipătescu şi poliţia-prin Ghiţă Pristanda, partida are şansa de a câştiga.  La polul opus se află grupul independent (dizident), condus de Nae Caţavencu. În final, când scrisoarea este regăsită, Caţavencu, ameninţat, după o umilitoare cădere în genunchi, recunoaște că a plastografiat; mai mult, el este nevoit să conducă festivitatea organizată în onoarea alegerii ca deputat al lui Agamemnon Dandanache, trimis de la centru, amalgam de prostie, şiretenie şi ipocrizie.

Distribuţia:

Ştefan Tipătescu:  Valentin Avrigeanu  
Agamemnon Dandanache:  George Tomescu
Zaharia Trahanache:  Aurel Decu
Tache Farfuridi:  Ion Vîlcu   
Iordache Brânzovenescu:  Gheorghe V.Gheorghe
Nae Caţavencu:  Constantin Simionescu
Ionescu:  Alexandru Fierăscu
Popescu:  Eugen Ţugulea
Ghiţă Pristanda:  Mişu Vladimir
Un cetăţean turmentat:  Grig Schiţcu
Zoe Trahanache:  Lulu Popescu
Un  fecior, alegători, cetăţeni şi public

Regia tehnică –  Dalma Simionescu
Sufleur –  Cornelia Brezescu

În romanul „Maitreyi” componenta autobiografică este esenţială; totuşi romanul nu rezumă viaţa lui Eliade în India, ci valorifică artistic un episod al acesteia. Tânărul inginer european Allan angajat în Calcutta, îl cunoaşte pe reputatul inginer Narendra Sen, tatăl Maitreyei, poetă apreciată în cercurile intelectuale bengaleze la numai şaisprezece ani. Atracţia erotică între cei doi se insinuează treptat, Allan descoperind în iubirea fetei o expresie cu totul inedită a erosului. La aflarea legăturii celor doi, Allan este izgonit, iar Maitreyi se dăruieşte unui vânzător de mere, pentru a fi alungată şi ea de către părinţi.

Versiunea teatrală surprinde momentele cheie ale acestei fascinante poveşti, integrând numeroase imagini ale Indiei tradiţionale: cu ritualurile sale (de nuntă, de rugăciune, de înmormântare) şi credinţele sale, atât de pitoreşti pentru ochiul European.

DISTRIBUȚIA:

Maitreyi: Mihaela Gherdan

Allan: Richard Balint

Narendra Sen: Petre Ghimbăşan

Doamna Sen: Elvira Platon Rîmbu

Mantu: Şerban Borda

Lilu/Geurtie: Lucia Rogoz/Zentania Lupșe

Harold: Sorin Ionescu

Lucien: Ciprian Ciuciu

Gargi: Adela Lazăr

Chabu: Renata Rîmbu

Un indian: Alexandru Rois

Regia artistică: Chris Simion

Scenografia: Oana Cernea

Coregrafia: Carmen Coţovanu Pesantez

Data premierei: 14 februarie 2008

Mai Trei Mai Trei Mai Trei Mai Trei