de Euripide
Traducerea: Alexandru Miran

Regia artistică:  Ion Sapdaru
Scenografia:  Vioara Bara
Asistent regie:  Alexandru Rusu
Coregrafia:  Victoria Bucun
Sculpturi:  Iulian Anghel
Data premierei:  martie 2001

Montarea orădeană a tragediei lui Euripide optează pentru o viziune modernă, păstrând metrica antică, dar incluzând numeroase aluzii la viața contemporană, elemente coregrafice multiple și chiar accente de vodevil.

Fiica regelui Colchidei, Medeea este prototipul femeii pentru care „a fi” înseamnă „a iubi”. Din iubirea pentru Iason, ea a nesocotit voința tatălui ei, a încălcat tradițiile, și-a ucis fratele mai mic și a plecat pe meleaguri străine, unde a fost mereu considerată o barbară. Ea a sacrificat totul pentru dragoste, dar la un moment dat se vede înlăturată ca urmare a unor calcule josnice: în Corint, regele Creon i-o oferă de soție lui Iason pe fiica sa, Glauce. Considerând această căsătorie mai profitabilă, Iason acceptă; Medeea este izgonită și i se acordă o zi pentru a părăsi cetatea. O zi este de ajuns pentru plănuirea și înfăptuirea răzbunării. Iubirea se transformă în cea mai virulentă ură, demonstrând cât de apropiate sunt în fond cele două sentimente. A-l ucide pe Iason nu ar fi suficient: Medeea vrea să-l facă să sufere cumplit, așa cum a suferit și ea. Uciderea regelui Creon și a Glaucei este un pas decisiv spre hotărârea cutremurătoare de a-și ucide și copiii pe care i-a avut cu Iason. Sentimentul matern nu este anihilat, el veghează, dar dorința de răzbunare prevalează. Între aceste două coordonate se consumă drama eroinei.

Finalul montării orădene diferă substanțial de originalul grec: Medeea visează uciderea copiilor, însă asasinatul rămâne la acest nivel oniric, fără a deveni realitate sângeroasă.

Distribuţia:

Medeea:  Elvira Platon Rîmbu
Iason:  Romeo Romitan
Creon:  Petre Panait
Crainicul:  Sebastian Lupu
O doică:  Mariana Vasile
Altă doică:  Ileana Iurciuc
Glauce:  Angela Tanko
Absistus:  Şerban Borda
Fotograful:  Alexandru Rusu
Corul:  Mirela Niţă Lupu, Mona Erhan, Simona Nica, Igor Lungu, Pavel Sîrghi, Sorin Ciofu, Richard Balint şi Oana Cernea,  Anca Turcuţ,  Levente Movik
Copiii:  Igor Lungu jr., Patrik Csokmai, Denise Szabo

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh, Sorin Precup,  László Attila Oláh
Sonorizare:  Sorin Domide

Scenariu dramatic de Daniel Vulcu şi Mircea Chirilă, după o idee de Jean Poiret

Regia artistică, concepţia scenografică şi coloana sonoră:  Daniel Vulcu
Asistent scenografie:  Oana Cernea
Costume:  Amalia Judea
Muzica originală:  Florian Chelu
Coregrafia:  Annamaria Kiss
Data premierei:  14 ianuarie 2001

Spectacolul surprinde câteva momente hazlii din viața unei restrânse comunități de homosexuali. „Subiectul se învârte în jurul vizitei simandicoase a unui înalt demnitar, împreună cu soția sa, la posibilii cuscri. Ce nu știe parlamentarul este că familia lui Alin, viitorul ginere, este „pe invers”, tatăl său – Georges – trăind cu Jeannot, „femeia” care îi „întoarce spatele” de 20 de ani. Ca să facă impresie bună, Georges trebuie să transforme localul său de striptease într-un onorabil lăcaș de teatru, iar gesturile, felul de a vorbi și mersul celor de-o seamă cu el să pară cât mai bărbătești și mai naturale. În consecință, iau lecții de comportament și de la măcelar, care este „băiat de băiat” și artist pe deasupra, plăcându-i cărnurile etalate de Rubens și Breugel. De aici o sumedenie de situații hilare, pigmentate cu muzică și dans, pentru ca în final, demnitarul și soția sa să-și dea acordul pentru căsătoria lui Alin cu fiica lor, Miorița. După care, într-o nebunie generală, se travestesc toți pentru a înșela vigilența presei, care a venit să-l vâneze pe parlamentar și să caute subiecte de scandal.” (Florin Șipoș, „Jurnal Bihorean”, 22 ianuarie 2001).

Distribuţia:

Georges:  Doru Fîrte
Jeannot:  Emil  Sauciuc, Daniel Vulcu
Mercedes:    Richard Balint
Iura:  Andrian Locovei
Gazetarul:  Paul Sârghi
Alin:  Şerban Borda
Măcelarul:  Romeo Romitan
Domnul Ciobanu:  Ion Abrudan
Doamna Ciobanu:  Simona Nica
Mioriţa:  Angela Tanko
Simona:  Mirela Corbeanu
Coco:  Mona Erhan
Dodo:  Andreea  Balázs
Lola:   Varga  Helga

Regia tehnică:  Ofelia Fîrte
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Iosif Balogh, Sorin Precup, László Attila Oláh
Sonorizare:  Sorin Domide

Comedie de Alexandru Kiriţescu

Regia artistică şi coloana sonoră:  Ion Ciubotaru
Asistent regie:  Ion Abrudan
Scenografia:  Camelia Köteles Panait
Asistent scenografie:  Oana Cernea
Data premierei:  9 noiembrie 2000

Comedia „Gaițele” face parte din așa-numita „Trilogie burgheză” a lui Alexandru Kirițescu și înfățișează, de-a lungul celor trei acte, avatarurile clanului Duduleanu, întruchipat de cele trei „gaițe” (Aneta, Zoia și Lena), precum și de generația următoare. Intriga foarte sumară se conturează prin avansurile pe care Wanda Serafim le întreprinde pentru cucerirea lui Mircea, soțul Margaretei Aldea. Avare, rapace, cele trei babe dau impresia că ar putea trăi cât lumea. Moartea Margaretei, fiică și nepoată sinucisă cu laudanum nu le zdruncină apetitul, nici plăcerea de a bârfi la nesfârșit, jucând cărți și bând tacticos cafele.
Centrul de interes al lucrării stă, însă, în creionarea chipului crud al lumii provinciale. Ritmul piesei se naște în afara oricărei linii evolutive din tensiunea permanentă a dialogului, din etalarea gratuită a răutății, din provocarea, bruscarea și iritarea partenerului de discuții. Toate personajele sunt (și se etichetează reciproc) „nebuni”, „izaltați” și „monștri” într-o atmosferă de ferocitate generală, în care fiecare vrea „viața, trupul, răsuflarea, tot sângele inimii” celuilalt. După cum afirmă Ion Vartic (Dicționar analitic de opere literare românești”), „înșelând prin aparențele lor realiste, personajele, în furiile lor mecanice, jucate, simulate, seamănă în realitate cu făpturile ubuești ale lui Jarry”. Comedia „Gaițele” devine, astfel, una dintre cele mai moderne experiențe teatrale românești.

Distribuţia:

Aneta Duduleanu:  Mariana Vasile
Wanda  Serafim:  Mariana Presecan
Margareta Aldea:  Elvira Platon Rîmbu
Colétte Duduleanu:  Ileana Iurciuc
Fräulein:  Mona Erhan, Simona Nica
Lena:  Simona Constantinescu
Zoia Duduleanu:  Mariana Neagu
Zamfira:  Angela Tanko
Mircea Aldea:  Dorin Presecan
Georges Duduleanu:  Tiberiu Covaci
Ianache Duduleanu:  Ion Abrudan
Omul cu securea:  Nicolae Toma

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh, Sorin Precup, László Attila Oláh
Sonorizare:  Sorin Domide

Spectacol în două părţi de Gabriel García Márquez
Traducerea: Darie Novăceanu

Dramatizarea, regia artistică şi coloana sonoră:  Ion Sapdaru
Asistent regie:  Elvira Platon Rîmbu
Scenografia:  Vioara Bara
Asistenţi scenografie:  Oana Cernea şi Csaba Baican
Coregrafia:  Victoria Bucun
Data premierei:  12 septembrie 2000

„Povestea „nesăbuitei” bunici care o obligă pe frumoasa și necoapta ei nepoată Erendira să se prostitueze pentru a o despăgubi de daunele cauzate într-un incendiu care i-a mistuit casa și de care o face răspunzătoare pe propria nepoată este dramatizată abil de către regizorul Ion Sapdaru. Acesta împrumută dintr-o altă povestire marqueziană un înger […] căruia în conferă un rol de raissoneur, de povestitor al întregii intrigi, înger care coboară deus ex machina cu hârzobul din ceruri și care, în final, o va urca în tării pe eroina spectacolului, Erendira. O suferință și o umilință pe pământ răsplătită cu o răpire între Domnul.

Alăturarea de monstruozitate morală și cupiditate senilă (bunica) și frumusețe virginală (Erendira) alcătuiește un tablou de o deosebită forță și dramatism. Cumpărată cu o sută și ceva de pessos de un „văduvoi”, deflorată și abandonată apoi plăcerilor soldaților și contrabandiștilor, Erendira are, totuși, șansa de a-și descoperi iubirea într-un client care nu a mai făcut dragoste și care este și el un înger (căruia viața i-a retezat aripile). Pentru a o smulge desfrâului impus de babă, călugării unui ordin o răpesc pe Erendira și o închid într-o mănăstire, pregătindu-i o viață ascetică sau o căsătorie forțată cu un oligofren dintr-o chilie. Erendira însă evadează, pentru a-și căuta în libertate adevărata dragoste. Care nu se poate, însă, împlini decât printr-o crimă. Pentru că mai avea doi ani de ispășit în prostituție, spre a o despăgubi pe bunica sa, iubitul Erendirei o otrăvește pe bătrâna proxenetă […]. Bătrâna, în loc să moară, dansează cu Ulise, în ultimul zvâcnet al vieții, încât îndrăgostiții cred că otrava nu a avut nici un efect. În final, iubitul Erendirei o înjunghie de mai multe ori cu cuțitul, neașteptând efectul otrăvii.” (Pașcu Balaci, „Crișana”, 2 octombrie 2000).

Distribuţia:

Bunica:  Mariana Vasile
Eréndira:  Angela Tanko
Rafaelo şi Prezentatorul de bâlci:  Petre Panait
Ulise:  Şerban Borda
Fotograful şi Omul de la bâlci:  Ion Abrudan
Şeful contrabandiştilor:  Tiberiu Covaci
Văduvoiul:  Ion Mâinea
Şoferul, Blacaman, Intâiul călugăr:  Dorin Presecan
Poştaşul, Soldatul al doilea, Călugărul  al doilea, Un om de la bâlci,  Al doilea mire:  Sebastian Lupu 
Soldatul Uruc, Un contrabandist, Al treilea călugăr, Un om de la bâlci, Al treilea mire, Intâiul indian, Un soldat:  Andrian Locovei
Un contrabandist, Al cincilea călugăr, Al cincilea mire, Un om de la bâlci, Al doilea indian:  Igor Lungu
Al patrulea soldat, Al patrulea călugăr, Un om de la bâlci, Al patrulea mire:  Romeo Romitan
Camionagiul, Un om de la bâlci:  George Voinese
Mirele cu buza de cal, Toboşarul:  Ion Ruscuţ
Prima călugăriţă, Intâia mireasă, O prostituată, Moartea:  Mona Erhan
A doua călugăriţă, A doua mireasă, O prostituată:  Simona Nica
A treia călugăriţă, A treia mireasă, Femeia păianjen:  Mariana Presecan
O femeie de la bâlci:  Ileana Iurciuc
Soţul adulter:  Marcel Popa
Circarul:  Mircea Cosma
Un copil:  Tiberiu Covaci jr.
În alte roluri:  Sorin Ciofu, Richard Balint, Pavel Sârghi, Alexandru Rusu, Oana Cernea, Zoltán Rézműves, Florian Chelu, Levente Movik, Noémi Buda, Florin Popescu, Gabriela Mariţan, Gheorghe Iernea, Alexandru Luca, Nicolae Segărceanu, Cristian Segărceanu, Adrian Pintea, Alexandru Rois, Florica Cighir

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Iosif Balogh, Sorin Precup, László Attila Oláh
Sonorizare:  Sorin Domide

de Jean-Paul Sartre

Traducerea, adaptarea, regia artistică şi coloana sonoră:  Alina Hiristea
Scenografia:  Vioara Bara
Asistent scenografie:  Oana Cernea
Data premierei:  15 mai 2000

Scrisă la sfârşitul războiului, piesa „Uşi închise” înglobează o serie de teze pe care Sartre avea să le reia mai târziu în opere fundamentale ce dezvăluie un scriitor ce se ridică în mod constant împotriva modurilor tradiţionale de gândire. La fel stau lucrurile şi în piesa „Uşi închise”, în care este imaginat un spaţiu strâmt, închis, de unde nu există cale de ieşire şi relaţiile dintre oameni sunt extrem de degradate. Spaţiul respectiv este chiar Infernul, organizat ca un adevărat sistem de opresiune, în care nu este nevoie de călăi, aparate de tortură sau focuri veşnice; aici, fiecare suflet este călăul altor suflete, prin prezenţă, prin acuzaţii şi examene de conştiinţă: „Călăul este fiecare dintre noi pentru ceilalţi doi”) Personajele care populează Infernul sunt reporterul Garcin, funcţionara Ines şi aristocrata Estelle, trei firi suficient de diferite pentru a nu putea coexista în armonie. Ei vor fi obligaţi să-şi recunoască propriile păcate – adulter, pruncucidere, înşelăciune, laşitate, răutate, manipulare odioasă), dorinţe ilicite şi amintiri neplăcute şi să le descopere pe ale celorlalţi, fiind forţaţi să accepte că în Infern nu se ajunge din întâmplare: „Suntem între noi, între criminali.” Când uşa elegantului salon-celulă se deschide, niciunul nu îndrăzneşte să iasă, pentru că s-au convins că nu mai au unde să se ducă, condamnarea însemnând să rămână împreună pe veci, continuând să se hărţuiască reciproc, să se suspecteze, să se mintă să îşi contrarieze gusturile şi convingerile.

Aşadar, contrar reprezentării cunoscute, nu este nevoie să coborâm pentru a ne regăsi în Infern. Întreaga cruzime a Iadului poate fi întâlnită în saloanele cele mai confortabile şi în compania oamenilor celor mai prezentabili, conform concluziei sartriene devenită aforism: „Infernul sunt ceilalţi”.

Distribuţia:

Ines:  Mariana Neagu
Garcin:  Doru Fîrte
Estelle:  Mariana Presecan
Băiatul de serviciu:  Andrian Locovei

Regia tehnică:  Ofelia Fîrte
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh, Sorin Precup, László Attila Oláh
Sonorizare:  Sorin Domide

de Eugen Ionescu
Traducerea: Mariana Şora

Regia artistică:  Ion Ciubotaru
Scenografia:  Camelia Köteles Panait
Data premierei:  februarie 2000

Piesa absurdă „Delir în doi, în trei… în câţi vreţi” reia o temă predilectă a teatrului ionescian: cea a cuplului a cărui existenţă se bazează pe deriziuni, pe fleacuri cărora li se acordă o importanţă capitală prin abolirea oricărui sistem de valori.

De şaptesprezece ani împreună, El şi Ea se confruntă cu lipsa de comunicare. Micul război conjugal se construieşte în jurul dilemei dacă broasca ţestoasă şi melcul sunt sau nu unul şi acelaşi animal. Cearta pare a fi modul existenţial esenţial al celor două personaje, dar şi al cuplului secundar, al Vecinilor, care parcurge aceleaşi stări. Avem de a face cu o dispută aprigă, cu invective şi hărţuieli despre nimic, în fond; este un mod de a discuta despre ceva, dar şi de a răspunde tulburărilor de afară. Căci şi în lumea exterioară se duce un război generic, fără nume, care afectează chiar şi apartamentul în care locuiesc El şi Ea. Nici acest război nu are vreun sens: „Cel puţin, când se bat, la început nu ştiu de ce o fac, îşi descoperă în timp motivele. Nu-şi depăşesc motivele, sau, dacă le depăşesc, atunci totul se canalizează înspre un sens, iar când se termină totul, trebuie să reînceapă.” Absenţa confruntării declanşează panica: „A izbucnit pacea. Au făcut pace. Şi cu noi ce-o să se întâmple?”

Astfel, lupta interioară şi cea exterioară se oglindesc reciproc. Certurile din apartament sunt doar o expresie redusă a nebuniei de afară. Istoria impersonală rivalizează cu violenţa limbajului personal, care se deagregă, iar desfăşurarea piesei seamănă cu o glumă morbidă ce nu se mai termină, cu un mecanism ce se învârte în gol. Relaţiile interumane se dizolvă treptat, ca şi graniţa dintre realitate şi absurd. Delirul se generalizează, iar personajele rămân de la început până la sfârşit prizonierele propiilor trăiri, drame şi neînţelegeri.

Cum am putea spera la pace şi comunicare dacă nu ne putem auzi, sau măcar asculta unul pe celălalt?

Distribuţia:

Ea:  Paula Chirilă
El:  Şerban Borda
Vecinul:  Andrian Locovei
Vecina:  Angela Tanko
Soldatul:  Igor Lungu

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh, Sorin Precup,  László Attila Oláh
Sonorizare:  Sorin Domide

Anul Internaţional Eminescu
Spectacol de poezie pe versuri de Mihai Eminescu
Selecţia versurilor, scenografia, ambianţa sonoră din creaţia compozitorului Jean Michel Jarre, interpretarea şi regia artistică:  Eugen Ţugulea
Data premierei:  ianuarie 2000

Lumini:  Iosif Balogh, Sorin Precup
Sonorizare:  Sorin Domide

de I.L.Caragiale

Regia artistică:  Alina Hiristea
Scenografia:  Cosmin Hiristea
Asistent scenografie:  Oana Cernea
Ilustraţia muzicală:  Floriana Chelu, Alina Hiristea, Gabriel Băruţa
Data premierei:  13 ianuarie 2000

Decorul farsei într-un act „Conu Leonida față cu Reacțiunea” este o modestă odaie de mahala bucureșteană. Aici, Conu Leonida, pensionar, stă de vorbă cu Efimița, consoarta lui, despre situația politică a țării. Accentul cade pe pofta nestăvilită a bătrânului de a-și lăuda însușirile, meritele sale de „republican”, a cărui familie a stat în frunte și la ’48, și la ’90, și la ’96 (aluzii la viața politică de după căderea comunismului). Conu Leonida își imaginează că a făcut și el parte odinioară din înfăptuitorii revoluției, evocând cu nostalgie trecutul luminos. Comicul rezultă din descrierea evenimentelor și a ambianței, cu „steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare și lume, lume …”, astfel încât idealizata revoluție devine nici mai mult nici mai puțin decât un bâlci popular. Coana Efimița întreține cu termeni superlativi această vorbărie goală și ridicolă, de fapt înțelegând prea puține din câte aude. În liniștea căminului conjugal, cei doi se declară cei mai aprigi susținători ai republicii, pe care ar apăra-o cu prețul vieții. Însă când sunt treziți din somn de bubuituri, chiote, salve și strigăte, soții se sperie cumplit că a izbucnit revoluția și sunt pregătiți să fugă la Ploiești – capitala republicanismului caragialean.

A doua interpretare a zgomotului infernal de afară este dată de Conu Leonida pe baza veștilor de ultimă oră citite în „Aurora Democratică”: „Nu e revuluție, domnule, e reacțiune.” Astfel, afirmă Victor Fanache, „în această a doua conotație, zgomotului i se conferă un sens contrar celui precedent. El coboară pe scara evenimentelor sociale, de la nivelul maxim la nivelul minim de semnificare, de la focul sacru al revoluției, la cel distrugător al reacțiunii.” (Dicționar analitic de opere literare românești, coord. Ion Pop).

Misterul manifestărilor este dezlegat în zori, când sosește slujnica Safta, care le relatează stăpânilor îngroziți că în noaptea precedentă a fost chef mare de Lăsata secului la băcanul din colț, iar la spargerea petrecerii, invitații beți au chiuit și au tras cu pistolul, gesturi calificate de bunul simț al Saftei drept „obicei mitocănesc”. Este momentul în care curajul civic al celor doi bătrâni renaște, ca și admirația necondiționată a Efimiței pentru geniul bărbatului său, care le știe pe toate.

Distribuţia:

Efimiţa:  Ileana Iurciuc
Leonida:  George Voinese
Safta:  Mona Erhan

Regia tehnică:  Ofelia Fîrte
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh, Sorin Precup
Sonorizare:  Sorin Domide

Adaptare liberă după Raymond Queneau de Daniel Vulcu şi Mircea Morariu

Regia artistică şi scenografia:  Daniel Vulcu
Muzica originală:  Florian Chelu şi Claudiu Frunză
Data premierei:  5 noiembrie 1999

„Din Queneau este reținută o întâmplare, o mică povestire, un eveniment petrecut într-un autobuz, un incident între doi călători dintre care unul purta o pălărie moale, cu șnur în loc de panglică și îi lipsea un nasture la pardesiu. Acest episod, cu detaliile sale, este relatat în fel și chip, întors pe față și pe dos, deschizându-se de fiecare dată o altă perspectivă comică. După ce e jucat inițial „obiectiv”, el e „povestit” ba de un arab care vorbește aproximativ românește, ba de un oltean, ba de un cioban ardelean, ba de o bunicuță, ba de o gitană, ba de o franțuzită, ba „făcându-se” un cunoscut personaj din perioada podurilor de flori de peste Prut; în alt moment devine text de muzică la modă, pretext de parodiere a telenovelelor, este „filtrat” prin urechile sclerozate ale unui bătrân decrepit sau este prilej de joacă, de amuzament cu jumătăți de cuvinte sau cuvinte combinate.” (Dumitru Chirilă în „Familia” nr. 1, ianuarie 2000).

În distribuţie:
Daniel Vulcu, Paula Chirilă, Mircea Cosma, Şerban Borda

de Matei Vişniec

Regia artistică şi coloana sonoră:  Petru Vutcărău
Scenografia:  Vioara Bara
Asistent scenografie:  Camelia Köteles Panait
Data premierei:  21 octombrie 1999

„Timpul nu poate vindeca decât rănile vindecabile” ar putea fi moto-ul unei piese în care destinul uman este proiectat pe fundalul unei lumi sfâşiate de aberaţii existenţiale. Este vorba despre războiul din Bosnia (sau despre orice alt război), în care ororile nu înseamnă doar bombardamente, gropi comune, oameni mutilaţi, ci şi drame psihice determinate, printre altele, de viol, transformat în instrument şi consecinţă a confruntării armate. Prin imagini concrete cutremurătoare, războiul este „transformat într-un cadru-simbol a tot ce înseamnă profanarea individului, indiferent de timp şi spaţiu.” (Dumitru Chirilă, articolul „Peste vitregiile momentului” în „Familia” nr. 11-12/1999).

Pe acest fundal se împletesc destinele a două femei – Kate, psihiatru american care lucrează la un centru pentru femeile violate şi Dora, una dintre sutele de victime. Dialogul lor, la început imposibil, se transformă treptat într-o frumoasă comuniune, pe măsură ce amândouă încearcă să înţeleagă mersul întâmplărilor lipsite de sens din jurul lor. În jurul lor gravitează „bărbaţii din Balcani”, oameni care mimează existenţa umană pentru a-şi ascunde instinctele animalice, vulgaritatea, faptele murdare şi criminale.

Prin violenţa, dar şi prin umanitatea ce transpare din faptele şi atitudinile înfăţişate, piesa lui Vişniec se transformă într-un apel la memorie, creând imagini ce au „puterea de a salva, de a angaja, de a aduce aminte că urgenţa zilelor noastre este lupta împotriva acestei istorice uitări”. (Matei Vişniec, în caietul-program al spectacolului)

Distribuţia:

Dora:  Elvira Platon Rîmbu
Kate:  Mariana Presecan
Bărbaţii din Balcani:  Petre Panait, Dorin Presecan

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh, Sorin Precup
Sonorizare:  Sorin Domide

PREMII:
– Premiul de scenografie:  Vioara Bara, la  ediţia a XII-a a Săptămânii Teatrului Scurt, Oradea, 1999

Comedie poliţistă de Robert Thomas

Regia artistică, versiunea scenică şi decorurile:  Eugen Harizomenov
Asistent regie:  Mirela Niţă Lupu
Costume:  Amalia Judea
Data premierei:  7 octombrie 1999

„Asasinul se află printre noi? (Opt femei)” este o farsă poliţistă ingenioasă, punctată de lovituri de teatru spectaculoase, dar înzestrată şi cu o vizibilă dimensiune satirică.

Marcel, cap de familie aparent grijuliu, în jurul căruia gravitează, cu mai multă sau mai puţină importanţă, opt femei din generaţii succesive, este găsit într-o dimineaţă în camera sa cu un cuţit înfipt în spate. Din acest moment, camera este închisă până la venirea poliţiei şi în casa izolată se porneşte o anchetă spontană, în care fiecare dintre cele opt devine, pe rând, detectiv şi suspect. În această sarabandă a bănuielilor se revelă relaţii dificile, secrete surprinzătoare şi incomode, trăsături de caracter ascunse şi sentimente ilicite. Acuzaţiile şi explicaţiile se înlănţuie, în timp ce alte complicaţii vin să sporească ceea ce autorul Robert Thomas înţelege şi cultivă prin sintagma „suspans comic”: poarta este blocată, telefoanele tăiate, câinii otrăviţi, maşina defectă, pistolul şi medicamentul salvator dispărute de la locul lor.

„O piesă poliţistă fără un cadavru nu e piesă poliţistă. Şi cu cât e mai … mort cadavrul, cu atât e mai bine” (regula 7 din cele 18 reguli obligatorii ale genului, formulate de Van Dine şi aplicate piesei poliţiste). Or, deznodământul piesei „Asasinul se află printre noi?” contrazice flagrant această regulă, căci Marcel nu e mort, ci a înscenat împreună cu fiica sa, Catherine, întreaga istorie pentru a vedea adevărata situaţie printre cei apropiaţi. Exasperat că este înşelat şi minţit, Marcel părăseşte definitiv alături de Catherine coaliţia celor opt femei din anturajul său.

Distribuţia:

Bunica:  Simona Constantinescu
Madame Chanel:  Mariana Vasile
Pierrette:  Mona Erhan
Louise:  Paula Chirilă 
Augustine:  Ileana Iurciuc
Gaby:  Elvira Platon Rîmbu 
Suzanne:  Angela Tanko
Catherine:  Mariana Presecan
Marcel:  George Voinese

Regia tehnică:  Ofelia Fîrte
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh, Sorin Precup
Sonorizare:  Sorin Domide

de  Mihail Sebastian

Regia artistică şi decorurile:  Florin Antoniu
Costume:  Amalia Judea
Data premierei:  25 martie 1999

„Steaua fără nume” evocă un orășel generic-anonim de provincie situat pe parcursul București-Sinaia, în gara căruia nu opresc trenurile rapide. Fapt fără precedent în existența urbei, luxosul accelerat de București oprește într-o seară pentru a debarca un pasager fără bilet și fără acte, o tulburătoare necunoscută. Aflat la gară pentru a-și prelua cartea de astronomie (pasiunea sa absolută), profesorul de liceu Marin Miroiu, vrăjit de apariția superbe doamne din lumea bună și îndepărtată, îi oferă modesta sa locuință ca adăpost pentru o noapte. Aceasta va fio noapte magică, în care cerurile se deschid și în care Mona și Marin Miroiu, au, fiecare prin celălalt, revelația altei lumi, revelație din care se naște iubirea. Dar visul ia sfârșit în zori, sub forma banalului cotidian și a perspectivelor deloc atrăgătoare oferite de viața în micul târgușor. Deși transfigurată de întâlnirea cu Miroiu, Mona va pleca totuși alături de admiratorul ei, Grig, sosit cu automobilul să o recupereze. Dar, întâlnirea nu a fost zadarnică: deși stelele nu se întorc niciodată din drumul lor, flacăra lor continuă să lumineze din înalturi.

Distribuţia:

Miroiu:  Dorin Presecan
Mona:  Mariana Presecan
Şeful gării:  Eugen Harizomenov
Udrea:  Doru Fîrte
Domnişoara Cucu:  Mariana Vasile
Eleva Zamfirescu:  Angela Tanko, Delia Martin
Grig:  Romeo Romitan
Un ţăran:  Nicolae Toma
Ichim:  Ion Ruscuţ
Pascu:  Sebastian Lupu
Conductorul:  Marcel Popa

Regia tehnică:  Ofelia Fîrte
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Iosif Balogh, Sorin Precup
Sonorizare:  Sorin Domide

Comedie de I.L.Caragiale
120 de ani de la premiera absolută

Regia artistică, decorul şi ilustraţia muzicală:  Ion Ciubotaru
Asistent regie:  Petre Panait
Costumele:  Amalia Judea
Data premierei:  11 februarie 1999

„O noapte furtunoasă”, cunoscuta piesă a lui I.L.Caragiale evocă un timp nu prea îndepărtat şi deloc idealizat, un timp în care caracterele umane oglindesc moravuri şi situaţii absolut hilare, demne de subliniat, întrucât putem regăsi tipologii actuale, făcând doar un mic exerciţiu de recunoaştere. Jupân Dumitrache Titircă, zis şi Inimă-Rea, căpitan în garda civilă şi militant politic liberal, este un om care se respectă şi vrea să fie respectat, cu precădere în „onoarea lui de familist”. Foarte revoltat din pricina „bagabonţilor” care au umplut lumea, Dumitrache îi povesteşte amicului Nae Ipingescu cum de două săptămâni, un „amploiat” îi fierbe zilele, uitându-se după cucoane: Veta – soţia şi Ziţa – cumnata sa. Veta, însă, căsătorită de tânără cu Dumitrache, bărbat „copticel”, are o aventură amoroasă cu Chiriac, omul de încredere al căpitanului. Culmea comicului este atinsă când din stradă, Dumitrache, care îşi face rondul de noapte, îi strigă lui Chiriac, strâns îmbrăţişat cu Veta, să vegheze la onoarea lui de familist.

Actul al doilea este exploziv şi peripeţiile se succed vertiginos. Nimerind pe întuneric din greşeală în camera Vetei, Rică Venturiano, admiratorul Ziţei şi nimeni altul decât „bagabontul” urmărit de Dumitrache, este ajutat de Veta să scape de furia soţului gelos. În cele din urmă, intrusul e prins, dar totul se termină cu bine. Pentru Dumitrache, alianţa prin căsătoria Ziţei cu Rică, student în drept şi publicist vehement, i se pare salutară. Când lucrurile par potolite şi furtuna iscată de un număr de casă întors e potolită pe deplin, Jupân Dumitrache mai are o ultimă tresărire a „ambiţului”, scoţând din buzunar legătura de gât găsită în patul nevestei. Chiriac dă însă, explicaţiile necesare: „Aş! Ado-ncoa, jupâne; asta-i legătura mea, n-o ştii dumneata?”. Marea fineţe constă în faptul că nu vom şti niciodată dacă Dumitrache cunoaşte sau nu adevărul acesta picant privitor la viaţa sa de familie.

Montarea din 1999 a cunoscutului text caragialian a marcat 120 de ani de la premiera sa absolută, la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Distribuţia:

Jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea:  Doru Fîrte
Nae Ipingescu:  Ion Abrudan
Chiriac:  Petre Panait
Spiridon:  Sebastian Lupu
Rică Venturiano:  Dorin Presecan
Veta:  Elvira Platon Rîmbu
Ziţa:  Mariana Presecan
Ghiţă Ţircădău:  Tiberiu Covaci

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh, Sorin Precup
Sonorizare:  Sorin Domide

de Dan Mihu
Premieră absolută
Regia artistică şi scenografia:  Florin Antoniu
Data premierei:  29 ianuarie 1999

„Scrisă pentru un singur personaj, piesa este o monodramă care problematizează lipsa comunicării între intelectualul rasat și societatea de consum. Protagonistul poartă o „discuție” în contradictoriu cu un al doilea personaj absent [propria voce, înregistrată pe bandă de magnetofon], care-l ispitește mereu să se lepede de lumea iluzorie, pentru a accepta stearpa realitate cotidiană, „cu oamenii și războaiele lor meschine”. Este o luptă surdă cu malformația sinelui său. Eroul „vede” idei („Realitatea nu există, este doar o iluzie”) și preferă să viețuiască într-un univers construit (aranjează scaunele în scenă, explică unde este baia, bucătăria, etc.), nu într-unul dat. Încercările de a-l schimba eșuează. Deși nu reușește întotdeauna să dibuiască drumul spre bibliotecă (echivalentul găsirii izbăvitorului fir al Ariadnei), personajul nu prinde nici contur lumesc („Refuz realitatea!”), făcând echilibristică pe muchia psihanalizei. Mai mult decât faptul că nu se poate decide, drama lui constă în așteptarea „cu plictiseală, fără chef și fără regrete”, a morții. Un câine hăituit și fără stăpân. Stăpân pe care nu vrea și nici nu poate să-l aibă, simțindu-se confortabil în condiția lui. Finalul piesei capătă tensiune: protagonistul scoate un pistol și, când toată lumea se aștepta să-și pună capăt zilelor, își aprinde cu el o țigară. Lumina se stinge, cortina cade. S-a sinucis sau nu personajul?” (Florin Șipoș, „Jurnal Bihorean”, 1 februarie 1999).

Distribuţia:

Bărbatul:  Romeo Romitan

Regia tehnică:  Ofelia Fîrte
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Sorin Precup
Sonorizare:  Sorin Domide

Comedie în două părţi de Beaumarchais
Traducerea: Valentin Lipatti

Regia artistică:  Alice Barb
Scenografia:  Vioara Bara
Ilustraţia muzicală pe teme din opera Bărbierul din Sevilla de Rossini:  Alice Barb, Florian Chelu şi Sorin Domide
Data premierei:  17 decembrie 1998

Contele Almaviva, îndrăgostit în secret de o frumoasă tânără pe care a întrezărit-o la Madrid, pune la cale, împreună cu bărbierul Figaro, odinioară valetul său, o stratagemă prin care să își întâlnească și să își cucerească iubita, pe nume Rosina. Pentru a se asigura că fata îl iubește cu adevărat pe el și nu averea sa, Contele își asumă falsa identitate a unui student sărac, numit Lindor.

Vestea că tutorele Rosinei, bătrânul doctor Bartholo, o va lua de soție a doua zi, îi face pe cei doi să grăbească succesiunea întâmplărilor. Cu ajutorul lui Figaro, inventiv și descurcăreț, Contele pătrunde în casa lui Bartholo deghizat în soldat, respectiv în Alonzo – înlocuitorul profesorului de muzică al Rosinei și, în pofida vigilenței bătrânului tutore, cei doi tineri reușesc să schimbe câteva bilețele și cuvinte de dragoste. La miezul nopții are loc o nouă întâlnire secretă, în cadrul căreia cei doi îndrăgostiți se căsătoresc fără să stea pe gânduri, în prezența unui notar ajuns din greșeală în casa lui Bartholo.

Dincolo de trama prin care dragostea este repusă în drepturile sale firești, „Bărbierul din Sevilla” trăiește, peste secole, prin vigoarea tiradelor, verva dialogului, logica argumentării și armonia ideilor, dar și prin energia nesecată a lui Figaro, care, făcându-și prin această piesă prima apariție pe scena literară, a devnit, în timp, un adevărat arhetip.

Distribuţia:

Contele Almaviva:  Daniel Vulcu
Bartholo:  Ion Mâinea
Rosine:  Paula Chirilă
Figaro:  George Voinese
Don Basile:  Ion Abrudan
La Jeunesse:  Mariana Vasile
L’Eveille:  Sebastian Lupu
Notarul:  Alexandru Cornea
Alcadele:  Ion Ruscuţ
Fetiţa lui Figaro:  Loredana Fodor

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Iosif Balogh, Sorin Precup
Sonorizare:  Sorin Domide

Dramă în două părţi de Giuseppe Berto
Traducerea şi adaptarea: Doru Fîrte

Scenografia şi regia artistică:  Vitalii Lupaşcu
Data premierei:  13 noiembrie 1998

Povestea de dragoste emoționantă a doi oameni care nu pot trăi nici împreună, nici separat… Un muzician venețian atins de o maladie incurabilă își cheamă fosta soție să îl viziteze, fără a-i dezvălui motivul acestei invitații. Plimbându-se pe străzile și pe canalele fermecătoare ale Veneției, cei doi rememorează într-o serie de flashback-uri momentele fericite, dar și dificultățile căsniciei lor. Amintirile îi apropie din nou, iar întâlnirea este învăluită de magia romantismului total. Însă timpul nu mai are răbdare cu ei…

Distribuţia:

Ea:  Elvira Platon Rîmbu
El:   Doru Fîrte

Regia tehnică:  Eugenia Floruţa Popa
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh, Sorin Precup
Sonorizare:  Sorin Domide

Dramă de Jean Genet
Traducerea şi regia artistică: Florin Antoniu
Scenografia:  Vioara Bara
Data premierei:  8 noiembrie 1998

Contele Almaviva, îndrăgostit în secret de o frumoasă tânără pe care a întrezărit-o la Madrid, pune la cale, împreună cu bărbierul Figaro, odinioară valetul său, o stratagemă prin care să își întâlnească și să își cucerească iubita, pe nume Rosina. Pentru a se asigura că fata îl iubește cu adevărat pe el și nu averea sa, Contele își asumă falsa identitate a unui student sărac, numit Lindor.

Vestea că tutorele Rosinei, bătrânul doctor Bartholo, o va lua de soție a doua zi, îi face pe cei doi să grăbească succesiunea întâmplărilor. Cu ajutorul lui Figaro, inventiv și descurcăreț, Contele pătrunde în casa lui Bartholo deghizat în soldat, respectiv în Alonzo – înlocuitorul profesorului de muzică al Rosinei și, în pofida vigilenței bătrânului tutore, cei doi tineri reușesc să schimbe câteva bilețele și cuvinte de dragoste. La miezul nopții are loc o nouă întâlnire secretă, în cadrul căreia cei doi îndrăgostiți se căsătoresc fără să stea pe gânduri, în prezența unui notar ajuns din greșeală în casa lui Bartholo.

Dincolo de trama prin care dragostea este repusă în drepturile sale firești, „Bărbierul din Sevilla” trăiește, peste secole, prin vigoarea tiradelor, verva dialogului, logica argumentării și armonia ideilor, dar și prin energia nesecată a lui Figaro, care, făcându-și prin această piesă prima apariție pe scena literară, a devnit, în timp, un adevărat arhetip.

Distribuţia:

Claire:  Paula Chirilă
Solange:  Delia Martin
Doamna:  Andra Tudor Cornea

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Iosif Balogh, Sorin Precup
Sonorizare:  Sorin Domide

Comedie în două părţi de  Aristofan
Traducerea: Alexandru Miran

Regia artistică:  Eugen Harizomenov
Scenografia:  Vioara Bara
Mişcarea scenică:  Gitta T.Săteanu
Data premierei:  8 octombrie 1998

În „Adunearea femeilor”, Aristofan investighează diferenţele, relaţiile şi tensiunile dintre rolurile atribuite bărbaţilor şi femeilor în sociatatea greacă antică. Un grup de femei conduse de Praxagora revendică pentru ele conducerea vieţii publice, după ce bărbaţii şi-au dovedit incapacitatea. Identificând defectele microcosmosului atenian şi dispreţuind democraţia confuză şi instabilă, Aristofan găseşte un remediu paradoxal: o democraţie integrală, utopică, sugerând chiar că mentalitatea comunistă nu aparţine exclusiv epocii moderne. În noua organizare impusă de femei, statul de ocupă de fiecare cetăţean atenian şi toate bunurile şi practicile, inclusiv sexualitatea, devin comune. Care sunt însă şansele de reuşită ale unei asemenea revoluţii imaginare?

Distribuţia:

Praxagora:  Mariana Presecan
Femeia I, Bătrâna I:  Mariana Neagu
Femeia II, Bătrâna II:  Ileana Iurciuc
Femeia III, Bătrâna III, Femeia crainic:  Mariana Vasile
Blephiros:  Tiberiu Covaci
Vecinul:  Eugen Ţugulea
Chremes:  Marcel Popa
Fata:  Mirela Niţă Lupu
Tânărul:  Sebastian Lupu
Servitoarea:  Andra Tudor Cornea
Atenieni:  George Voinese, Ion Ruscuţ, Romeo Romitan
Ateniene:  Paula Chirilă, Delia Martin, Angela Tanko, Ofelia Fîrte
Fetiţa:  Zoe Popa

Regia tehnică:  Eugenia Floruţa Popa
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh, Sorin Precup
Coloana sonoră şi sonorizare:  Sorin