Teatru de poezie Mihai Eminescu
Regia artistică:  Eugen Harizomenov
Scenografia:  Vioara Bara
Data premierei:  28 februarie 1995

Interpreţi:
Mariana Presecan, Dorin Presecan, Ion Mâinea, Elvira Platon Rîmbu, Ion Abrudan

Invitate:  
Leopoldina Bălănuţă (a recitat toate Scrisorile lui Eminescu)
Dana Borşan (la pian, fragmente de concerte pentru pian de Ceaikovski, Mozart, Beethoven)

Comedie în două părţi de Neil Simon
Traducerea şi adaptarea: Marica Beligan
Regia artistică şi scenografia:  Ion Mâinea
Data premierei:  22 iunie 1995

Herb Tucker, scriitor și scenarist din Hollywood, a cărui inspirație pare să fi intrat pe un făgaș steril, și-a părăsit soția și cei doi copii în urmă cu șaisprezece ani. Într-o zi el primește vizita neașteptată a fiicei sale, Libby, care îl caută sub pretextul că are nevoie de ajutorul și de recomandarea lui pentru a se lansa ca actriță în lumea filmului. Pornind de la acest subiect, cei doi dezvoltă un dialog strălucitor despre avatarurile vieții la Hollywood, dar și despre răspunderile omului în viață, despre (im)posibilitatea reconcilierii, care, totuși, nu poate înlocui anii de afecțiune pierduți. O comedie tandră și duioasă, adesea aflată la granița lacrimei, despre faptele cu urmări ireversibile asupra sinelui și asupra celor din jur.

Distribuţia:

Herb Tucker:  Ion Mâinea
Libby Tucker:  Roxana Ivanciu

Regia tehnică:  Eugenia Popa
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh, Laviniu Goron
Coloana sonoră:  Sorin Domide

de Anca Visdei
Traducerea: Paula Romanescu
Premieră pe ţară

Regia:  Emil Gaju
Scenografia:  Gyöngyi Újvárossy Kerekes
Asistent decor:  Gheorghe Milian
Data premierei:  1 iunie 1995

Comedie în același timp tragică și bufă, „Dona Juana” rescrie în cheie modernă unul dintre cele mai fecunde mituri ale literaturii universale – cel al cuceritorului simbol al capriciului absolut. Mânată de imboldul cunoașterii, Juana îi cucerește pe toți bărbații, din toate perioadele, țările și profesiile (preoți, cavaleri, militari, etc). O dată seducția împlinită, ea își abandonează victima, nu din plăcerea de a cauza suferință, ci din goana neobosită după altceva. În căutarea ei, Juana încearcă să alcătuiască bărbatul ideal, compunându-l din zeci și zeci de piese diferite. Ca o actriță desăvârșită, ea înscenează zi după zi spectacolul cuceririi, țese intrigi, întreține iluzii, apoi își scoate masca și râde sincer de toți și de toate. În timp ce toți în jurul ei îmbătrânesc și mor, Dona Juana rămâne veșnic tânără și frumoasă, peste epoci, pregătită oricând pentru un nou studiu de caz…

Distribuţia:

Juana:  Elvira Platon Rîmbu
Eusapia:  Ileana Iurciuc
Cesare şi Brosolom:  George Voinese
Parsifal:  Petre Panait
Gonzague:  Ion Ruscuţ
Siegfried:  Dorin Presecan

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Iosif Balogh
Sonorizare:  Sorin Domide

Comedie în trei acte de J.B.Priestley
Traducerea: Sima Zamfir şi C.Grigoriu

Regia:  Otto Szombati Gille
Decor:  Vilmos Bölöni
Costume:  Maria Precup
Data premierei:  6 aprilie 1995

Acțiunea comediei „Scandaloasa legătură dintre Domnul Kettle și Doamna Moon” debutează într-o monotonă și ploioasă zi de luni, într-un spațiu anost, mustind de prejudecăți – orașul englez Brickmil. „În acest loc sufocat de conformism și de râncezeala unui existențialism prefăcut, dl. George Kettle, funcționar la o bancă, „inspirat” de o voce străină, spre stupefacția celorlalți orășeni și cunoscuți, o rupe brusc cu bunele maniere prefăcute și cu snoaba retorică socială, asumându-și riscul de a fi el însuși, lucru ce este interpretat, de către ceilalți, a fi beție, boală ori sminteală. „Moralitatea” mecanismului social începe să scârțâie la atari manifestări, neîntârziind a-și exercita presiunea, pentru ca năbădăioasa oaie să fie readusă în turmă. În acest loc ostil oricărei schimbări ostil oricărei încercări de reliefare a personalității, funcționarul de bancă își găsește, totuși, un partener de „erezie”, în persoana d-nei Moon, a cărei viață și iubire este gata să se sufoce cam din aceleași pricini. Și cum marile idealuri încep cu gesturi mici, chiar banale, solidaritatea în ruperea cu prefăcătoria și dresajul social al celor doi începe cu un straniu bătut de tobă, în același timp element de sfidare, dar și de iremediabilă compromitere. Celelalte personaje nu sunt, în mai mare sau mai mică măsură, decât niște „pistoane” voluntare de presiune socială prin care se caută ca individualitatea asumată a celor doi să fie retopită în indistincția comună. Și, ca o culme a neacceptării nici unui „compromis”, colectivitatea, prin bravii (și nu puținii) ei reprezentanți, apelează chiar la un medic pentru ca d-lui Kettle să-i fie remontat eul obedient, printr-un tratament de hipnoză. Deși se pare că a reușit, hilara operație de hipnoză s-a dovedit a fi, până la urmă, doar o gimnastică inutilă, semn că dacă are voință, individul poate rupe corsetul social, pentru a se împlini în libertate și iubire, sentimente a căror gramatică se împlinește întotdeauna individual, nicidecum la grămadă.” (Ioan F. Pop)

Distribuţia:

George Kettle:  Dorin Presecan
Doamna Twigg:  Mariana Vasile
Monica Twigg:  Elvira Platon Rîmbu
Hardacre, consilier municipal:  Petre Panait
Comisarul Street:  Ion Abrudan
Delia Moon:  Mariana Presecan
Henry Moon:  Daniel Vulcu
Dl.Clinton:  Marcel Popa
Doctor Grenock:  Nicolae Barosan

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Iosif Balogh
Ilustraţia muzicală şi sonorizare:  Sorin Domide

Farsă tragică de Eugen Ionescu
Traducerea: Dan C.Mihăilescu

Regia artistică:  Emil Gaju
Scenografia: Gyöngyi Újvárossy Kerekes
Coloana sonoră:  Florian Chelu
Data premierei:  16 februarie 1995

Text cu ambiții metafizice, după cum mărturisește însuși autorul, și revendicându-se ca model din farsa caragialiană „Conu Leonida față cu Reacțiunea”, piesa „Scaunele” aduce în prim-plan cuplul Bătrânul-Bătrâna, două personaje cvasi-anonime, fără biografie, ce trăiesc de ani și ani o viață de o platitudine exorbitantă, dominată de plictis, banal și repetiție: „De șaptezeci și cinci de ani, de când m-am căsătorit, în fiecare seară, dar absolut în fiecare seară, mă pui să-ți spun aceeași poveste, să-ți imit aceleași luni… mereu aceleași lucru… să mai vorbim și de altceva…” (Bătrânul).

Și totuși, un eveniment cu conotații cu totul deosebite rupe această monotonie existențială: reuniunea la ei acasă a unor mari personalități – „savanții, proprietarii, păzitorii, episcopii, chimiștii, cazangiii, violoniștii, delegații, președinții, polițiștii, negustorii” și însuși Împăratul – va fi cadrul în care Bătrânul va transmite mai departe omenirii mesajul său de o viață. Neputința sa de a transpune în cuvinte această concluzie îl face să apeleze la serviciile unui Orator profesionist. În așteptarea acestuia, cei doi bătrâni se lasă cuprinși de o agitație frenetică primind oaspeții și furnizându-le scaune. Oaspeții, însă, sunt invizibili și treptat, bătrânii sunt copleșiți de aceste prezențe ce sunt de fapt niște absențe care se aglomerează până la a fi o mulțime zdrobitoare, sufocantă. Agitația atinge punctul culminant atunci când cei doi se pierd în colțurile opuse ale unei săli goale.

La sosirea Oratorului, liniștiți că nu au trăit în zadar, bătrânii se aruncă în gol pe două ferestre îndepărtate una de cealaltă; dar Oratorul este mut, iar gemetele sale neînțelese („He, mme, mm, mm”) seamănă cu cele ale necuvântătoarelor, echivalând, în fond, cu tăcerea.

În numărul din iulie 1956 al revistei „Spectacles”, Eugen Ionescu declara: tema piesei „Scaunele” „nu este mesajul, nici eșecurile în viață, nici dezastrul moral al bătrânilor, ci tocmai scaunele, adică absența persoanelor, absența Împăratului, absența lui Dumnezeu, absența materiei, irealitatea lumii, vidul metafizic – tema piesei este nimicul.”

Distribuţia:

Bătrânul:  Eugen Ţugulea
Bătrâna:  Ileana Iurciuc
Oratorul:  Ion Abrudan
Femeia în alb:  Roxana Ivanciu

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Vasile Blejan, Iosif Balogh, Laviniu Goron
Sonorizarea:  Sorin Domide

Feerie de Vasile Alecsandri

Adaptarea scenică şi regia artistică:   Anca Bradu
Scenografia:  Vioara Bara
Muzica originală de inspiraţie folclorică:  Florian Chelu
Orchestra:  Cornel Ungur, Şerban Lupu, Robert Schwartz, Constantin Dobrin, Gheorghe Dobrin, Radu Szabo, Gheorghe Berchi
Data premierei:  8 decembrie 1994

Feerie luminoasă, dar plină de vervă satirică, de ironie şi spirit viu, „Sânziana şi Pepelea” se petrece într-o societate în care deviza tuturor este: „Scoală-te tu, să mă pun eu”, condusă de Papură-Vodă – conducător slab şi şovăielnic. Sfetnicii Păcală şi Tândală se comportă aidoma lui, îl linguşesc şi îi ascund adevărata realitate din regat. În împărăţia în care domneşte un haos total, Sânziana nu îşi găseşte locul, nu se simte în siguranţă. Disputată de Pîrlea şi Lăcustă, simboluri ale pustiirii, Sânziana este răpită de Smeu şi dusă în insula lui. Sânziana va fi salvată de agerul Pepelea care, ajutat de fluieraşul fermecat primit de la Zâna Lacului, o va scăpa de vrăji şi o va lua de soţie. O piesă care permite, prin teatru, reîntoarcerea la lumea de vis a copilăriei.

Distribuţia:

Papură Împărat:  Ion Abrudan
Sânziana:  Ramona Atănăsoaie
Pepelea:  Petre Panait
Pârlea-Vodă, Statu-Palmă-Babră-Cot:  George Voinese
Lăcustă Vodă:  Daniel Vulcu
Păcală:  Ileana Iurciuc
Tândală:  Mariana Neagu
Baba Rada şi Zâna Lacului:  Roxana Ivanciu
Zâna Codrului:  Elvira Platon Rîmbu
Zmeul Zmeilor:  Dorin Presecan
Murgilă:  Ion Ruscuţ
Alte personaje:  Crina Abrudan, Anca Popa, Radu Szabo, Florin Puşco,  Viviana Mut, Cristina Cimbrea, Amalia Danciu, Cristina Goldea, Gheorghe Iernea, Sebastian Kadas, Dana Măduţa, Amalia Mihuţ

Regia tehnică:  Eugenia Popa
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh, Laviniu Goron
Sonorizarea:  Sorin Domide

de  Eduardo de Filippo
Traducerea: Angela Ioan

Regia artistică şi scenografia:  Mihai Lungeanu
Data premierei:  22 septembrie 1994

„«Arta comediei» se constituie într-un eseu dramaturgic, apologetic, într-un discurs pro domo prin care arta, renunțând la recuzita ficțională și îmbrăcând haina netransfigurată a realului, încearcă să iasă de după cortina indiferenței pentru a-și ocupa locul central în sfera preocupărilor umane. Lucru nu ușor de realizat pentru că și ieri ca și azi, cei ce diriguiesc puterea se află într-o proastă relație cu ideea, cu transcendența. (…)

Prima jumătate a piesei, derulată în biroul unui nou prefect dintr-un oraș de provincie, ni-i înfățișează pe Excelența sa de Caro, prefect, Giacomo Franci, secretarul acestuia, pe Veronesi, portar, care sunt nevoiți a suporta vizita unui actor, directorul unei trupe de teatru, Oreste Campese. Se încinge astfel un lung și destul de teoretic dialog – uneori chiar didacticist – dialog despre teatru, despre condiția socială a actorului, despre cauzele crizei în care se află teatrul. (…)

Această primă parte, cu toată pledoaria ei derulată în apărarea artei teatrale, nu este decât o teoremă ale cărei soluții artistice vor fi rezolvate în partea a doua. Oreste Campese nu a venit la noul prefect pentru a solicita mărunte facilități materiale, ci pentru a-l invita la teatru, dând, astfel, o bună pildă și pentru ceilalți locuitori. Numai că prefectul – deși a jucat teatru în tinerețe – nu mai are vreme pentru asemenea nimicuri, el are înalta misiune de a administra lucrurile vremelnice ale realității cotidiene. Contrariat de acest refuz, directorul micii trupe  – căruia tocmai i-a ars teatrul – îi atrage prefectului atenția asupra învățămintelor care se pot trage din arta teatrală, chiar și pentru terestrele lui preocupări. Nu uită, de asemenea, să-i mai atragă atenția că a reușit să salveze de la incendiu câteva bărbi, mustăți, trusa de machiaj și că – luând „din întâmplare” lista cu numele celor înscriși în audiență – ar putea să-i trimită actorii deghizați, iar prefectul nu-i va putea deosebi de persoanele reale. (…) De la acest moment încolo, prin intrarea în scenă / realitate a doctorului Quinto Basseti, a părintelui Salvati, a învățătoarei Lucia Petrella, a paracliserului, piesa demonstrează valabilitatea cunoscutei sintagme de artă – oglindă a vieții. Amestecând în doze indescifrabile realismul artei cu ficțiunea realității, piesa ne pune în imposibilitatea de a deosebi arta de viață, moment tensionat la maximum prin moartea reală, trucată – nu știm – a farmacistului. Arta și viața își dau mâna într-o înlănțuire ale cărei limite nu pot și nu trebuie să fie trasate. Așadar, câtă artă, atâta viață și… invers.” (Ioan F. Pop în „Noua Gazetă de Vest”, nr. 147, Anul III (nr. 44), 2 – 8 noiembrie 1994)

Distribuţia:

Excelenţa Sa de Caro:  Eugen Harizomenov
Giacomo Franci:  Dorin Presecan
Veronesi:  Tiberiu Covaci
Oreste Campese:  Ion Mâinea
Quinto Bassetti:  Ion Abrudan
Părintele Salvati:  Petre Panait
Lucia Petrella:  Ileana Iurciuc
Gerolamo Pica:  Eugen Ţugulea
Un muntean:  Marcel Popa
Soţia sa:  Mariana Presecan
Un paracliser:  George Voinese

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Iosif Balogh, Laviniu Goron
Sonorizarea:  Sorin Domide

Spectacol de poezie în aer liber, la statuia poetului Mihai Eminescu
Regia artistică şi ilustraţia muzicală:  Eugen Harizomenov
Data premierei:  14 iunie 1994

Interpreţi:
George Voinese, Mariana Presecan, Elvira Platon Rîmbu, Ion Ruscuţ, Dorin Presecan

Piesă muzicală pentru copii de Gheorghe Stana

Regia artistică:  Gheorghe Stana
Scenografia:  Gyöngyi Újvárossy Kerekes
Muzica:  Camil Georgescu
La sintetizator:  Laurenţiu Baciu
Data premierei:  5 aprilie 1994

Distribuţia:

Alice:  Mirela Corbeanu, Roxana Ivanciu
Iepurele:  Dorin Presecan
Bunica şi Împărăteasa:   Simona Constantinescu
Împăratul:  Nicolae Toma
Fratele mai mic, Peţitorul sărac:  George Voinese
Dracul şi Prinţul:  Ion Ruscuţ
Baba Cloanţa şi Mama:  Mariana Vasile
Un peţitor şi Tatăl:  Marcel Popa
Bunicul şi Un zmeu:  Eugen Ţugulea
Fratele mai mare, Un zmeu şi Vestitorul:  Tiberiu Covaci
Un peţitor şi Un zmeu:  Nicolae Barosan

Regia tehnică:  Eugenia Popa
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Vasile Blejan, Iosif Balogh, Laviniu Goron
Sonorizarea:  Sorin Domide

Comedie de Carlo Goldoni
Traducerea: N.Al.Toscani
Spectacol în coproducţie cu Teatrul de Nord din Satu Mare

Adaptarea scenică şi regia artistică:  Cristian Ioan
Scenografia:  Dan Jitianu
Muzica:  Anamaria Manfredi
Data premierei:  2 aprilie 1994

Aspirația de a rivaliza cu aristocrația, prin plăceri costisitoare, poate aduce prejudicii serioase burgheziei aflate în plină criză de valori. Două familii se angajează cu ardoare în pregătirile pentru petrecerea câtorva luni la țară, fie și cu prețul unor enorme datorii („Mania vilegiaturii”). Viața bucolică este cadrul în care înfloresc iubirile, dar și rivalitățile, în vreme ce se risipește precara avere („Aventurile vilegiaturii”). La întoarcerea în Livorno, realitatea își reintră în drepturi pentru a guverna rațiunea și sentimentele („Întoarcerea din vilegiatură”). Ruina materială rimează cu cea sentimentală și morală în această lume în care totul – de la dragoste la relațiile sociale – nu este decât aparență, iar singura modalitate de a menține aparențele este bunăstarea, și ea himerică. Totul este copie nereușită a modului de viață aristocrat: preocupați doar de aspectele frivole ale vieții și uitând esențialul, burghezii călători nu sunt niciodată la locul sau la momentul potrivit, astfel încât singurii care se bucură cu adevărat de vilegiatură sunt servitorii…

Distribuţia:

Interpreţi  de la Teatrul de Stat Oradea:
Giacinta:  Mariana Presecan
Ferdinando:  Daniel Vulcu
Guglielmo:  Ion Abrudan
Rosina:  Ileana Iurciuc
Tognino:  Petre Panait

Interpreţi de la Teatrul de Nord Satu Mare:
Filippo:  Ion Tifor
Leonardo:  Carol Erdős
Vittoria:  Adriana Vaida
Fulgenţia:  Marcel Mirea
Paolo:  Vasile Blaga
Brigida:  Ortansa Codreanu
Sabina:  Viorica Suciu
Constanza:  Livia Ungureanu
Bernardino:  Constantin Dumitra
Un amoraş:  Aurora Demeter
Un îngeraş:  Dan Cristian
Statuia Zeiţei Atena:  Carmen Frăţilă
Corpul Nevermore:  Radu Cioară

Regia tehnică:  Eugenia Popa
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Balogh Iosif, Laviniu Goron
Sonorizarea:  Sorin Domide

PREMII:
-Marele Premiu la Festivalul internaţional Teatru-imagine, ediţia a III-a, Satu Mare, 1994 (ex aequo cu spectacolul Jocul de-a măcelul în regia Beatricei Bleonţ)

Piesă de teatru de Antonio Gala
Traducerea: Alina Cambir
Pemieră pe ţară

Regia artistică:  Anca Bradu
Scenografia:  Vioara Bara
Data premierei:  10 februarie 1994

Dezbaterea pe care o propune dramaturgul Antonio Gala în tragedia modernă „Cimitirul păsărilor” demonstrează că, după cum există o legătură indestructibilă între dorința de libertate a omului și teama de ea, libertatea mult râvnită, înțeleasă în perspectivă individuală poate deveni cu ușurință un pericol, chiar o nouă tiranie.

Un spațiu închis, sufocant, lipsit de lumină, de perspectivă. Aceasta este casa familiei Aguayos – o familie în care domnește ura, disprețul, suspiciunea, unde însăși ideea de libertate, de zbor este anulată prin existența în decor a unei colecții de păsări împăiate de un bătrân paralitic omniprezent și dictatorial, îngenunchind fără milă orice scăpărare de voință ori de personalitate a celor din jur. Fiii – Deogracias și Nicodemo, aproape bătrâni și ei deja, sunt două ființe slabe, niște marionete cu un simț etic discutabil, neputincioși și iresponsabili. Și soțiile lor sunt făpturi slabe, resemnate, trăind în iluzii, dar măcar o dată în viață, ele cunosc gustul extraordinar al libertății: în final, Emilia îl va ucide pe Miguel, fiul nelegitim al bătrânului, martor al tuturor nimicniciilor petrecute în casă, dovedindu-și sieși că este capabilă de acțiune, fie ea una oribilă; Martina, la cincisprezece ani, înainte a fi violată de bătrân, se dă primului necunoscut care îi iese în cale.

Sărbătorirea tristei nunți de argint a lui Deogracias cu Emilia devine prilejul unui complot împotriva acestui „pater familias” tiranic, ca un geniu neobosit al răului. Cântecul „La mulți ani” coincide cu turnarea otrăvii în paharul bătrânului, însă acesta le mai joacă tuturor o festă murind înainte de a bea, lăsându-i fără faptă, numai cu păcatul apăsător al intenției. Știrea morții bătrânului declanșează un fel de revoluție în casa Aguayos și totul este cuprins de un foc purificator în care arde și infama colecție de păsări împăiate. Ieșiți de sub dictatura bătrânului, locatarii casei se confruntă cu o nouă dificultate existențială: „Am ieșit dintr-o tiranie, nu sunt dispusă să intru în alta; tirania libertății este mai rea.” (Emilia). Din mormânt, bătrânul le mai aplică o ultimă lovitură membrilor familiei, dezmoștenindu-și fiii și lăsând totul lui Miguel și Lariei. Aceasta, asemeni unei păsări vii, grațioase, gingașe, va pleca, dar își va găsi ea oare locul în lumea din afară? Este destul de curată această lume? Sau este Laria însăși fără pată? Totuși, ea va naște un copil, perpetuând miracolul vieții și lăsând loc speranței, fie ea firavă și incertă.

Distribuţia:

Emilia:  Mariana Vasile
Martina:  Mariana Neagu
Deogracias:  Ion Mâinea
Nicodemo:  Ion Abrudan
Miguel:  Dorin Presecan
Laria:  Elvira Platon Rîmbu, Lioara Bradu

Muzica originală a spectacolului a fost imprimată cu Orchestra Filarmonicii de Stat Oradea, sub conducerea dirijorului Romeo Rîmbu.
Interpreta ariei pentru violoncel şi chitară:  Maria Trendler.

Regia tehnică:  Eugenia Popa
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Vasile Blejan, Iosif Balogh, Laviniu Goron
Sonorizarea:  Sorin Domide

Comedie cu balet de Jean Anouilh

Regia artistică, versiunea scenică şi ilustraţia muzicală:  Louise Dănceanu
Scenografia:  Gyöngyi Újvárossy Kerekes
Coregrafia:  Andreea Csora
Data premierei:  5 noiembrie 1993

Viața la Vichy se scurge egală și monotonă pentru câțiva membri ai aristoctației britanice – Lady Hurf, nepoatele ei, Eva și Juliette și Lordul Edgar – precum și pentru Dupont-Dufort tatăl și fiul, aflați în căutarea unor alianțe care să le relanseze afacerile bancare falimentare. Sosirea hoților Peterbono, Hector și Gustave schimbă din temelie ritmul acestei vieți pașnice: Hector va flirta cu Eva, Gustave și Juliette se vor îndrăgosti unul de celălalt, în vreme ce Peterbono, prevăzând o lovitură strașnică, va încerca să le atribuie prietenilor săi falsa identitate a unor nobili spanioli ruinați de revoluție. Deși depistează de la bun început tentativa de înșelătorie, Lady Hurf îi invită pe cei trei impostori în vila sa. Peterbono și Hector sunt încântați, doar Gustave suferă la gândul că trebuie să o mintă pe iubita sa Juliette.

În timp ce întregul grup se află la cazino, unde se organizează un Bal al Hoților (care se va dovedi a fi de fapt un Bal al Florilor), Gustave se hotărăște să prădeze casa și să plece pe loc. Pe neașteptate, Juliette i se alătură, descoperă adevărul și îl roagă să o ia cu el oriunde ar merge. Chiar în momentul în care se constată dispariția Juliettei, iar Gustave e bănuit de a o fi răpit, acesta o aduce acasă, adormită, pentru a o scuti de viața de vagabondaj și furtișaguri pe care ar fi dus-o împreună. Intervenția deus ex machina a Lordului Edgar salvează întreaga situație și permite împlinirea poveștii de dragoste a tinerilor: pretinzând că recunoaște în Gustave fiul care îi fusese furat la o vârstă fragedă, Lordul Edgar îi dă posibilitatea prietenei sale, Lady Hurf, de a-și da consimțământul pentru căsătoria celor doi.

Distribuţia:

Lady Hurf:  Simona Constantinescu
Lord Edgard:  Nicolae Toma
Peterbono:  Petre Panait
Hector:  Nicolae Barosan
Gustave:  Daniel Vulcu
Eva:  Elvira Platon Rîmbu
Juliette:  Mariana Presecan
Dupont-Dufort Tatăl:  Marcel Popa
Dupont-Dufort Fiul:  Tiberiu Covaci 
Toboşarul Primăriei:  Ion Ruscuţ
Un şchiop şi Un vilegiaturist reumatic:  Laurenţiu Peev
Doi valeţi:  Gheorghe Iernea, Sorin Precup
Parlamentari, Poliţişti, Borfaşi:  Alexandru Luca, Cristian Goron, Sorin Precup, Gheorghe Iernea,  Ioan Szabó,  Iosif Szilágyi

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Iosif Balogh, Laviniu Goron
Sonorizarea:  Sorin Domide

Versiune liberă de Ştefan Oprea, după Mark Twain

Regia artistică:  Eugen Harizomenov
Scenografia:  Gyöngyi Újvárossy Kerekes
Ilustraţia muzicală:  Zoltán Rézműves
Data premierei :  27 mai 1993

Una dintre temele favorite ale literaturii universale – călătoria prin timp – își găsește o tratare strălucită în romanul lui Mark Twain, „Un yankeu la curtea regelui Arthur”, punctul de pornire al dramatizării ce ne poartă până în secolul al VI-lea după Hristos. O lovitură puternică în cap îl trimite pe yankeul (în versiunea scenaristică a lui Ștefan Oprea – yankee) din modernitate într-o epocă pe care spiritul său întreprinzător va încerca să o transforme după modelul celei pierdute pe neașteptate și fără voie. După ce își salvează viața folosindu-și cu meșteșug cunoștințele despre producerea unei eclipse de soare în acea perioadă, Yankeea devine sfetnicul principal al regelui Arthur. Acestuia i se instalează telefon, iar cavalerii de la curte sunt obligați să se spele, osândă nemaiauzită în nobilele lor familii. Reformele propuse de Yankee răstoarnă întreaga ordine a regatului. Suveranului i se cere să se pensioneze, iar țara să devină republică ; cavalerii urmează să nu mai trăiască din rente și titluri nobiliare, ci să muncească precum ceilalți cetățeni, astfel încât piesa se încheie cu o perindare comică a personajelor pe la oficiul forței de muncă.

Distribuţia:

Yankeul:  Elvira Platon-Rîmbu
Regele Arthur:   Nicolae Toma
Regina Guinevre:  Mariana Neagu
Merlin:  Eugen Ţugulea
Clarence:  George Voinese
Sir Kay:  Ion Abrudan
Sir Lancelot:  Nicolae Barosan
Sir Gareth, Sir Wagramore:  Tiberiu Covaci
Sir Galahad:  Ion Ruscuţ
Sir Dinadan:  Marcel Popa
Sir Calonfir:  Petre Panait
În alte roluri:  Olivia Steer, Corina Moga, Veronica Mărcuş, Amalia Iscru, Dalia Hiciu, Cristina Şuteu, Andreea Brândaş, Cristian Goron, Nicu Segărceanu, Laurenţiu Peev, Gheorghe Iernea, Alexandru Luca, Iosif Szilágyi, Laszló Kiss

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Corina Moga
Lumini:  Balogh Iosif, Laviniu Goron
Sonorizarea:  Sorin Domide

de Denc Şerban Codrin
Premieră absolută

Regia artistică şi ilustraţia muzicală:  Mihai Lungeanu
Scenografia:  Vioara Bara
Data premierei:  aprilie 1993

 „Într-un timp dilatat, desigur unul al apocalipsei, într-un spațiu să-i spunem definindu-l tot prin timp, nocturn, oricum un spațiu „nici viu, nici mort”, șapte babe, șapte măști grotești, șapte (și nu întâmplător șapte, nu-i așa?) babe primordiale amână moartea, o amăgesc, o duc de nas, dacă nu cumva ele sunt moarte demult și ceea ce vedem noi este numai iluzia trecutelor lor vieți. Dacă ceea ce au trăit toate aceste foste, foste … și foste „flori” s-ar putea numi chiar viață.

Așadar, sub semnul apocalipsei, cele șapte femei bărbătoase își visează visele netrăite sau trăite în secret, visele lor de fecioare, își trăiesc ultimele iluzii între care cea legată de iubire, de IONEL rămâne cea mai agreată.  Ca un joc de copii: jocul de-a dragostea… Ele babele, produc o nesfârșită tacla, obsedate de FRICĂ, de frica paralizantă că s-ar putea ca și IONEL să dispară… Și atunci nu le-ar mai rămâne nimic… Între două sau nouăzeci și nouă de cafele, mai dulci sau mai amare, s-au consumat vieți aparent „devotate”, destine „curajoase” de tovarășe de nădejde, cu „munci de răspundere”. Cum ar putea fi decât comic ceremonialul cafelei, în zațul căreia își ghicesc mai ales trecutul, aceste ființe jalnice, epave eșuate, bântuite de mizerie morală și biologică? (…)

CINE este IONEL? Seducătorul. Ori poate obsesia, amorul neconsumat, iluzia, eliberarea, himera sau MOARTEA. În fond tot o eliberare. Cea esențială.

Cine este IONEL? Să răspundem și noi, ca BECKETT a propos de GODOT. Habar n-avem. Dacă am ști, am fi spus-o.” (Elisabeta Pop, în caietul-program al spectacolului).

Distribuţia:

Margareta:  Simona Constantinescu
Garofiţa:  Ileana Iurciuc
Panseluţa:  Elvira Platon
Floarea:  Mariana Neagu
Violeta:  Mariana Presecan
Lăcrămioara:  Mariana Vasile
Gherghina:  Petre Panait

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Iuliana Chelu, Corina Moga
Lumini:  Vasile Blejan, Balogh Iosif, Laviniu Goron
Sonorizare:   Sorin Domide

PREMII:
-Piesă distinsă cu Premiul I la Concursul de dramaturgie din 1992, Oradea

Comedie de Antonio Mattiuzzi  zis Collalto
Traducerea: David Esrig

Adaptarea scenică şi regia  artistică:  Cristian Ioan
Scenografia:  Vioara Bara
Data premierei:  6 martie 1993

Piesa jucată la Teatrul de Stat din Oradea este o adaptare a comediei clasice scrise de Collalto la condiția românului emigrat în Occident. Timpul acțiunii și identitatea personajelor sunt transformate radical: în hanul parizian nu se întâlnesc italienii (ca în comedia lui Collalto) și nu mai suntem în plin secol XVIII. Întâmplările se petrec în martie 1993, într-un cimitir de mașini din Paris, transformat în azil de noapte și condus de un grup de români cu identități cel puțin dubioase. După cum notează Dumitru Chirilă în „Familia” (nr. 3/martie 1993), „acești români eșuați la Paris aparțin unei categorii de disperați pe care revoluția i-a dislocat, i-a pus în mișcare și i-a aruncat în niște împrejurări propice pervertirii caracterelor. Afaceriști mai mult sau mai puțin venali, dar cu toții de foarte mic calibru, proxeneți, prostituate, etc., alcătuiesc contextul în care evoluează cei trei gemeni și în care se consumă încurcăturile lor.” Cei trei frați venețieni devin Țane din Brașov, Țane marinarul din Sulina și Țane din Buzău. Ei nu au în comun decât asemănarea fizică, deosebindu-se din punctul de vedere al caracterelor și al destinelor. Dincolo de comicul de situație creat prin constanta confundare a celor trei de către restul personajelor, piesa are și un substrat de tristețe, investigând slăbiciunea firii umane care, dintr-o firească năzuință spre fericire, greșește drumul către aceasta, din exces, din grabă și din dezorientare.

Distribuţia:

Ţane din Braşov, Ţane marinarul din Sulina, Ţane din Buzău:  Daniel Vulcu
Angelica:  Mariana Presecan
Grigore:  Nicolae Barosan
Ecaterina:  Ileana Iurciuc
Petrică:  Petre Panait
Scapi:  Tiberiu Covaci
Argentina:  Mariana Neagu, Elvira Platon
Comisarul:  Eugen Harizomenov, Ion Ruscuţ
Poliţistul:  Ion Abrudan 
Băiatul 1:  George Voinese
Băiatul 2:   Ion Ruscuţ
În figuraţie:  Olivia Steer, Adela Brânzaş, Cristina Nicu, Mirela Brânzaş, Laura Creţ

Regia tehnică:  Eugenia Popa
Sufleur:  Adriana Nica
Lumini:  Iosif Balogh, Laviniu Goron
Ilustraţia muzicală şi sonorizarea:  Sorin Domide

Piesă în trei părţi, nouă tablouri de Silvia Kerim după Charles Dickens
Premieră absolută

Regia artistică:  Rodica Radu
Scenografia:  Gyöngyi  Újvárossy Kerekes
Muzica:  Nicolae Neagoe
Data premierei:  15 decembrie 1992

Cunoscuta parabolă despre magia Crăciunului, cu puterea ei de a înfăptui transformări miraculoase, îl aduce în prim-plan pe Ebenezer Scrooge, un bătrân mizantrop, morocănos, singuratic și înrăit de unica dragoste maladivă din viața lui – pentru bani. Deși nepotul Fred îl invită la petrecerea de Crăciun din familia sa, Scrooge alege să își petreacă noaptea singur, în casa lui rece și întunecoasă, fără să prevadă că îl așteaptă patru întâlniri bizare, care îi vor schimba viața. Prima apariție este fantoma lui Jacob Marley, fostul partener de afaceri al lui Scrooge, care a fost condamnat după moarte să bântuie fără odihnă, ca pedeapsă pentru lăcomia și egoismul său. Dorind să îl ferească pe Scrooge de o soartă similară, Marley îl informează că trei duhuri îl vor vizita în nopțile următoare. Într-adevăr, trei Duhuri ale Crăciunului, din trecut, din prezent și din viitor, îl fac pe Scrooge să își revadă copilăria senină, să ia parte, nevăzut, la petrecerile pline de lumină și bucurie ale celor din jurul său, dar și să înțeleagă cum s-ar raporta semenii la moartea lui, dacă firea sa ar rămâne neschimbată. Trezindu-se din somn înspăimântat, neștiind dacă totul a fost vis sau aievea, Scrooge își promite sieși să se arate bun și  iubitor față de oameni, milostiv față de cei săraci, renunțând la avariția și egoismul care îi urâțiseră viața până atunci. Iar de la promisiune la împlinire nu mai rămâne decât un pas, căci de Crăciun totul este posibil…

Distribuţia:

Scrooge:  Petre Panait, Eugen Ţugulea
Kratchitt:  Dorin Presecan
Doamna Kratchitt şi Doamna cu copilul:  Mariana Vasile
Nepotul lui Scrooge şi Ali Baba:  Doru Fîrte 
Soţia nepotului şi Mama lui Markley:  Ileana Iurciuc 
Funcţionarul colector, Prietenul lui Marley, Robinson Crusoe, Un colindător:  Ion Ruscuţ
Doamna de la comitetul de caritate, Vecina, Bunica:  Alla Tăutu
Marley şi Don Quichotte:  Marcel Popa
Duhul Crăciunului şi Moş Crăciun:  Daniel Vulcu
Domnul Feeziwig şi Iosif:  George Voinese
Doamna Feeziwig şi Tânărul Marley:  Mariana Presecan
Scufiţa Roşie şi Musafira:  Ofelia Fîrte
Arlechinul şi Mironosiţa:  Elvira Platon
În alte roluri:  Olivia Steer, Robert Morar, Orsolya Újvárossy, Zoe Popa, Ruxandra Oros, Alexandru Fîrte, Sergiu Fîrte, Ionuţ Ruscuţ, Otilia Oros, Ciprian Băican, Crinel Băican, Ovidiu Pantea, Marika Lapka, Ionela Bonca, Laviniu Covaci, Ciprian Matei

Regia tehnică:  Eugenia Popa
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Vasile Blejan, Iosif Balogh, Laviniu Goron
Sonorizare:  Sorin Domide

Comedie de G.B.Shaw
Traducerea: Petru Comarnescu

Regia artistică şi coloana sonoră:  Eugen Harizomenov
Scenografia:  Vioara Bara
Mişcarea scenică:   Gitta T.Săteanu
Data premierei:  12 noiembrie 1992

Frumusețea este oare o reflectare a virtuții? Artistul își iubește creația, ori numai arta care l-a ajutat să o plăsmuiască? Ce tipuri de relații pot exista între un bărbat și o femeie? Este posibilă ascensiunea de la o clasă socială la alta? Dramaturgul irlandez George Bernard Shaw propune o meditație asupra acestor întrebări, pornind de la mitul antic al lui Pygmalion și al Galateei, pe care îl plasează în Anglia epocii victoriene, conferindu-i noi valențe umane și simbolice.

O întâlnire întâmplătoare și un pariu între profesorii Higgins și Pickering schimbă din temelie viața simplei florărese Eliza Doolittle, crescută într-o suburbie săracă. Profesorul de fonetică Henry Higgins își asumă provocarea ca, în decurs de șase luni, să o transforme pe Eliza într-o stea a lumii mondene londoneze, înzestrând-o cu o superficială educație aristocratică, în care elementul esențial va fi modul impecabil de a vorbi. Experimentul social și lingvistic ce îl pasionează pe Higgins reușește atât de bine, încât la o recepție dată de un ambasador, Eliza trece drept aristocrată cu sânge regal, de origine ungurească, iar când profesorul le spune tuturor adevărul, nimeni nu îl crede. Drama fetei de condiție modestă începe atunci când, odată transformată într-o domnișoară ideală – devenind Galateea, ea nu își mai găsește locul în lume…

Distribuţia:

Henry Higgins:  Eugen Harizomenov
Doamna Higgins:  Simona Constantinescu
Eliza Doolittle:  Mariana Presecan
Alfred Doolittle:  Nicolae Toma
Colonelul Pickering:  Ion Abrudan
Doamna Eynsford Hill:  Mariana Neagu
Clara:  Elvira Platon
Freddy:  Dorin Presecan
Doamna Pearce:  Alla Tăutu
Servitoarea:  Ofelia Fîrte
Smith:  George Voinese
Un domn ironic:  Ion Ruscuţ
Florărese şi figuraţie:  Dorin Demian, Cristina Nicu, Adela Brânzaş, Adela Creţ

Regia tehnică:  Florin Popescu
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Vasile Blejan, Iosif Balogh, Laviniu Goron
Sonorizare:  Sorin Domide

de William Shakespeare
Traducerea: Leon Leviţchi

Regia artistică:  Tudor Chirilă
Scenografia:  Mihai Ciupe
Ilustraţia muzicală:  Tibor Fátyol
Data premierei:  2 octombrie 1992

Pe o insulă pustie, în totală armonie cu natura, dar și cu spiritele binevoitoare, își duc existența tihnită Prospero șii fiica sa, Miranda. Apariția în apropierea insulei a unei corăbii având la bord un grup de nobili este prilejul ca Prospero, asemenea unui regizor priceput, folosindu-și perspicacitatea, precum și abilitățile de vrăjitor, să readucă existența sa și a celor din jur, în matca firească, de care fuseseră lipsiți ani îndelungați. Fost duce al Milanului, Prospero își văzuse uzurpat tronul de către fratele său, Antonio, cu ajutorul regelui Neapolelui, Alonso. Părăsit în voia mării într-o barcă împreună cu fiica sa, Prospero supraviețuise datorită proviziilor ascunse, împreună cu niște cărți, de un servitor credincios, Gonzalo. Ajuns pe insulă, vreme de doisprezece ani, el își dedicase timpul studiului, educării Mirandei și eliberării unui grup de spirite întemnițate de o vrăjitoare malefică în trunchiurile copacilor.

Aflând, prin puterile magice deținute, că pe corabie se află uzurpatorii Alonso și Antonio, dar și alți curteni, Prospero îi poruncește lui Ariel, căpetenia duhurilor, să stârnească o furtună puternică, să îi separe pe curteni unii de ceilalți, dar să se asigure că nava ajunge în siguranță la țărmul insulei. Mai mult, el mijlocește o întâlnire între Miranda și Ferdinand, fiul regelui Neapolelui, iar cei doi tineri se îndrăgostesc pe loc unul de celălalt. Evitând chiar și un complot al curtenilor, care plănuiau să îl omoare pentru a deveni ei conducătorii insulei, Prospero îi întâlnește pe Antonio și pe Alonso, care manifestă sincere păreri de rău pentru nedrepatea săvârșită cu ani în urmă. Alonso își dă consimțământul pentru căsătoria lui Ferdinand cu Miranda, iar Antonio declară că îi va înapoia tronul lui Prospero de îndată ce se vor întoarce pe pământurile natale. Așadar, îngropându-și definitiv cărțile de magie și bagheta de vrăjitor, Prospero și ai săi pornesc în călătoria de întoarcere spre Neapole, ocrotiți de bunăvoința jucăușului Ariel.

Distribuţia:

Alonso:  Eugen Ţugulea 
Sebastian:  Nicolae Barosan
Prospero:  Ion Mâinea
Antonio:  Doru Fîrte
Ferdinand:  Dorin Presecan
Gonzalo:  Ion Abrudan
Francisco:  Marcel Popa
Caliban:  Tiberiu Covaci
Trinculo:  Daniel Vulcu
Stephano:  Petre Panait
Miranda:  Oana Mereuţă
Ariel:  Elvira Platon
În figuraţie:  Ofelia Fîrte, Ioan Munteanu, Sorin Precup, Alexandru Luca, Cristian Goron, Dacian Coşe

Regia tehnică:  Eugenia Popa
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Iosif Balogh, Laviniu Goron
Sonorizare:  Sorin Domide