de Marin Sorescu

Regia artistică şi ilustraţia muzicală:  Ion Ciubotaru
Scenografia:  Vioara Bara
Data premierei:  7 mai 1998

Piesă istorică de factură modernă, „Răceala” reînvie cu vervă ironică și alegorică un episod al trecutului național situat în perioada domniei lui Vlad-Țepeș. Sultanul Mahomed al II-lea conduce o expediţie militară către nordul Dunării, cu scopul detronării lui Ţepeş şi al înscăunării lui Radu cel Frumos, fratele uzurpator al acestuia. Radu cel Frumos nu are nicio remușcare la gândul că își va detrona fratele de sânge, și nici nu pare să observe cât de scump îl va costa ajutorul lui Mahomed. Acesta îl avertizează că nu va avea dreptul să dețină oaste proprie și că domnitorii nu vor conduce țara mai mult de trei-patru ani, căci tronul se va cumpăra cu mult aur de la poarta turcească.

Pe de altă parte, în loc să se concentreze asupra aspectelor militare ale funcției sale, sultanul, resimțind inferioritatea culturii turce în raport cu cea greacă, lucrează cu zel de fondator la abecedarul turc, compune ode, elegii, gazeluri, și are trac de debutant în așteptarea verdictelor de critic literar al Pașei din Vidin. Din cortegiul turcilor face parte şi cuşca în care sunt purtaţi reprezentanţii Bizanţului cucerit de Mahomed (Împăratul, Împărăteasa, Războiul, Finanţele, Izabela, Stratos), personaje care se comportă făcând abstracţie de starea de captivitate. Pe măsură ce se apropie de Dunăre și confruntat cu atacurile prin surprindere ale românilor, sultanul decide să renunţe la statutul de creator pentru a redeveni Cuceritorul. Totuşi, finalul constă în victoria românilor asupra oştii turce superioare numeric, astfel încât expediţia lui Mahomed devine o aventură supusă hazardului istoriei.

Desfășurată aproape în întregime în cadrul curții turcești sau în armată, piesa se restrânge în final la un cadru intim – familia căpitanului român Toma, cu soția, doamna Stanca și slujnica bătrână, Safta. Finalul explică și titlul metaforic al piesei : sacrificiul românilor, moartea lor se ascunde sub eufemismul discret al unei simple răceli.

În „România literară” din 25 februarie 2006, criticul Nicolae Manolescu plasează apartenența piesei „Răceala”, împreună cu „A treia țeapă” în zona teatrului politic, considerându-le „parodii pe tema abuzurilor din regimurile totalitare”. Astfel, istoria rămâne numai pretextul  meditației asupra condiției umane, fie în ipostaza efemerității gloriei ei, fie aflată în imposibilitatea afirmării libertății de gândire în sistemele politice totalitare.

Distribuţia:

Mahomed al II-lea:  Petre Panait
Locotenentul şi Harapul:  Sebastian Lupu
Paşa din Vidin:  Dorin Presecan
Radu cel Frumos:  Ioan Coman
Pînzaru şi Papuc:  Ion Abrudan
Toma:  Doru Fîrte
Doamna Stanca:  Elvira Platon Rîmbu
Safta şi Vica:  Mariana Vasile
Oştean, Stan şi Neagoe:  Ion Ruscuţ, George Voinese
Văcarul:  Eugen Harizomenov
Împăratul:  Nicolae Toma
Împărăteasa:  Simona Constantinescu
Zunis şi Finanţele:  Ion Mâinea
Războiul:  Tiberiu Covaci
Izabela:  Mirela Niţă
Stratos:  Marcel Popa
Cadâna I şi Gheorghina:  Andra Tudor Cornea
Cadâna II:  Angela Tanko
Baftangioglu:  Eugen Ţugulea
Beşleagă:  Alexandru Cornea
Floarea:  Mariana Presecan
Tilina:  Monalisa Basarab
Mandra:  Loredana Iuga
Riţa:  Ofelia Fîrte
În figuraţie:  Gheorghe Iernea, Nicu Segărceanu, Alexandru Luca, Cristian Segărceanu,  Florin Codilă, Istvan Kovacs

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Iosif Balogh, Sorin Precup
Sonorizare:  Sorin Domide

Dramatizare de Elena Preda şi Eugen Ţugulea, după o idee din romanul Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda
Premieră absolută

Regia artistică:  Eugen Ţugulea
Scenografia:  Cristian Rusu
Data premierei:  17 martie  1998

Vasta pânză epică a romanului polifonic „Cel mai iubit dintre pământeni” își găsește o dramatizare inedită în piesa orădeană „Dacă dragoste nu e…”. Spectacolul evocă o istorie relativ recentă – „obsedantul deceniu” ’50-’60 -, neînfrumusețată, analizată și asumată din unghiul lui Victor Petrini, protagonistul și naratorul întâmplărilor relatate într-o retrospectivă ordonată, cronologică.

Accentul cade pe „fioroasele tragedii din dormitor”, cum califică Ovid S. Crohmălniceanu traumele vieții sentimentale ale eroului. Petrini traversează patru experiențe erotice diferite, cu semnificație inițiatică, alături de Nineta, Căprioara, Matilda și Suzy. Fiecare angajare în eros se transformă într-un eșec care îl marchează pe erou mai mult decât toate nedreptățile și gravele evenimente sociale care îl înconjoară. Intelectual lucid, Petrini este profesor de filozofie închis pentru motive politice (presupusa colaborare cu organizația legionară „Sumanele negre”); experiența concentraționară la Canal și apoi într-o mină de plumb îl face să cunoască degradarea umană în formele ei cele mai cutremurătoare și legea „ucide pentru a nu fi ucis”. La ieșirea din închisoare ajunge lucrător de deratizare, apoi contabil, refuzând să facă orice compromis cu puterea comunistă (de exemplu scrierea unei cărți marxiste). Pierzând totul în viața publică, socială, Petrini mizează totul pe fericirea în dragoste, pentru că atât i-a mai rămas. Când în fine, lucrurile par a reintra pe un făgaș acceptabil și relația cu Suzy pare împlinită, Petrini redevine pe neașteptate jucăria sorții: întâlnindu-l pe fostul soț al lui Suzy, se apără de el, îl aruncă din cabina telefericului și ajunge din nou la închisoare.

Ideea centrală este sintetizată în titlu și în fraza finală, de sorginte biblică: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Prin Victor Petrini este trasată istoria unui sentiment, analizându-i-se degradarea progresivă. Paradoxal, „cel mai iubit dintre pământeni” este un om căruia destinul îi interzice accesul la iubire. Singurul imperativ moral pentru depășirea condiției de jucărie a sorții rămâne totuși, după cum subliniează finalul, iubirea. Ultimele cuvinte definesc condiția personajului care s-a ridicat pe spirala cunoașterii la adevărul că fără iubire viața nu are sens.

Distribuţia:

Victor Petrini:  Ioan Coman
Căprioara:  Ofelia Fîrte
Anchetatorul şi şeful:  George Voinese
Petrică Nicolau:  Alexandru Cornea
Matilda:  Elvira Platon Rîmbu
Tasia:  Mariana Neagu
Petea:  Sebastian Lupu
Vasile:  Ion Abrudan
Tamara:  Mirela Niţă  Lupu
Artimon:  Gheorghe Iernea
Ion Micu:  Doru Fîrte
Clara:  Monalisa Basarab
Mama:  Mariana Vasile
Bunica:  Simona Constantinescu
Bunicul:  Eugen Ţugulea
Olaru:  Ion Mâinea
Colonelul:  Eugen Harizomenov 
Nineta:  Andra Tudor Cornea
Suzi:  Mariana Presecan
Pencea:  Ion Ruscuţ
Un agentul:  Nicolae Segărceanu

Regia tehnică:  Eugenia Popa
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh, Sorin Precup
Sonorizare:  Sorin Domide

Comedie de Alexandr Ghelman
Traducerea: Tudor Steriade

Regia artistică şi scenografia:  Ion Mâinea
Data premierei:  28 februarie 1998

„Într-un parc… pe o bancă” poate fi considerată o poveste de dragoste originală şi modernă, între doi oameni ale căror destine se întâlnesc, aparent întâmplător, într-un parc, pe o bancă, la apus de soare. Piesa se constituie ca o succesiune de confesiuni, un joc al măştilor cu frânturi de adevăr şi cât mai multă ficţiune, prin care cei doi încearcă să stabilească o comuniune, explorează căi de înţelegere, de legături profunde. Dialogul lor este şi o dezbatere etică, marcată de neputinţă, violenţă şi de lipsa de speranţă.

EA doreşte cu grabă şi cu disperare să îşi aline singurătatea, însă încearcă să îşi întâlnească perechea şi idealul de împlinire în parc, locul predilect al petrecăreţilor în căutare de aventuri. Şi EL este singur, nu cunoaşte căldura unui cămin, nu are prieteni, nici sprijin moral. Îşi inventează biografii triste, menite să impresioneze femeile, ele însele incapabile de a discerne adevărul. EL caută şi cultivă singuurătatea, chiar şi într-o întâlnire-aventură de două ore. De aceea, visele EI de armonie conjugală, de stabilitate, de  fidelitate şi de certitudini nu trezesc în EL efectul aşteptat. De altfel, niciunul nu menţionează dragostea, singura modalitate prin care posibilul cuplu ar accede la fericire. În parc, în umbrele nopţii, totul pare posibil, dar la răsăritul soarelui, în lumina realităţii?…

Distribuţia:

Vera:  Mirela Niţă Lupu
Fedea:  Sebastian Lupu

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh, Sorin Precup
Sonorizare:  Sorin Domide

de Molière
Traducerea: Sică Alexandrescu şi Mircea Ştefănescu

Regia artistică:  Radu Ghiţulescu
Scenografia:  Cristian Rusu
Muzica:  László Mircea Horváth
Data premierei:  31 ianuarie 1998

Combinând vechea moștenire a farsei franceze cu tradiția commediei dell’arte, Molière creează în „Doctor fără voie” o satiră a lumii medicilor (temă abordată și în alte piese, precum „Amorul medic”, „Doctorul zburător” sau „Bolnavul închipuit”), pe care îi consideră mari șarlatani ai timpului său, preocupați mai mult de câștig decât de sănătatea bolnavilor lor.

Pentru a răzbuna bătaia primită de la soțul său, Sganarelle, Martine îl recomandă drept un doctor reputat, însă unul aparte, care nu își recunoaște știința medicală decât dacă primește câteva bețe în spinare. Servitorii înstăritului Géronte îi aplică acest tratament, apoi îl angajează pentru a o vindeca pe Lucinde, fiica stăpânului, afectată de o ciudată muțenie de când tatăl a decis să o mărite cu un om pe care ea nu îl iubește. Astfel, umilul tăietor de lemne se găsește pe neașteptate în postura unui savant, fără a avea ceva din cunoștințele sau abilitățile sale. Totuși, el intră neașteptat de bine în noul rol, înțelegând ceea ce nimeni din familia lui Géronte nu a înțeles : că Lucinde simulează boala pentru a amâna căsătoria pregătită de tatăl ei, fiind îndrăgostită de Léandre. Sganarelle îi ajută în secret pe cei doi tineri, iar o moștenire survenită de la un unchi bogat îl face pe Géronte să își accepte fără ezitare viitorul ginere.

Distribuţia:

Geronte:  Doru Fîrte
Lucinde:  Angela Tanko
Leandre:  Sebastian Lupu
Sganarelle:  Ioan Coman
Martine:  Elvira Platon Rîmbu
Domnul Robert:  Ion Ruscuţ
Lucas:  Alexandru Cornea
Jacqueline:  Andra Tudor Cornea
În intermezzo:  Mirela Niţă Lupu, Loredana Iuga, Monalisa Basarab, Ofelia Fîrte

Regia tehnică:  Eugenia Popa
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Sorin Precup
Sonorizare:  Sorin Domide

de Mihail Bulgakov

Traducerea, dramatizarea şi regia artistică:  Vitalii Lupaşcu
Scenografia:  Vioara Bara
Asistent regie:  Sebastian Lupu
Pregătirea muzicală:  Zoltán Rezműves
Data premierei:  24 octombrie 1997

Interesat de experimente, profesorul Preobrajenski realizează un transplant de testicule și hipofiză de la un infractor decedat la câinele maidanez Sarik, care, înfometat, dar blând, își caută adăpost în casa sa. În urma operației ia naștere omul Poligraf Poligrafovici Gogoloi, care se dovedește a fi mai lacom, mai imoral și mai periculos decât animalul din care provenise. El își găsește un post într-o instituție specializată în eliminarea patrupedelor fără stăpân (mai ales a pisicilor) într-o Moscovă aflată la începuturile comunismului. Gogoloi e înzestrat cu cele mai negative caracteristici ale ambelor specii din a căror combinație provine, dovedind că omul, ființă superioară și creativă, poate fi în același timp una dintre cele mai josnice creaturi, cu cea mai haină inimă din câte au existat vreodată.

Distribuţia:

Profesorul Filip Filipovici Preobrajenski:  Ion Abrudan 
Ivan Alexandrovici Bormental:  Alexandru Cornea
Zina:  Mariana Presecan
Daria Petrovna:  Mariana Neagu
Svonder:  Nicolae Toma
Vosnesenskaia:  Ileana Iurciuc
Pestruhina:  Andra Tudor Cornea
Domnul I:  Ioan Coman
Domnul II:  Eugen Ţugulea
Poligraf Poligrafovici Gogoloi:  Petre Panait
Duduia Paşa:  Mirela Niţă
Fotograful:  Sebastian Lupu
Reporteri:  Ion Ruscuţ, Tiberiu Covaci
În alte roluri:  Sorin Precup, Gheorghe Iernea, Cristian Segărceanu, Nicu Segărceanu, Alexandru Luca, Florin Codilă

Regia tehnică:  Eugenia Popa
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Iosif Balogh
Sonorizare:  Sorin Domide

PREMII:
– Premiul pentru cel mai bun actor:  Petre Panait, la  Săptămâna Teatrului Scurt, ediţia 1997

Comedie în două părţi de Eduardo de Filippo
Traducerea: Anatol Ursu

Regia artistică, scenografia şi ilustraţia muzicală:  Ion Ciubotariu
Data premierei:  18 septembrie 1997

Rita şi  Rodolfo, soț și soție, trăiesc la Napoli, în casa maestrului Agostino (fost paznic la un teatru) şi a doamnei Bettina. Cei patru au datorii de 300.000 de lire şi imaginează o stratagemă pentru a reuşi să iasă din această situație.

Rita se pretinde prostituată și atrage potenţialii clienţi făcând băi în lenjerie intimă aproape de fereastra cu vedere spre alee. O dată stabilită suma (10.000 de lire), clienţii intră în casă, dar în pat îl descoperă pe Rodolfo întins şi prefăcându-se că e mort. Scenele de isterie ale Ritei în momentul în care explică situaţia şi în special prezenţa cadavrului reușesc doar să-i pună pe fugă pe nefericiţi. Fiecare întâlnire de acest fel culminează cu apariția maestrului Agostino care, cu un joben pe cap, declamă un delir de fraze incoerente.

În momentul în care au adunate aproximativ 80.000 de lire, îşi face apariţia un nou client: domnul Attilio Samueli. La început, acesta este terorizat de prezenţa cadavrului, dar în cele din urmă descoperă înșelătoria. Atunci Rita, Rodolfo, maestrul Agostino încearcă să justifice stratagema lor, vorbind despre nefericirile lor personale, despre şomajul şi despre mizeria ale căror victime sunt, despre abrutizarea la care se poate ajunge când societatea îţi închide orice uşă în faţă. Domnul Attilio înţelege, dar explicând situaţia sa personală, inversează rolul de victimă care are nevoie de ajutor. După moartea soţiei, explică acesta, viaţa sa sexuală frenetică s-a terminat, fapt care, afirmă medicul său, îi pune viața în pericol.

Pentru a o convinge pe Rita să accepte să petreacă o noapte cu el, Attilio le oferă suma de 300.000 de lire, care le-ar acoperi toate datoriile. Oferta îi lasă muţi de uimire pe Agostino şi Bettina, și îi provoacă o criză de isterie lui Rodolfo, care ajunge să se creadă „un nebun bătrân care stă şi se uită cum altul se culcă cu soţia sa”. Attilio nu se pierde cu firea şi relansează o ofertă de 500.000 de lire, uluindu-i pe toţi şi se așează în pat aşteptând răspunsul. Într-o linişte deplină, Rita şi Rodolfo încearcă să ia împreună o decizie. În timp ce ei încearcă să se decidă, maestrul Agostino îşi dă seama că bătrânul adormise între timp şi pune la punct un alt plan: să stingă lumina în camera în care se afla patul, să dea toate ceasurile înainte şi să o aşeze pe Rita lângă domnul Attilio. Planul funcționează: trezindu-se în scurt timp, Attilio crede că actul s-a consumat; uitându-se la ceas şi văzând că este târziu, părăseşte în grabă încăperea, nu înainte de a lăsa suma promisă. Cei patru colocatari se felicită unii pe ceilalţi pentru planul reuşit, după care se aşează la masă.

Visul de fericire al Ritei, pe baza noii bogății câștigate, este întrerupt de împărţirea făcută de Agostino. Rita și Rodolfo vor dispune doar de câştigurile provenite de la clienţii precedenţi şi nu de toată suma rămasă după plata datoriilor. Această repartizare, ca şi lipsa de reacţie din partea soţului o înnebunesc pe Rita atât de mult, încât decide să-i abandoneze pe cei trei şi să-şi ia destinul în propriile mâini. Maestrul Agostino, încearcă în mod patetic, cu jobenul pe cap, să o oprească, dar ea nu dă înapoi, Fermă în decizia ei, Rita fuge din casă, Rodolfo încearcă să o oprească și în tot acest timp Bettina şi Agostino pun la loc sigur „prada”.

Distribuţia:

Rita:  Mariana  Presecan
Rodolfo:  Dorin Presecan
Agostino Mascariello:  Ion Mâinea
Bettina:  Ileana Iurciuc
Antonio:  Alexandru Cornea
Giovanni:  George Voinese
Attilio:  Marcel Popa
Michele:  Loredana Iuga
Roberto:  Ion Ruscuţ

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh, Laviniu Goron
Sonorizare:  Sorin Domide

Spectacol de teatru rock
Adaptarea scenică: Daniel Vulcu şi Mircea Chirilă după Ion Creangă

Regia artistică:  Daniel Vulcu
Scenografia:  Alexandru Radu
Muzica:  Florian Chelu, Ludovic Boross şi Oliver Robert Bader
Coregrafia:  Ildikó Lovas şi Ioan Silaghi
Data premierei:  22 mai 1997

Distribuţia:

Ivan:  Ion Abrudan, Daniel Vulcu
Dumnezeu:  Alexandru Cornea
Sfântul Petru:  Ion Ruscuţ
Boierul:  Marcel Popa
Moartea:  Mariana Presecan
Fata  în casă:  Monalisa Basarab
Scaraoţchi:  Roxana Ivanciu
Dracul I:  Loredana Iuga
Dracul II:  Andra Tudor
În alte roluri:  Ofelia Fîrte, Gabriela Abrudan, Cristina Abrudan, Alexandrina Crainic, Ozana Moruţ, Carmen Popa, Mirela Târhaş, Raul-George Chiş, Cristian Goron, Sándor-Lóránt Hegyi, Zoltán Paniti 
Orchestra:  Florian Chelu, Ludovic Boross, Cornel Ungur, László Mircea Horváth, Oliver Robert Bader

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Iosif Balogh, Laviniu Goron
Sonorizare:  Sorin Domide

de I.L.Caragiale

Regia artistică:  Radu Ghiţulescu
Scenografia:  Cristian Rusu
Muzica:  László Mircea Horváth 
Data premierei:  17 mai 1997

Acțiunea dramei „Năpasta” se concentrează în triunghiul Ion-Anca-Dragomir și dezvoltă, cu o tensiune dramatică manifestă, tema sângelui care cere sânge. Orbit de pasiunea erotică pentru Anca, Dragomir l-a ucis pe soțul ei, Dumitru. Tutunul, luleaua și amnarul victimei au fost găsite la pădurarul Ion și, în lipsa altui făptaș descoperit, acesta a fost condamnat la ani grei de ocnă. Nevinovat în ochii lumii, pentru sensibila intuiție a femeii, Dragomir este cu siguranță criminalul. Patima răzbunării o va urmări pe Anca preț de nouă ani și, pentru a-și duce la îndeplinire planul, ea se căsătorește cu ucigașului primului soț. În acești termeni, regizorul Radu Ghițulescu intuiește o lume mitică, arhetipală: „Situația femeia căsătorită cu ucigașul soțului său este destul de răspândită în arealul mitic balcanic” (din caietul-program al spectacolului).

În timp ce Ion ispășește pentru un act ce nu l-a săvârșit și înnebunește, Dragomir evoluează de la încredere la disperare și ură față de cea pe care a iubit-o. Mai mult, el e bântuit de vedenii și vise, stafia lui Dumitru îl urmărește pretutindeni, iar panica sa, cultivată consecvent de Anca, îl va duce spre prăbușirea finală. După cum observă criticul V. Fanache în „Caragiale” (1984), situația imaginată în „Năpasta” dovedește „un echilibru clasic între pedeapsa care cade pe capul nevinovatului Ion și cea de care va fi lovit, fără cruțare, Dragomir, adevăratul vinovat. (…) Nebunia lui Dragomir crește cu cât se încăpățânează să ascundă un adevăr din ce în ce mai evident, în timp ce nebunia lui Ion se manifestă din pricină că nu reușise să dezvăluie un adevăr prin care și-ar fi putut recupera demnitatea.” O dată cu apariția lui Ion, evadat din ocnă, rațiunea lui Dragomir se degradează sub ochii spectatorului.

Având conștiința inutilității sale pe lume, Ion se sinucide, iar Anca îl acuză pe Dragomir de săvârșirea crimei, predându-l autorităților; cruda răzbunare survine la scurtă vreme înainte de împlinirea sorocului de zece ani, la care, chiar fiind vinovat pentru moartea lui Dumitru, Dragomir ar fi fost lăsat în libertate.

Distribuţia:

Dragomir:  Doru Fîrte
Anca:  Elvira Platon Rîmbu
Ion:  Petre Panait
Gheorghe:  Ioan Coman

Regia tehnică:  Eugenia Popa
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh, Laviniu Goron
Sonorizare:  Sorin Domide

de Plaut
Traducerea: Nicolae Teică

Adapatarea scenică şi regia artistică:  Tudor Chirilă
Scenografia:  Cristian Rusu
Data premierei:  5 aprilie 1997

Un căpitan macedonean a cumpărat-o pe sclava Phoenicia de la Ballio, neguțătorul de femei, pentru 2000 de drahme, plătind pe loc 1500. Fata îi va fi trimisă prin mesagerul său, Harpax, care îi aduce lui Ballio cele 500 de drahme lipsă. Calidorus, fiul unui nobil atenian e îndrăgostit de fată și i se lamentează sclavului său, Pseudolus. În continuare, inventivul sclav, jucăuș, persiflant, gata să-i înșele pe toți cu dezinvoltură, interceptează mesajul căpitanului și, după câteva stratageme abile, i-o duce pe Phoenicia tânărului său stăpân, permițând împlinirea dragostei celor doi.

Versiunea scenică de factură postmodernă, semnată de Tudor Chirilă după textul lui Plaut aduce această intrigă în actualitate, într-o lume crepusculară, ușor promiscuă, lipsită de orizont, un fel de ghetto care își găsește unicul refugiu în existența Zeului și a Zeiței (personaje imaginate de regizor). Însă nici aceștia nu sunt niște ființe mitologice autentice, prezența lor, ce evoluează de la eleganță la ironie și batjocură, sugerând tocmai imposibilitatea oricărei salvări.

Distribuţia:

Pseudolus:  Ioan Coman
Calidorus:  Alexandru Cornea
Ballio:  Doru Fîrte
Simo:  Tiberiu Covaci
Callipho:  George Voinese
Harpax:  Andra Tudor
Charinus:  Monalisa Basarab
Bucătarul:  Loredana Iuga
Simia:  Ilie Turcu
Phoenicia:  Roxana Ivanciu
Hedylia:  Ofelia Fîrte
Băiatul:  Alexandru Fîrte
Zeul:  Dorin Presecan
Zeiţa:  Mariana Presecan

Regia tehnică:  Eugenia Popa
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh, Laviniu Goron
Sonorizare:  Sorin Domide

de Wolfgang Borchert
Traducerea: H. Matei

Regia artistică şi scenografia:  Sergiu Savin
Mişcarea scenică:  Angela Doni
Data premierei:  22 decembrie 1996

Acțiunea piesei „Afară, fața ușii” se petrece în Hamburg, în 1945, în Germania proaspăt ieșită din al doilea război mondial. Desfigurat trupește și sufletește, soldatul Beckmann se întoarce acasă din Siberia, unde a fost prizonier timp de o mie de zile, pentru a descoperi că a pierdut totul: soția, căminul, credințele și iluziile. Toate ușile la care bate îi sunt închise și până și fluviul Elba pare să îi refuze sinuciderea. Apăsat de ororile războiului, de haos, violență, disperare, foamete și irațional, el caută cu fervoare un echilibru pe care nu îl va putea găsi. El e „unul dintre aceia care se înapoiază acasă și până la urmă nu se înapoiază totuși acasă, fiindcă acasă înseamnă afară, în fața ușii. Germania lor e afară, în noaptea ploioasă, pe stradă. Asta e Germania lor.” („Prolog”). Folosind mijloace expresioniste, dramaturgul german transmite un mesaj despre nevoia de speranță, de credință, de iubire, despre nevoia de Dumnezeu într-o lume alienată, care și-a pierdut orice sens ordonator.

Distribuţia:

Beckmann:  Ioan Coman
O fată:  Mariana Presecan
Bărbatul ei:  Dorin Presecan
Un colonel:  Eugen Ţugulea
Fiica lui:  Monalisa Basarab
Directorul de cabaret:  Doru Fîrte
Bătrânul:  Ilie Turcu
Antreprenorul şi Un măturător de stradă:  Ion Abrudan
Doamna Kramer:  Elvira Platon Rîmbu
Celălalt:  Alexandru Cornea
Elba:  Mariana Vasile
În alte roluri:  Andra Tudor, Loredana Iuga, Ofelia Fîrte

Regia tehnică:  Eugenia Popa
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh
Sonorizare:  Sorin Domide

de William Shakespeare
Traducerea: Virgil Teodorescu

Regia artistică:  Alexandru Colpacci
Asistent regie:  Petre Panait
Scenografia:  Vioara Bara
Muzica:  Delia Şerban
Data premierei:  5 decembrie 1996

Una dintre cele mai reprezentative comedii pastorale ale lui Shakespeare, „Cum vă place” desfășoară o acțiune plină de vitalitate, în care pasiunile, mai ales dragostea, pun în mișcare un grup pitoresc de personaje grupate în jurul unui duce ce și-a pierdut prerogativele – prin uzurparea tronului de către fratele său – și s-a refugiat în pădurea Arden, alături de câțiva curteni credincioși. La curtea ducelui uzurpator a rămas numai fiica ducelui legitim, Rosalinda, pentru a-i ține companie verișoarei și prietenei sale, Celia. Destinul fetelor ia o întorsătură cu totul specială când ducele uzurpator îi poruncește Rosalindei să își urmeze tatăl în exil, iar Celia decide să își însoțească în surghiun buna prietenă. Socotind că ar fi nesăbuit să călătorească în hainele lor scumpe, cele două domnițe se deghizează, asumându-și noi identități: Rosalinda devine tânărul țăran Ganymede, iar Celia – sora acestuia, Aliena. Ajungând și ele în pădurea Arden, fetele vor deveni părtașe la un șir de întâmplări prin care toate suferințele vor fi alinate și toate iubirile împărtășite. Idilelor Rosalinda-Orlando și Celia-Oliver li se adaugă altele două: Audrey-Tocilă și Thebe-Silvius. Piesa se încheie cu veselia celor patru nunți simultane și cu vestea că ducele uzurpator îi înapoiază fratelui său ducatul, renunțând la puterea dobândită pe căi nelegitime. Doar observațiile aforistice ale bufonului Tocilă și cugetările amare ale curteanului Jacques (despre omul părăsit la nevoie, despre scurgerea ireversibilă a timpului, despre ipocrizia de la curte, precum și celebrul monolog în care lumea e asemuită teatrului) atrag atenția că în realitate, viața nu e atât de simplă și ca în piesa în care totul se sfârșește în deplină armonie.

Distribuţia:

Ducele surghiunit şi Frederic uzurpatorul:  Ion Abrudan
Amiens:  Ileana Iurciuc
Jacques:  Daniel Vulcu
Le Beau:  Nicolae Barosan
Charles:  Tiberiu Covaci
Oliver de Bois:  Ilie Turcu
Jacques de Bois:  Dorin Presecan
Orlando:  Doru Fîrte
Adam:  Eugen Ţugulea
Tocilă:  Petre Panait
Sir Oliver Martext:  Nicolae Toma
Corin:  George Voinese
Silvius:  Alexandru Cornea
William:  Ioan Coman
Rosalinda:  Roxana Ivanciu
Celia:  Andra Tudor
Phoebe:  Elvira Platon Rîmbu
Audrey:  Mariana Presecan

Regia tehnică:  Eugenia Popa
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Balogh Iosif, Laviniu Goron
Sonorizarea:  Sorin Domide

Comedie în trei acte de Victor Eftimiu

Regia  artistică şi scenografia:  Eugen Harizomenov
Data premierei:  30 mai 1996

Situată în preajma alegerilor locale pentru postul de primar într-un orășel de provincie, acțiunea comediei „Omul care a văzut moartea” surprinde aspecte caracteristice din viața societății românești din perioada interbelică, dezvăluind falsa onorabilitate a cetățenilor de vază, farsa alegerilor, dar și modul simbolic în care se intersectează și se influențează reciproc traiectoriile personale ale indivizilor.

Alexandru Filimon, om așezat, cu familie, ajunge fără voia lui un erou local salvând de la înec un vagabond sinucigaș. Acesta profită de senzaționalul întâmplării și pătrunde în lumea bună în care până atunci nu ar fi avut acces. Dezghețat, oportunist, dar și plin de farmec și umor, el îi cucerește sau îi dezorientează pe toți cei din jur. Nu îi lipsește nici ambiția moralizatoare, latura poetică : „Sunt omul care a văzut moartea, şi-am cunoscut preţul vieţii. Voi nu ştiţi cât de frumoasă e viaţa! O risipiţi în nimicuri, treceţi pe lîngă ea, o otrăviţi cu prejudecăţi şi cu ambiţii neroade, umblaţi după bani, după situaţii, vă pândiţi unii pe alţii şi vă făuriţi singuri chilii de temniţă… Am vrut să v-aduc ceva din vîntul depărtărilor, descătuşarea…”

Cine va deveni în continuare responsabil pentru destinul vagabondului? Alexandru Filimon, sub impulsul primului său elan generos. Într-un fel, însă și vagabondul devine răspunzător pentru destinul salvatorului său, propulsându-l în funcția de primar…

Distribuţia:

Alexandru Filimon:  Petre Panait
Raluca Filimon:  Simona Constantinescu 
Alice Filimon:  Loredana Iuga
Domnul Leon:  Nicolae Barosan
George:  Ion Ruscuţ
Vagabondul:  Daniel Vulcu

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Vasile Blejan, Iosif Balogh, Laviniu Goron
Sonorizare:  Sorin Domide

Dramă de Federico Garcia Lorca
Traducerea: Cicerone Theodorescu

Regia artistică:  Irina Popescu-Boieru
Scenografia:  Vioara Bara
Muzica de scenă:  Eusebio Apostolache
Coregrafia:  Gitta T. Săteanu
Data premierei:  7 martie 1996

Într-un sat andaluz, în anii 1930, cea mai înstărită femeie din comunitate, Bernarda, își pierde soțul și intră în perioada de opt ani de doliu cerută de tradiția pe care o respectă cu religiozitate. Casa devine astfel un mormânt al tăcerii pentru Bernarda, pentru cele cinci fiice care își văd tinerețea ucisă, pentru mama Bernardei, pentru guvernantă și servitoare. În urma deciziilor despotice ale Bernardei, femeile vor trăi în spatele zidurilor și a obloanelor trase, și nu vor ieși decât pentru a merge la biserică, acoperite de văluri negre. Supuse convențiilor nemiloase, tinerele fete trăiesc o stare de perpetuă neîmplinire, în care se aglomerează resentimente, dorințe refulate, ură și frustrare.

Apropierea celui mai chipeș tânăr din sat, Pepe Romano, de cea mai mare și de cea mai mică dintre fiice provoacă drama în acest univers al prizonieratului: obiectul dorinței tuturor acestor femei însingurate, Pepe o cere pe Angustias de soție și primește permisiunea de a-i vorbi seara, în fața gratiilor ferestrei. O dată împlinită această datorie, ascuns în întunericul curții, el o întâlnește pe Adela, mezina familiei, frumoasă și plină de elanuri vitaliste. Urmărită de servitoare și de surorile geloase, Adela își vede secretul dat în vileag în fața familiei. Pentru a evita scandalul, Bernarda îl alungă pe Pepe din sat, iar Adela, crezându-și iubitul mort, sfârșește prin a se sinucide. Prin moartea ei, Adela determină coalizarea tuturor celor care nu îndrăzniseră până atunci să o înfrunte pe tiranica mamă. Astfel, spre deosebire de textul dramatic spaniol, spectacolul orădean conferă sacrificiului Adelei o valoare simbolică pozitivă: promisiunea libertății.

Distribuţia:

Bernarda:  Mariana Vasile
Maria Jozefa:  Ileana Iurciuc
La Poncia:  Mariana Neagu
Angustias:  Ioana Blaga 
Magdalena:  Mariana Presecan
Amelia:  Monalisa Basarab
Martirio:  Roxana Ivanciu
Adela:  Elvira Platon Rîmbu
Prudencia:  Simona Constantinescu
Servitoarea:  Andra Tudor
Fata:  Loredana Iuga
O femeie:  Ofelia Fîrte

Regia tehnică:  Eugenia Popa
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Vasile Blejan, Iosif Balogh, Laviniu Goron
Sonorizare:  Sorin Domide

de  Matei Vişniec

Regia artistică:  Petru Vutcărău
Scenografia:  Sergiu Savin
Data premierei:  19 decembrie 1995

Într-o sală de aşteptare, în care nu ştim ce se aşteaptă, trei oameni încearcă să facă faţă lipsei de ocupaţie, plictiselii şi trecerii timpului. Cel de-al patrulea cântă la violoncel, impertubabil, fără oprire. Dacă la început, muzica sa stârneşte interesul celorlalţi, acesta se transformă treptat în indiferenţă, apoi chiar în exasperare, în refuzul de a-l mai asculta pe cântăreţul necunoscut şi învăluit de mister. În cele din urmă, instrumentistul va fi evacuat, prin forţă, lăsând în urma sa violoncelul, stingher şi inutil. De aici se naşte laitmotivul care va da şi titlul piesei: „Şi cu violoncelul ce facem?” enunţat aproape obsesiv spre final. Dacă la un prim nivel, este abordată tema incompatibilităţii între artă şi obtuzitatea unor indivizi, la un alt nivel, derivat din teatrul absurdului, piesa poate fi interpretată ca metafora instalării unei stări simptomatice pentru omul contemporan.

Distribuţia:

Bărbatul cu violoncelul:  Ştefan Radó
Bărbatul cu ziarul:  Doru Fîrte
Bărbatul cu baston:  Petre Panait
Dama cu voal:  Elvira Platon Rîmbu

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh
Sonorizare:  Sorin Domide

PREMII:
-Premiul pentru cel mai bun spectacol  la Festivalul Dramaturgiei Naţionale, Timişoara, 1996
-Premiul pentru cel mai bun actor:  Petre Panait
-Premiul de regie:  Petru Vutcărău
-Premiul de scenografie:  Sergiu Savin
-Premiul  de interpretare masculină: Petre Panait,  la Festivalul de la Târgu-Mureş, 1996

de  William Saroyan
Traducerea: Mihnea Gheorghiu

Regia artistică şi scenografia:  Petru Vutcărău
Data premierei:  5 decembrie 1995

Acțiunea simplă a piesei „Hei, oameni buni!” surprinde înfiriparea unei povești de dragoste între Tânărul aflat într-o închisoare din Texas pentru un „viol consimțit” și Fata care se ocupă de bucătărie. Din poziția lor de marginali ai societății, cei doi plănuiesc să fugă împreună la San Francisco în căutarea unei noi fericiri; încercarea lor este zădărnicită însă de Soțul presupusei victime, care îl ucide pe Tânăr, astfel că, înainte de a se împlini, iubirea celor doi este spulberată în mod tragic. O poveste tristă despre singurătate, nevinovăție și despre cum doi oameni se pot găsi și pierde într-o singură seară.

Distribuţia:

Tânărul:  Dorin Presecan
Fata:  Elvira Platon Rîmbu 
Soţul:  George Voinese
Femeia:  Ioana Blaga
Tipul II:  Ion Ruscuţ

Regia tehnică:  Ofelia Fîrte
Lumini:  Vasile Blejan, Laviniu Goron

Comedie în trei acte de Victor Ion Popa

Regia artistică:  Mihai Fotino
Asistent regie:  Mariana Neagu
Scenografia:  Bölöni Vilmos
Data premierei:  12 decembrie 1995

Într-un orășel de provincie moldovenească își duc traiul tihnit trei mici negustori de etnii diferite: Take-român, Ianke-evreu și Cadîr-turc. Fiecare dintre ei ține o prăvălie modestă la periferia orășelului, acoperind micile nevoi ale locuitorilor. Viața celor trei se desfășoară după niște ritmuri parcă ancestrale, lent, fără evenimente majore, într-un soi de plăcută toropeală. Ea se bazează pe o prietenie îndelung verificată (aproximativ treizeci de ani) și reconfirmată zilnic prin gesturi semnificative. Echilibrul acesta perfect este curmat de sosirea Anei (fiica lui Ianke) și a lui Ionel (fiul lui Take), care se aflau la studii la București, la Academia Comercială. Ei anunță hotărârea de a se căsători. Părinții iubitori ar accepta căsătoria dacă nu s-ar teme de gura lumii, care ar condamna o înrudire între două etnii diferite. Tot zbuciumul lor sufletesc primește în cele din urmă o rezolvare din partea lui Cadîr, care îi ajută pe tineri să își deschidă o prăvălie „în asociație”. Noua prăvălie se va numi „La Ierusalim”, căci „acolo și turca și ovrei și creștin estem”.

Distribuţia:

Tache:  Ion Mâinea
Ianke:  Eugen Harizomenov
Cadâr:  Eugen Ţugulea
Ilie:  Nicolae Toma
Baba Safta:  Simona Constantinescu
Ionel:  Marius Costea
Ana:  Monalisa Basarab (debut)

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Vasile Blejan, Iosif Balogh, Laviniu Goron
Sonorizare:  Sorin Domide

Monodramă de N.V.Gogol
Traducerea: Eusebiu Camilar

Regia artistică:  Anca Bradu
Scenografia:  Vioara Bara
Muzica şi conducerea muzicală:  Florian Chelu
Data premierei:  6 octombrie 1995

„Jurnalul unui nebun” ne introduce în viața banală și anostă a lui Poprișcin, funcționar mărunt în cadrul unui minister, ale cărui activități principale sunt copierea și clasificarea documentelor, precum și ascuțirea penelor pentru directorul său. Singur și lipsit de căldura sufletească a semenilor săi, Poprișcin ține un jurnal intim, în care își notează faptele diverse ale vieții de zi cu zi. Din el aflăm detalii despre patima mistuitoare a lui funcționarului pentru Sophie, fiica directorului său, dar și despre frustrarea și neîmplinirea sa existențială. Într-o zi cu ploaie, în fața unui magazin Poprișcin aude, ca un fapt dintre cele mai firești, o conversație între doi câini. Din acest punct, în filele jurnalului, granița dintre realitate și imaginație devine tot mai nesigură. Asistăm la alunecarea treptată a lui Poprișcin în nebunie, prin dezintegrarea sinelui, ruperea ordinii firești a lucrurilor și pierderea reperelor spațio-temporale notate în jurnal. Nevoia de a fi recunoscut și iubit își află reversul într-o megalomanie care îl face să se creadă însuși Ferdinand al VIII-lea, regele Spaniei, să confunde azilul în care este internat cu domeniul curții spaniole, iar personalul și restul pacienților cu soldații, granzii și inchizitorii acestei țări. Metodele brutale cu care este tratat, neînțelegerea de care se izbește, frica și delirul căruia îi cade pradă dau naștere, în final, unei tragice reîntoarceri la origini, unei invocări patetice a mamei și a casei părintești, strigăt de ajutor al celui care nu ceruse, în definitiv, decât dreptul de a exista în ochii celorlalți.

Distribuţia:

Poprişcin:  Petre Panait

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh, Laviniu Goron
Sonorizare:  Sorin Domide

PREMII:
-Premiul de interpretare masculină:  Petre Panait
-Premiul de scenografie:  Vioara Bara, la ediţia a X-a a Săptămânii Teatrului Scurt, Oradea, 1995

de Ana Ripka-Rus (debut)

Regia artistică:  Iustina Prisacaru (debut)
Scenografia:  Vilmos Bölöni
Data premierei:  5 octombrie 1995

Piesă cu inserții absurde și grotești, „Aproape o pădure” evocă o lume stranie, nedeterminată temporal sau spațial, izolată după un pâlc de copaci ce alcătuiesc „aproape o pădure” și ascund în spatele lor personaje fără nume, chinuite, inadaptate și incoerente.
În centrul lumii acesteia se află Femeia, care își trăiește într-o izolare auto-impusă vina de a-și fi împins iubitul din tinerețe la sinucidere. Motivele întâmplării nu sunt clare, dar de atunci, Femeia s-a scufundat într-o mizantropie totală, în care singurii tovarăși sunt Cocoșatul, care îi păzește poarta și o iubește în secret, Nebuna (posibil alter-ego al Femeii) și piticii de grădină, care – crede ea – prind viață numai noaptea. Atât pătrunderea Tânărului, cât și cea ulterioară, a Polițistului în lumea lor au motivații de ordin erotic și sunt privite ca o amenințare la solitudinea confortabilă în care se complac cei trei.
În podul casei în care trăiește Femeia se strecoară în fiecare noapte Amantul și Amanta. Este același pod în care, cu mulți ani în urmă, se întâlneau Femeia și iubitul ei, nimeni altul decât Amantul din prezent, care i-a înscenat odinioară farsa sinuciderii pentru a se elibera dintr-o legătură devenită plictisitoare și prea serioasă.

Distribuţia:

Femeia:  Ioana Blaga
Tânărul:  Dorin Presecan
Cocoşatul:  Ion Abrudan
Nebuna:  Mariana Presecan
Amantul:  George Voinese
Amanta: Andra Tudor
Poliţistul:  Eugen Ţugulea
În alte roluri:  Loredana Iuga, Marius Costea, Otilia Bosca

Regia tehnică:  Eugenia Popa
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Laviniu Goron
Sonorizare:  Sorin Domide