Comedie poliţistă de  Pierre Chesnot
Traducerea:  Marica Beligan

Regia artistică:  Laurian Oniga
Decor:   I. Géza Bíró
Costume:   Gyöngyi Újvárossy Kerekes
Data premierei:  3 octombrie 1989

În castelul Maestrului avocat Pascal Aubert-Chatard și al soției acestuia, Marie-France, se pregătește o petrecere de Anul Nou, moment în care își face apariția un musafir nepoftit; este vorba de André Ferrot, criminal prin apărarea căruia Pascal și-a câștigat reputația în tinerețe, lansându-și cariera strălucitoare de mai târziu. Evadat recent din închisoare, Ferrot îi cere lui Pascal să îl ajute să părăsească Franța și să îi dea o sumă considerabilă de bani, șantajându-l pe deasupra și cu un secret aflat din întâmplare. Împreună cu Michel Grosbois, Pascal a fost implicat într-o afacere necurată cu acțiuni de cacao, din care a rezultat o scrisoare compromițătoare, aflată în prezent la judecătorul Surreau. Scrisoarea ajunge în mâinile lui Ferrot, asfel încât, printre valuri de șampanie, muzică și dans, Pascal și Michel caută înnebuniți toată noaptea modalități de a-i sustrage scrisoarea, ba chiar de a-l ucide pentru a scăpa de șantaj. După ce mai multe tentative de omor cad în derizoriu, cei doi îl tranchilizează pe Ferrot și îl aruncă pe fereastră, în zăpadă. Nu mică este uimirea și ușurarea celor doi potențiali criminali roși de remușcări când a doua zi dimineața Ferrot coboară din camera sa puțin răcit, neînțelegând cum a putut cădea pe fereastră, dar recunoscător extravagantei Ludmilla că l-a găsit și l-a readus în simțiri. Atinși de o iubire neașteptată, Ludmilla și Ferrot pleacă împreună plutind de fericire, hotărând să se căsătorească în Bolivia, dând uitării orice pretenții sau șantaj.

Distribuţia:

Pascal Aubert-Chatard, avocat celebru:  Ştefan Mareş
Marie-France Aubert-Chatard, tînăra lui soţie:  Ileana Iurciuc
Andrei Ferrot, un evadat primejdios:  Nicolae Barosan
Franck Surreau, judecător de instrucţie:  Tiberiu Covaci
Michel Grosbois, agent de schimb veros:  Petre Panait
Hélėne Grosbois, soţia lui:  Mariana Neagu
Ludmilla Dessario, văduva celebrului pictor:  Anca Miere Chirilă, Alla Tăutu

Regia tehnică:  Mărioara Goina
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Vasile Blejan, Iosif Balogh
Ilustraţia muzicală şi sonorizarea:  Valentin Bodonea

Teatru de poezie – Spectacol Marin Sorescu
Scenariul: Elisabeta Pop şi Petre Panait

Regia artistică, scenografia şi coloana sonoră:  Ioan Ieremia
Data premierei:  19 mai 1989

Recitalul one-man-show „Duminica oamenii n-au porecle” reprezintă o incursiune în lumea satului oltenesc făcută prin intermediul unei selecții de versuri din cele patru volume ale ciclului „La Lilieci” de Marin Sorescu. E un spectacol plin de umor, de poftă de viaţă, de bucurie şi gravitate, alcătuit dintr-o succesiune de anecdote, variind în registre, de la trist la comicul burlesc. Anecdotele, „mici scenete de ruralitate fără timp, într-un spațiu românesc cert” (Valentin Silvestru), pun în lumină, cu emoție, bucuriile și tristețile țăranilor, portretele lor pitorești, înțelepciunea omului de la țară – într-un cuvânt, un univers uman plin de culoare. Ţăranii lui Marin Sorescu sunt bonomi, filosofi incognito. Ei iscodesc totul şi îşi pun întrebări. Concepţia lor despre viaţă este clară: aici „i-aci”, după moarte e dincolo, adică „lumea-ailaltă”. La Lilieci, adică la cimitir, dealul cu morminte al Bulzeştilor, cele două lumi se întâlnesc.

Interpretează:  Petre Panait

Regia tehnică:  Mariana Goina
Lumini:  Mihai Constantin, Iosif Balogh
Sonorizare:  Stelian Panea, Sorin Domide

Teatru de poezie
Spectacol de poezie de dragoste şi muzică, pe versuri de Pablo Neruda
Traducerea versurilor:  Aurel Covaci

Scenariul, regia artistică şi interpretarea:  Daniel Vulcu
Elemente grafice de decor:  Dan Perjovschi
Muzica: din compoziţiile lui J.S.Bach, H.Villa-Lobos, S.Albeniz, J.Vinas, I.Mairants
Interpretarea la chitară:  Tiberiu Ciorba
Coregrafia:  Roxana Petrăreanu
Dansează:  Papp Edit
Data premierei:  8 septembrie 1988

Descoperind în poezia lui Pablo Neruda „o vigoare, un patos, o putere extraordinară, supraomenească – altoite pe o sensibilitate imensă”, actorul Daniel Vulcu a realizat recitalul „Ultima scrisoare” pornind de la o selecție de poezii de dragoste din volumul „Mătasea și metalul”. După cum a declarat artistul în caietul-program al spectacolului, poeziile au fost alese „în ordinea ce decurge firesc: de la elogiul ființei adorate, la dorință, la „furiile” geloziei savant mascate, de la dragostea răvășitoare la imposibila uitare, de la prima întâlnire la ultima scrisoare.”

Piesă în două părţi de Paul Ioachim

Regia artistică:  Sergiu Savin
Asistent regie:  Ştefan Mareş
Scenografia:  Vioara Bara
Ilustraţia muzicală:  László Attila Csompa
Data premierei:  24 iunie 1989

Înzestrată cu un accentuat realism al situațiilor, al personajelor, al limbajului și al dezbaterii propuse, piesa „Goana” aduce în prim-plan o familie simplă, de oameni obișnuiți: tatăl muncitor, pensionar, doi fii și o fiică, toți trei trecuți de vârsta adolescenței, dar neajunși încă la cea a maturității definitive. Aparenta liniște și armonie, starea de echilibru ce domnește de mult timp în familie ascunde o acumulare primejdioasă de tensiuni, frustrări, nostalgii și deziluzii. Evenimentul care declanșează criza și schimbarea este sosirea Stelei, fiica ce plecase să își caute împlinirea pe meleaguri străine. Ea revine învinsă și săracă, iar eșecul aventurii ei ilustrează eșecul unei concepții de viață eronate: credința că fericirea se poate dobândi fără muncă și prin sustragerea de la datoriile sociale și etice elementare. Totuși, ea își asumă riscul de a rupe un ritm stabilit, de a încerca să schimbe un destin ce începea să se permanentizeze. Sosirea Stelei răscolește toate amărăciunile și neîmplinirile adunate în timp. Din acest moment, fiecare membru al familiei este obligat să își reconsidere actele, atitudinile și proiectele de viață.

Întreaga problematică a piesei este subsumată următoarei concepții optimiste a autorului: „Cu toții suntem o familie mare, uriașă. Cu toții gonim spre o viață frumoasă, luminoasă. Voi unde vă duceți?”.

Distribuţia:

Chivu Manta:  Eugen Ţugulea
Sandu:  Ştefan Mareş
Marcu:  Doru Fîrte
Stela:  Mariana Presecan
Florin:  Dorin Presecan

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Vasile Blejan, Iosif Balogh
Sonorizare:  Stelian Panea

de D.R.Popescu
Premieră absolută

Regia artistică şi coloana sonoră:  Ioan Ieremia
Scenografia:  Emilia Jivanov
Data premierei:  9 mai 1989

Spectacol polifonic și răscolitor datorită multitudinii de mesaje transmise, „Moara de pulbere” surprinde, în esență, un proces de teribilă zbatere sufletească, proiectat pe fundalul istoric al răscoalei țărănești conduse de Horia, Cloșca și Crișan. Gabor, cel care trăiește procesul dilematic, este „un personaj de forță shakespeariană, pus în situația de a dezvolta și rezolva câteva mari probleme ale omenirii” (Valentin Tașcu în „Flacăra pentru minte, inimă și literatură”, 22 septembrie 1989). Fost muzician la Viena, Gabor devine călău la Deva, prin forța împrejurărilor, în timpul răscoalei țărănești din Transilvania. Procesul de conștiință începe când victimele nu mai sunt răufăcătorii, ci țăranii de un sânge cu el, iar pedeapsa nu este dictată de Justiție, ci de Puterea absolută, înctruchipată de Imperiul Austro-Ungar. Ajuns la o vârstă a înțelepciunii, Gabor își reconsideră momentele esențiale ale vieții, demers în care se selectează amintirile (unele devenind obsesii) și se clarifică sensurile. Astfel se conturează tot mai clar atât condiția sa, de marginalizat social, cât și lumea interzisă lui, în care se înscrie și iubirea pentru Magda. Dilemele de conștiință au loc în visul tulbure al călăului, în care victimele se ridică din morminte, își schimbă identitățile, se amestecă mereu cu eroii reali. Confruntat cu el însuși, călăul încearcă – fără a izbuti – să se dedubleze, și atunci pune la cale ceva ce nimeni nu a reușit până la el: să omoare gândul (sau visul), gest echivalent cu o auto-execuție, singura modalitate de eliberare de victimele sale, dar și de sine.

Distribuţia:

Gabor:  Ion Mâinea
Magda:  Miriam Cuibus
Popluhard:   Daniel Vulcu
Venczel:  Eugen Harizomenov
Novotny:  Petre Panait

Regia tehnică:  Mărioara Goina
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini: Iosif  Balogh, Mihai Constantin
Sonorizare:  Stelian Panea

de  Viorel Cacoveanu

Regia artistică:  Nicoleta Toia
Decoruri:  Emilia Jivanov
Costume:  Maria Haţeganu
Ilustraţia muzicală:  Eugen Ghiţulescu
Data premerei:  4 aprilie 1989

Din postura de „comentator dramatic al acualității” (Mircea Ghițulescu, „O panoramă a literaturii dramatice contemporane”, Ed. Dacia, 1984), Viorel Cacoveanu propune o piesă a faptului de viață, cu scop civic educativ nedisimulat sau, după cum afirmă autorul însuși, un dialog cu istoria, cu certitudinile și împlinirile din trecut, care au devenit în timp excese, erori și chiar crime.

Personajul central, spre care converg teza și argumentele morale ale piesei este Constantin Dabija, socotit multă vreme răspunzător nu pentru faptele și gândurile proprii, ci pentru cele ale tatălui (care, va afla și Constantin cu stupoare, nu îi este tată de sânge), general și demnitar sub regimul anterior. Așadar, condamnat pentru o vină de care nu poate fi răspunzător, despărțit pentru o vreme de familie și ducând greul unui șantier, confruntat cu problemele pe care oamenii înguști i le creează fiului său, martor al unor complicații birocratice iritante, Dabija dovedește totuși o înțelegere și o înțelepciune superioară. De aici rezultă atitudinea lui de viață senină, disprețul față de oameni ca Șerban – „rotiță într-un angrenaj” – sau față de cei fricoși și lași, precum Axente. De aceea refuză și ideea plecării definitive în America și șansa unei moșteniri capabile de a-i schimba viața. El își va păstra în orice împrejurare demnitatea și speranța, nu se va lăsa dominat de porniri vindicative, se va ridica mereu împotriva oricărui abuz. În profilul său moral nu este loc pentru prefăcătorie, minciună sau compromis. „În ciuda suferințelor dintr-un deceniu păstrat în memoria colectivă ca unul al înfruntărilor crâncene, dar și al erorilor sumar asumate și al obsesiilor, Dabija își va căuta și apăra locul său în societate, încrezător în instaurarea unei epoci în care singura măsură a omului vor fi faptele sale.” (Dumitru Chirilă, „Familia”, aprilie 1989).

Distribuţia:

Constantin Dabija:  Ion Abrudan
Maria Dabija:  Alla Tăutu
Mihai Dabija:  Doru Fîrte
Cornelia Barbu:  Marcel Popa
Dana Barbu:  Mariana Presecan
Dumitru Spătaru:  Nicolae Toma
Tiberiu Axente:  Eugen Ţugulea
Eleonora Axente:  Mariana Neagu
Graţian Şerban:  Dorin Presecan
Viviana Şerban:  Ileana Iurciuc
Jean Popa:  Ion Ruscuţ
Alexandra Voroneanu:  Simona Constantinescu

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Vasile Blejan,  Iosif Balogh
Sonorizare:  Valentin Bodonea

Comedie cu cântice, în două acte de Vasile Alecsandri

Regia artistică:  Mihai Raicu
Scenografia:  Maria Haţeganu
Muzica:  Alexandru Flechtenmacher
Aranjamente muzicale:  Florian Chelu şi Iosif Trendler
Coregrafia:  Ruxandra Petrăreanu
Data premierei:  10 martie 1989

„Chirița în provinție” este poate cea mai cunoscută componentă a ciclului dedicat acestui personaj de mare pregnanță în literatura românească. Piesa se construiește pe două direcții, Chirița urmărind obținerea de către Grigori Bârzoi a funcției de ispravnic al ținutului și căsătoria fiului Guliță cu Luluța, orfană aflată în grija ei. Luluța este însă îndrăgostită de Leonaș care, prin câteva travestiuri și ingenioase stratageme, reușește să se însoare cu aleasa inimii lui și să preia postul de ispravnic de care Bârzoi a abuzat.

În micul ei târg provincial, Chirița pozează ca promotoare a noilor tendințe și maniere occidentale: primește scrisorile doar pe tavă, călărește și fumează pentru că e la modă, își îmbracă bărbatul „nemțește”, caută să îl stileze pe Ion rândașul. În continuare, e decisă să emigreze la Paris, pe care își imaginează că îl va cuceri cu titlul de baroană și cu franțuzeasca învățată „toute seulette” și practicată în conversații extrem de savuroase cu „Monsiu Șarl”, preceptorul lui Guliță. Piesa se încheie cu „demisionul” forțat al lui Bârzoi, cu logodna lui Leonaș cu Luluța și cu petrecerea de adio a Chiriței, care a obținut pașaportul pentru „staturile Evropii” și pornește din provincialismul ei perfect în asaltul Occidentului.

Distribuţia:

Cucoana Chiriţa:  Anca Miere Chirilă
Grigori Bârzoi, soţul ei:  Marcel Segărceanu
Guliţă, copilul lor:  Emil Sauciuc
Luluţa, orfană:  Cristina Sărac
Safta, sora lui Bîrzoi:  Mariana Vasile
D-nul Şarl, profesor francez:  Laurian Jivan, Ion Abrudan
Leonaş, tânăr ieşan:  Nicolae Barosan
Ion, fecior boieresc:  Tiberiu Covaci
Ţărani, jandarmi, poftiţi la masă:  Sorina Laza, Iuliana Murea, Gheorghe Iernea, Alexandru Luca, Olimpiu Domide, Szilágyi Iosif

Regia tehnică:  Mărioara Goina
Sufleur:  Iuliana Murea
Lumini:  Iosif Balogh
Sonorizare:  Stelian Panea

Comedie în două părţi de Emil Braghinski
Traducerea: Denisa Fejes
Premieră pe ţară

Regia artistică:  Sergiu Savin
Scenografia:  Vioara Bara
Ilustraţia muzicală:  Gheorghe Hausmann
Data premierei:  8 decembrie 1988

„Aventuriera”, comedie realistă și în același timp lirică înfățișează modul în care neobișnuitul coboară subit în cotidian, schimbând viața aparent normală a eroilor piesei. Matematicianul Oleg Nichitici Pevțov se bucură de o poziție bine consolidată atât în lumea științifică, cât și în societate. Viața personală – cu o soție superficială de care s-a despărțit și două fiice, care locuiesc când la el, când la vila mamei – nu e o reușită, dar acest lucru nu îl apasă. Coordonatele vieții lui sunt munca, amicul Suhariov, doctor în hipologie și jocul lor de-a evadarea în lumea minunată a clovnilor Bim și Bom. După lungile ore de efort intelectual (sesiuni științifice, doctorate, congrese, emisiuni TV), cei doi savanți își regăsesc tinerețea, sau chiar copilăria, refugiindu-se într-un joc creator, spiritual, ingenios, plin de umor și fantezie. Prin joc, ei lămuresc tot felul de aspecte din viața personală, spun pe nume unor chestiuni sensibile, iau decizii și învață să privească lumea cu ochi mai buni, mai generoși. Pentru ei, jocul nu este numai deconectare și distracție, ci și imprevizibil, strategic, logic.

Așadar, viața lui Pevțov decurge normal, când, din orășelul Iujansk sosește Elena Kirilovna Lebedeva, pretinzând că Tolea, băiatul ei de 13 ani este fiul lui Pevțov. Apariția ei îl tulbură pe matematician, ca și pe toți ai casei. Micuțul Tolea dovedește aptitudini deosebite pentru matematică, iar Elena Lebedeva încearcă, deși fără tact și pricepere, să obțină un ajutor pentru fiul ei. Cu perseverență și logică imbatabilă, ea dărâmă aproape toate piedicile ce i se pun în cale, dar în cele din urmă este nevoită se se recunoască înfrântă și se întoarce la Iujansk împreună cu fiul ei. Viața lui Pevțov, însă, nu mai poate fi la fel după această vizită ciudată, care îi schimbă reperele. El pleacă la Iujansk, pentru a o regăsi pe Elena. Ea devine Bim, semn că Pevțov a primit-o în inima și în lumea lui, în viața sa de joc fermecător.

Distribuţia:

Elena Kirilovna Lebedeva, medic:  Mariana Vasile
Oleg Nikitici Pevţov, matematician:  Eugen Ţugulea
Valea, avocat:  Mariana Neagu
Marina, studentă:  Mariana Presecan
Pavel Veniaminovici Suhariov, prietenul lui Pevţov:  Ion Abrudan
Mahonkov, iubitul Valei:  Dorin Presecan
Tânărul, iubitul Marinei:  Dan Vura

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Iosif Balogh
Sonorizare:  Stelian Panea

Piesă în trei acte de Paul Everac

Regia artistică:  Ion Mâinea
Scenografia: I. Géza  Bíró
Ilustraţia muzicală:  Gheorghe Hausmann
Data premierei:  11 octombrie 1988

Subintitulată „Eseu despre personalitate”, piesa „Camera de alături” este consacrată unei meditații despre premizele și căile conservării existenței umane, dar și despre formele pervertirii ei, despre adevăr și mistificare în existența individuală și socială.

Personajul-pivot al dramei este biologul Pavel Cristian – fire intransigentă, sinceră, dezinteresată, reprezentând statornicia în principii, consecvența în idealuri. El este locatarul camerei de alături, pe care vor să o ocupe membrii familiei Bondoc (Marcel, soția sa, Alina și fiica, Mira), oportuniști, filistini, cameleonici, oamenii relațiilor de moment, speculanți ai conjuncturii; fiecare este convins că numai în acea cameră și numai atunci când o va ocupa se va putea realiza plenar. După cum observă Natalia Stancu în „Scânteia” din 28 ianuarie 1977, „camera de alături” devine o metaforă, sugerând, rând pe rând : prevalența unor idealuri de ordin material, spațiul purității inițiale a omului, spațiul trăirii autentice, etc. Pentru Mihai Gafița (vol. „Trei piese – eseu”), „camera de alături este un depozit al reprezentării noastre pure despre viață, un rezervor permanent de încredere în lume și în marile, cunoscutele sau încă misterioasele ei legi.”

Distribuţia:

Marcel Bondoc:  Ion Mâinea
Alina Bondoc:  Simona Constantinescu
Mira Bondoc:  Ileana Iurciuc
Teofil Hotăranu:  Doru Fîrte
Pavel Cristian:  Eugen Harizomenov
Sonia Cristian:  Mariana Vasile
Veniamin Flaviu:  Ion Abrudan
Reta Stoleru:  Mariana Neagu
La vioară:  Eta Széll Patka

Regia tehnică:  Mărioara Goina
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh
Sonorizare:  Valentin Bodonea

Teatru de poezie  –  Spectacol Mircea Dinescu
Selecţia versurilor: Elisabeta Pop
Regia artistică şi scenografia:  Sergiu Savin
Data premierei:  29 martie 1988

Interpreţi:
Ion Abrudan, Mariana Presecan, Eugen Harizomenov, Dorin Presecan

Invitaţi:
Mircea Dinescu, Radu Enescu, Orchestra de jazz Duo creativ din Constanţa:  Harry Tavitian şi Corneliu Stroe

Teatru de poezie
Selecţia versurilor: Elisabeta Pop

Regia artistică:  Eugen Harizomenov
Scenografia:  Maria Maliţa
Muzica:  din compoziţiile lui W.A.Mozart
Aranjamente muzicale:  Erasmus Minchevici
Data premierei:  21 ianuarie 1988

Preluând titlul unei poezii de Adrian Păunescu, spectacolul omagial „Dor de Eminescu” s-a constituit ca un florilegiu din capodoperele poetului, majoritatea antume, conturând, după cum observă Viorel Horj „fața neptunică a lui Eminescu”. „Primatul valorii calme, consolidate, a textului a impus și nota elegantă a rostirii într-o ambianță de veritabil salon de poezie. Pentru a „deschide” recitalul și a-i conferi un adaos spectacular, regizorul a procedat la câteva „inserții” constând în prețuirea lirică a contemporanilor și în două voci din fonoteca de aur: Sadoveanu și Vraca”. („Crișana” din 17 februarie 1988).

Interpreţi:
Simona Constantinescu, Ileana Iurciuc, Mariana Vasile, Mariana Presecan, Ion Mâinea, Ion Abrudan, Emil Sauciuc, Ion Ruscuţ, Dorin Presecan

Regia tehnică:  Mărioara Goina
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Vasile Blejan, Iosif Balogh
Sonorizare:  Valentin Bodonea

Comedie muzicală în două părţi de Carlo Goldoni
Traducerea: Tudor Muşatescu

Regia artistică:  Nicoleta Toia
Scenografia:  Vioara Bara
Adaptarea muzicală: Nicoleta Toia şi Camil Georgescu
Aranjamente muzicale: Sándor Ari Nagy
Mişcare scenică:  Gitta T.Săteanu
Data premierei:  5 iunie 1988

A-ți căsători fiica printr-un concurs destinat pețitorilor, anunțat în Mica Publicitate și pe toate zidurile Parisului este, pentru Pandolfo, comerciant italian parvenit dintr-un biet servitor, un gest inteligent, inspirat din moda londoneză, pe care a cunoscut-o prea bine. Fiica oferită prin concurs, Lisetta, este însă jignită de moarte de ideea tatălui ei de a o transforma în marfă, cu atât mai mult cu cât este îndrăgostită de Filippo, proprietarul hanului la care locuiesc în Paris. Iubirea este reciprocă și pasională, dar Pandolfo nici nu vrea să audă de înrudirea cu un hangiu. Deși scandalizată, lumea bună a Parisului se perindă pe la hanul lui Pandolfo, mai mult din curiozitatea de a vedea fata și pe tatăl care a avut o asemenea idee năstrușnică. La același han locuiesc Anselmo, fostul stăpân al lui Pandolfo, și fiica lui, Doralice, aflată și ea la vârsta măritișului. Cum este și firesc într-o comedie goldoniană, cele două fete sunt confundate mereu de pretendenți, pețitorii se încurcă între ei, tații sunt și ei luați unul drept celălalt, până când nimeni nu mai știe pe cine iubește și cu cine dorește să se căsătorească. Filippo pune la cale o farsă prin care, dându-se drept colonel german, câștigă simpatia lui Pandolfo și obține, incognito, mâna fiicei sale. În final, lucrurile se lămuresc cu ajutorul dezinteresat al doamnei Fontaine, iar din concursul organizat de Pandolfo, cea mai câștigată este Doralice, care își găsește și ea un soț minunat, în persoana lui Roberto. Cele două nunți se vor celebra în paralel, chiar la hanul lui Filippo.

Distribuţia:

Filippo:  Dorin Presecan
Lisetta:  Mariana Vasile
Pandolfo:  Tiberiu Covaci
Anselmo:  Marcel Popa
Doralice:  Mariana Presecan
Roberto:  Emil Sauciuc
Doamna Fontaine:  Alla Tăutu
La Rose:  Ion Abrudan, Laurian Jivan
Traversen:  Nicolae Barosan
Servitorul, Băiatul cu ziare şi Chelnerul:  Daniel Vulcu

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Vasile Blejan, Iosif Balogh
Sonorizare:  Stelian Panea, Valentin Bodonea

Comedie în două părţi de William Somerset Maugham
Traducerea:  Andrei Bantaş

Regia artistică:  Ştefan Farkas
Asistent regie:  Ion Mâinea
Scenografia:  Maria Haţeagnu
Ilustraţia muzicală:  Ioan Danko
Data premierei:  28 aprilie 1988

Axată pe clasica temă a triunghiului amoros, comedia „Cum se cuceresc bărbații?” înfățișează ingenioasa stratagemă prin care Penelopa caută să redobândească atenția și afecțiunea soțului său, Dick, medic reputat, implicat într-o aventură sentimentală cu atrăgătoarea Ada Fergusson. Deși la început este decisă să-i „facă scene” soțului și să ceară divorțul, Penelopa acceptă sfaturile surprinzătoare, dar înțelepte ale tatălui său, matematicianul Golightly. Ea începe să se comporte ca și cum aventura soțului ar fi un fapt perfect normal, pare să o accepte tacit, ba mai mult, îi împinge pe cei doi cât mai mult unul spre celălalt, facilitându-le întâlnirile. Totodată, își vinde scump dragostea, devine rece, distantă și uită tot mai multe din obiceiurile ei de soție iubitoare. Întregul plan nu întârzie să dea roade. Intrigat și deranjat de atitudinea prea calmă și firească a Penelopei și sufocat de pretențiile, inclusiv financiare ale Adei, Dick, cuprins de remușcări, redevine bărbatul fidel, atent și iubitor de odinioară, mișcat de cele mai bune intenții pentru a-și recuceri soția.

Distribuţia:

Penelopa:  Ileana Iurciuc, Mariana Presecan
Doctor Dick O’Faarell:  Nicolae Barosan
prof.Gollighty:  Marcel Segărceanu
Doamna Gollighty:  Alla Tăutu 
Domnul Davenport Barlow:  Marcel Popa
Ada Ferguson:  Mariana Neagu
Domnul Beadsworth:  George Voinese, Petre Panait, Laurian Jivan, Ion Mâinea, Ion Ruscuţ
Patty:  Florenţa Manea, Luminiţa Praja

Regia tehnică:  Mărioara Goina
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Vasile Blejan, Iosif Balogh
Sonorizare:  Stelian Panea

Comedie în două părţi de Giovanni Maria Cecchi
Traducerea: Eta Boeriu
Premieră pe ţară

Regia artistică:  Sergiu Savin
Asistent regie:  Eugen Harizomenov
Scenografia:  T.Th.Ciupe
Ilustraţia muzicală:  Erasmus Minchevici
Data premierei:  26 martie 1988

Circumscrisă comediei culte italiene din epoca renascentistă, piesa „Vicleniile dragostei” oferă o avalanșă de confuzii, combinații ingenioase, păcăleli amuzante și încurcături inedite, toate având ca ax central tribulațiile iubirii. În Prolog, autorul mărturisește că s-a inspirat dintr-o întâmplare reală, petrecută la Pisa, comedia devenind astfel o oglindă a vieții din perioada Renașterii. Piesa pune în mișcare un soț bătrân (Messer Ambrogio), o soție tânără și fermecătoare (Oretta), pe sora ei, înzestrată cu aceleași calități (Violante), și doi tineri înfocați, hotărâți să profite de situație (Giulio și Rinuccio).

 „Sensul major al operei lui Cecchi este acela că firea umană are nevoie de armonie, de echilibru, rupt în cazul de față printr-un mariaj inadecvat, în care partenerii sunt prea depărtați pe scara vieții pentru a se putea pune de acord în … toate celea. Pornirile adulterine ale Orettei nu sunt condamnate, ele venind ca o încercare de restabilire a echilibrului rupt de Ambrogio atât prin căsătoria egoistă, precum și prin licențele pe care încă și le îngăduie. Dar se știe de când lumea: o soție înșelată e o victimă, un soț încornorat – un ridicol, deci din toată tevatura asta perdantul va fi Ambrogio, tinerețea (Oretta, Violante, Giulio și Rinuccio) încasându-și cu prisosință drepturile.” (Dumitru Chirilă în „Familia”, mai 1988).

Distribuţia:

Messer Giulio:  Dorin Presecan 
Messer Rinuccio:  Ion Ruscuţ
Messer Ambrogio:  Petre Panait 
Madonna Oretta:  Mariana Presecan
Madonna Violante:  Mariana Neagu
Giorgetto:  Eugen Harizomenov
Gianella:  Tiberiu Covaci
Madonna  Verdiana:  Alla Tăutu
Madona Agnola:  Mariana Vasile
Uguccione:  Laurian Jivan

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Iosif Balogh
Sonorizare:  Alexandru Tudose

de Frank Wedekind
Traducerea:  Simion Dănilă
Premieră pe ţară

Regia artistică:  Laurian Oniga
Scenografia:  Maria Maliţa
Coloana sonoră:  Mircea Piciu
Data premierei:  2 februarie 1988

Considerată de criticul Mircea Morariu drept un studiu de caracter, piesa „Maestrul cântăreț” reia dezbaterea problemei condiției artistului în societate. „Caratele de modernitate ale textului constau în modul cu totul aparte în care e înfățișată respectiva temă. Gerardo, protagonistul piesei, nu mai este artistul marginalizat, aspirant neînțeles la celebritate, condamnat să lupte pentru afirmarea valorii sale; cântăreț wagnerian de mare talent, el e un idol public, un fel de „articol de lux” pentru lumea mondenă, un sclav al succesului ce-l duce la dezumanizare. E o simplă marionetă ce execută un balet mecanic menit a-l arăta într-o măreție contrafăcută lumii superficiale și blazate care-l idolatrizează și-l devorează. Vitalitatea autoimpusă, aroganța controlată, falsa aureolă ce-l fac să rămână sub clopotul de sticlă care-i sufocă personalitatea, contrapunctate de întâlnirea cu „intrușii” ce atentează la siguranța și răceala inumană a eroului, creează în jurul acestuia o atmosferă de coșmar.” (Mircea Em. Morariu în ”Steaua” nr. 3/1988).

„Asaltat de admiratori – de la puștoaice exaltate până la confrați care ar dori să lege un dialog artistic, făcându-l depozitarul încrederii lor – Gerardo se dovedește incapabil de vreo relație, strălucitorul interpret al lui Tristan, Tannhäuser sau Sigfried fiind în „civilie” un individ depersonalizat, supus până la sclavie contractelor, obligațiilor profesionale, convențiilor de tot felul care nu numai că-i răpesc fiecare bucățică de timp, dar l-au anihilat sufletește, cantonându-l într-un egoism pur și simplu amoral. De fapt, piesa este formată din trei întâlniri revelatorii pentru configurarea eroului titular (ca handicapat afectiv, călău și victimă în același timp), și decisive pentru cei trei parteneri, respectiv o adolescentă care confundă personajul cu interpretul, lăsându-se sedusă de strălucirea primului și gata să cadă în brațele celuilalt; un bătrân muzician nerealizat – dornic să obțină o părere autorizată asupra operei sale, să spargă zidul indiferenței de care s-a ciocnit o viață întreagă; și o femeie în floare care-l iubește total, ireductibil și, în cele din urmă, fatal. În fiecare dintre cele trei dialoguri, Gerardo se va dovedi incapabil de comunicare și înțelegere. Lucid uneori („Noi, artiștii, suntem un articol de lux al burgheziei”), schițând un timid protest („Lanțurile mele sunt mai strânse ca hamurile unui cal de caleașcă), dar convertind până la urmă totul în vanitate și autoadmirație („Eu nu-mi aparțin mie însumi, aparțin artei mele”), el persistă cu încântare în sclavajul voluntar unde nu e loc nici pentru iubire, nici pentru înțelegere.” (Dumitru Chirilă în „Familia”, martie 1988).

Distribuţia:

Gerardo:  Daniel Vulcu
Doamna Helena Marowa:  Enikő Kovács
Profesorul Dühring:  Marcel Segărceanu
Miss Isabel Koeurne:  Lioara Bradu
Voci:
Müller:  Marcel Popa
Servitorul:  Nicolae Barosan
Liftierul:  George Voinese

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Florenta Szabo
Lumini:  Vasile Blejan, Iosif Balogh
Sonorizare:  Alexandru Tudose

Premieră absolută de Tudor Popescu

Selecţia textelor, colajul, light-designing şi regia artistică:  Alexandru Darie
Scenografia:  Maria Miu
Picturi executate de Iosif Kudelász, Amalia Perjovschi, Ecaterina Kovacs, Maria Miu
Ilustraţia muzicală:  Gheorghe Hausmann
Data premierei:  29 decembrie 1987

„Zece hohote de râs” reprezintă o selecție făcută de însuși autor din multitudinea de scenete, schițe teatrale și momente satirice create de-a lungul timpului. În formula generoasă a „teatrului în teatru” sunt asamblate o serie de sketch-uri, de pilule satirice, pretext pentru autor de a lansa considerații teoretice în diverse registre, pe tema personalității actorului, a travesti-ului, a sensului teatrului în general. Liantul scenic al pastilelor este de sorginte pirandeliană: un director de teatru desfășoară în fața unei reportere fragmente din viața colectivului pe care îl conduce. Justificând această parte a spectacolului, Tudor Popescu mărturisește în caietul-program al spectacolului: M-am străduit să scriu o piesă în care viața teatrului să fie arătată direct, „povestită” cu umor și dulce ironie și în care să se simtă dragostea mea pentru toți cei care îl slujesc, dar mai ales pentru cei care sunt „însuși teatrul”, cum îmi place să spun: actorii. „Zece hohote de râs” nu este scrisă (în partea care se referă la teatru) în cheie satirică, umorul ducle dominând. Satira e refugiată în pastile și ea nu se referă la lumea teatrului.”

Într-adevăr, scenetele, intitulate: „Dragoste în câmpul muncii”, „Momentul potrivit”, „Dobitocul”, „Discursul funerar”, „Cadourile”, „Dragoste la gest frumos” și „Peștișorul de argint” au un pronunțat ton satiric, textele de la bază fiind scrise de I.L. Caragiale, Teodor Mazilu, Aurel Baranga, Ion Băieșu și Tudor Popescu însuși. Ele pun în mișcare două sau trei personaje și constituie mici radiografii morale comice, denunțând oportunismul, înșelarea bunei-credințe, micile aranjamente, clișeele lingvistice, stereotipurile funcționarilor, semidoctismul și prostia.

Inițial, premiera spectacolului a fost interzisă de comisia cenzurii comuniste, care a considerat creația subversivă. După câteva modificări de text și de viziune regizorală, după o serie de ciuntiri și mai multe vizionări, spectacolul a fost prezentat având în structură numai opt pastile permise de autorități, însă chiar și așa, el a repurtat un mare succes.

Distribuţia:

Dragoste în câmpul muncii
Ea:  Mariana Vasile
El:  Daniel Vulcu
Podaru:  Petre Panait

Momentul potrivit
Casian:  Laurian Jivan
Găzdaru:  Marcel Segărceanu

Dobitocul
Sitaru:  Ion Mâinea
Podaru:  Petre Panait

Discursul funerar
Florentina:  Florenţa Manea
Lică:  Nicolae Barosan
Vicu:  Laurian Jivan, Daniel Vulcu

Cadourile
Tanţa:  Mariana Vasile
Costel:  Ion Mâinea

Dragoste la gest frumos
Ortansa:  Mariana Neagu
Gogu:  Daniel Vulcu

In vino veritas
Liza:  Simona Constantinescu
Amalia:  Mariana Vasile
Raul:  Nicolae Toma

Peştişorul de argint
Aglaia:  Simona Constantinescu, Alla Tăutu
Blându:  Nicolae Toma, Petre Panait
Directorul:  Ion Mâinea
Reportera:  Alla Tăutu, Ileana Iurciuc
Regizorul :  Marcel Popa
Supervedeta:   Alla Tăutu, Simona Cosntantinescu
Sică:  Nicolae Barosan

Regia tehnică:  Mărioara Goina
Sufleur:  Florenta Szabo
Lumini:  Vasile Blejan, Iosif Balogh
Sonorizare:  Valentin Bodonea

Comedie în două acte de I.L.Caragiale

Regia artistică:  Laurian Oniga
Scenografia:  Maria Maliţa
Data premierei:  11 decembrie 1987

„O noapte furtunoasă”, cunoscuta piesă a lui I.L.Caragiale evocă un timp nu prea îndepărtat şi deloc idealizat, un timp în care caracterele umane oglindesc moravuri şi situaţii absolut hilare, demne de subliniat, întrucât putem regăsi tipologii actuale, făcând doar un mic exerciţiu de recunoaştere. Jupân Dumitrache Titircă, zis şi Inimă-Rea, căpitan în garda civilă şi militant politic liberal, este un om care se respectă şi vrea să fie respectat, cu precădere în „onoarea lui de familist”. Foarte revoltat din pricina „bagabonţilor” care au umplut lumea, Dumitrache îi povesteşte amicului Nae Ipingescu cum de două săptămâni, un „amploiat” îi fierbe zilele, uitându-se după cucoane: Veta – soţia şi Ziţa – cumnata sa. Veta, însă, căsătorită de tânără cu Dumitrache, bărbat „copticel”, are o aventură amoroasă cu Chiriac, omul de încredere al căpitanului. Culmea comicului este atinsă când din stradă, Dumitrache, care îşi face rondul de noapte, îi strigă lui Chiriac, strâns îmbrăţişat cu Veta, să vegheze la onoarea lui de familist.

Actul al doilea este exploziv şi peripeţiile se succed vertiginos. Nimerind pe întuneric din greşeală în camera Vetei, Rică Venturiano, admiratorul Ziţei şi nimeni altul decât „bagabontul” urmărit de Dumitrache, este ajutat de Veta să scape de furia soţului gelos. În cele din urmă, intrusul e prins, dar totul se termină cu bine. Pentru Dumitrache, alianţa prin căsătoria Ziţei cu Rică, student în drept şi publicist vehement, i se pare salutară. Când lucrurile par potolite şi furtuna iscată de un număr de casă întors e potolită pe deplin, Jupân Dumitrache mai are o ultimă tresărire a „ambiţului”, scoţând din buzunar legătura de gât găsită în patul nevestei. Chiriac dă însă, explicaţiile necesare: „Aş! Ado-ncoa, jupâne; asta-i legătura mea, n-o ştii dumneata?”. Marea fineţe constă în faptul că nu vom şti niciodată dacă Dumitrache cunoaşte sau nu adevărul acesta picant privitor la viaţa sa de familie.

Distribuţia:

Jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea:  Eugen Ţugulea
Nae Ipingescu:  Ion Mâinea
Chiriac:  Tiberiu Covaci
Spiridon:  Eugen Harizomenov
Rică Venturiano:  Petre Panait
Veta:  Anca Miere Chirilă
Ziţa:  Ileana Iurciuc

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh
Sonorizare:  Valentin Bodonea

Comedie de Ion Băieşu

Regia artistică şi ilustraţia muzicală:  Radu Băieşu
Scenografia:  Vioara Bara
Data premierei:  8 octombrie 1987

„În personajul central al piesei – Grămescu – recunoaștem un tip frecvent în comediografia actuală: insul care ia de la societate cu amândouă mâinile fără să dea în schimb nimic. Parvenit pe o anume treaptă socială – în cazul de față șef peste cooperația meșteșugărească a unei localități – specimenul pierde orice control asupra propriului egoism, instaurându-se stăpân peste subalterni (și peste … veniturile lor ilicite), schimbând secretarele după impulsurile erotice și menținându-și unitatea conjugală prin confortul material creat. În aceste condiții, instinctul de conservare se hipertrofiază, grija pentru escamotarea adevărului, pentru păstrarea poziției și implicit a bunurilor câștigate prin ea, devenind preocuparea aproape exclusivă. Vizitele succesive și sub măști diferite ale anchetatorului Turbatu pun în lumină deruta existențială a lui Grămescu, absurdul acestei existențe bazate pe insațietate, pe pofta nelimitată de acaparare și pe teama consecutivă acesteia. Hazul, caraghioslâcul, grotescul situației rezultă din contradicția dintre scop și consecințe: în loc să producă liniște și satisfacție, scopul atins devine generator de spaime și de servituți, dar odată intrat în acest circuit al alienării, al dezumanizării, individul nu se mai poate sustrage, va acționa ca un mecanism aberant, îndreptându-se spre un eșec implacabil.” (Dumitru Chirilă, în „Familia”, octombrie 1987).

Distribuţia:

Grămescu:  Eugen Harizomenov
Elvira:  Mariana Vasile
Păsculete, Groapă, Turbatu:  Eugen Ţugulea
Nuţi:  Mariana Presecan
Bubu:  Emil Sauciuc
Gigi:  Dorin Presecan
Vava:  Ion Ruscuţ
Vica:  Anca Miere Chirilă

Regia tehnică:  Mărioara Goina
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Emeric Kozák
Sonorizare:  Marius Munteanu