Comedie în două părţi de Marc Gilbert Sauvajon
Traducerea: Angela Plati

Regia artistică:  Otto Szombati Gille
Asistent regie:  Tiberiu Covaci
Scenografia:  Alexandru Fazecaş
Data premierei:  18 mai 1983
Spectacolul s-a jucat trei stagiuni, şi cu titlul „Divorţ în stil englezesc”.

Comedie bulevardieră alertă și inventivă, „Un week-end de adio” vorbește cu vervă despre dragostea în căsnicie și … în afara ei. După cincisprezece ani de căsătorie, Hugh Preston, comediant de succes la BBC, este confruntat cu o situație aparent fără ieșire: soția sa, Liz, s-a îndrăgostit de John Brownlow și mai mult, e pe punctul de a fugi cu acesta într-o călătorie romantică în Italia. Departe de a accepta vestea și de a se lăsa doborât, Hugh imaginează o stratagemă prin care toate planurile proaspeților îndrăgostiți vor fi contrariate. De o suspectă galanterie, Hugh acceptă despărțirea, ba chiar se oferă să își asume responsabilitatea morală pentru divorț, înscenând un flagrant delict cu secretara sa, Patricia Forsyth (Patty-Pat). Pentru realizarea planului, el îi invită la domiciliul lor atât pe Brownlow, cât și pe Patricia, prilej cu care alimentează gelozia lui Liz și, în paralel, își discreditează pas cu pas concurentul, până când soția pusă pe aventuri nu mai poate vedea în el decât „un cioclu”. Hugh dă pe față toate detaliile întâlnirii, fiecare știe totul despre celălalt, or, după cum spune Liz, „o dragoste are nevoie de puțină poezie ca să trăiască… de puțin mister … de puțin vis…”. În cele din urmă, Liz înțelege că noua ei cucerire nu se poate compara cu soțul pe care era gata să îl abandoneze, confundând dificultățile inerente ale unui mariaj cu o reală, dar inexistentă criză de afecțiune. Finalul aduce o ultimă răsturnare comică de situații: secretara pornește spre Londra împreună cu Brownlow, în timp ce soții Preston se pregătesc pentru a pleca în Italia, în a șaptea călătorie de nuntă.

Distribuţia:

Hugh Preston:  Ion Abrudan
Liz Preston:  Cristina Şchiopu
Doamna Gray:  Alla Tăutu
John Brownlow:  Tiberiu Covaci
Patricia Forsyth:  Mariana Vasile

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Vasile Blejan
Ilustraţia muzicală şi sonorizarea:  Dorel Olea

Cabaret literar-muzical din scrierile lui Tudor Muşatescu
Scenariul şi regia artistică:  Ion Cojar
Scenografia:  Marie-Jeanne Lecca
Conducerea muzicală:  Ludovic Boross
Data premierei:  28 martie 1983

Conceput ca o celebrare a 80 de ani de la naşterea lui Tudor Muşatescu, spetcacolul «Ale vieţii valuri» îşi preia titlul de la o culegere de schiţe umoristice întocmită de plurivalentul scriitor român. În decorul unei grădini de vară sunt aduse în faţa publicului mici scenete cu două-trei personaje, printre care: „Un prieten vechi”, „Declaraţiune”, „Domnul cu camelii”, „Proces-verbal”, „Obligaţii”„Muşatisme”, „Scafandrierii”. Umorul, ironia şi muzica se împletesc în jocul actorilor orădeni şi al celor bucureşteni, de la Teatrul Naţional „Ion Luca Caragiale”.

Interpereţi:

Un prieten vechi
Nicolae Toma, Eugen Ţugulea

Declaraţiune
Mihai Fotino

Domnul cu camelii
Simona Constantinescu, Ion Mâinea, Eugen Ţugulea, Florenţa Manea

Talerul
Mariana Neagu, Ion Abrudan, George Voinese

Proces-verbal
Ion Marinescu

Reminiscenţe din trecut
Corina Chiriac, Mihai Fotino

Domniei sale Domnului Sandu Popescu-Nucşoară
Nicolae Barosan

Săru’ mâna coană mare
Octavian Cotescu

Obligaţii
Cristina Şchiopu, Eugen Harizomenov

Muşatisme
Radu Beligan, Artist al Poporului (Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” Bucureşti)

Scafandrielii
Mihai Fotino, Ion Marinescu, Octavian Cotescu, Radu Beligan, Artist al Poporului (Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” Bucureşti)

Regia tehnică:  Mărioara Goina
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie în trei acte de Tudor Muşatescu

Regia artistică:  Ion Cojar
Asistent regie:  Eugen Harizomenov
Scenografia:  Camelia Micu
Ilustraţia muzicală:  Romeo Chelaru
Data premierei:  1 martie 1983

Acţiunea piesei „Titanic vals” se petrece într-un oraş de provincie unde Spirache, funcţionar la prefectură, duce un trai modest alături de familia sa, alcătuită din soţie (Dacia), doi fii (Traian şi Decebal), două fiice (Miza şi Gena, provenită dintr-o căsătorie anterioară) şi soacra (Chiriachiţa). Unica speranţă de îmbogăţire a familiei e reprezentată de moartea unchiului Tache, fratele lui Spirache. După cum observă Laura Pavel, titlul metaforic face referire la răsturnarea de situație care declanșează „valsul” tribulațiilor familiale, amoroase și politice ale piesei: naufragiul vaporului Tracia (versiune autohtonă parodică a Titanicului), în care moare unchiul Tache. Ca urmare a moștenirii, familia se înalţă pe scara socială, parvine, adoptă tabieturi de aristocraţi, iar femeile aspiră la un post de deputat pentru Spirache, fiind gata chiar să cumpere pe ascuns această funcţie.

O clauză testamentară descoperită tardiv menţionează că averea lui Tache nu a fost direcţionată corect, ci că trebuia acordată primului moştenitor, adică copilului nou-născut al Mizei, preluat de Gena, pentru a salva onoarea surorii ei. Finalul piesei prezintă, în oglindă, poveștile de iubire ale celor două fete: Miza se va căsători cu Locotenentul Stamate, iar Gena cu Petru Dinu. De asemenea, se relevă că Spirache ştiuse din primul moment despre iubirile fetelor lui şi că aranjase lucrurile în felul cel mai fericit posibil (inclusiv introducând o clauză falsă în testament). Astfel, personajul aparent cel mai şters şi mai asuprit de familie se dovedeşte a fi cel mai influent, iar piesa se încheie în cel mai desăvârşit happy-end, cu o fotografie a de-acum fericitei familii.

Distribuţia:

Spirache Necşulescu:  Nicolae Toma 
Dacia:  Alla Tăutu
Chiriachiţa:  Anca Miere Chirilă
Sarmisegetuza:  Mariana Neagu
Gena:  Cristina Şchiopu
Traian:  Nicolae Barosan
Decebal:  Emil Sauciuc
Petre Dinu:  Ion Abrudan
Gigi Stamatescu:  Tiberiu Covaci
Rădulescu Nercea:  Eugen Harizomenov
Procopiu:  Marcel Segărceanu
Vecinul:  Valentin  Avrigeanu
Fotograful:  Laurian Jivan
Doica:  Mariana Vasile
Servitoarea:  Florenţa Manea

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

de Harold Pinter
Traducerea: Horia Hulban
Premieră pe ţară

Regia şi scenografia:  Sergiu Savin
Data premierei:  15 februarie 1983

„Aniversarea”, piesă devenită clasică în dramaturgia universală, a fost încadrată pe Martin Eslin în categoria teatrului absurdului. Acţiunea piesei este situată într-o pensiune claustrofobică, murdară, sufocantă, aşezată într-un oraş englezesc de pe malul mării, nu departe de Londra. Pensiunea este proprietatea unui cuplu în jurul vârstei de şaizeci de ani, Meg şi Petey, al cărora singur client este Stanley. Figură apatică, ternă, Stanley îşi asumă identitatea unui fost pianist şi se retrage la pensiune ca într-un refugiu. Meg îl îngijeşte pe Stanley cu o afecţiune maternă, aflată la graniţa incestului.

Ameninţarea resimţită încă de la începutul piesei se materializează odată cu apariţia celor doi străini, Goldberg şi McCann, sosiţi, chipurile, pentru aniversarea lui Stanley. Deşi acesta neagă că ar fi ziua lui, la insistenţele lui Meg se organizează o petrecere care se transformă treptat într-un coşmar. Stanley este hărţuit cu acuzaţii şi nenumărate întrebări agresive despre o organizaţie pe care ar fi trădat-o, dar şi întrebări filosofice („De ce a trecut puiul strada?”) sau retoric-absurde. După un joc halucinant de-a baba-oarba, cei doi îl duc cu forţa pe Stanley spre un anume Monty, metaforă, poate, a alunecării omului spre moarte.

Ambianţa apăsătoare a piesei se construieşte prin mai multe elemente precum: posibilitatea unui pericol ascuns în aparanta normalitate, presimţirea unui dezastru iminent, folosirea ironiei acolo unde comunicarea devine inutilă, confuzii aproape suprarealiste, lipsa oricărei explicaţii raţionale pentru acţiunile personajelor, toate dând naştere celui mai tipic absurd teatral.

Distribuţia:

Petey:  Eugen Ţugulea
Meg:  Anca Miere Chirilă
Stanley:  Ion Mâinea
Lulu:  Tania Filip
Goldberg:  Eugen Harizomenov
McCann:  George Voinese

Spectacol muzical de Silvia Kerim, după Pamela Travers

Regia artistică:  Farkas Ştefan
Asistent regie:  Eugen Harizomenov
Scenografia:  Camelia Micu
Muzica:  Marius Ţeicu
Coregrafia:  Roxana Buda
Data premierei:  18 noiembrie 1982

Spectacolul muzical orădean a cuprins o serie de episoade ale bine-cunoscutei povești ce o are în centru pe excentrica Mary Poppins. Cea care va deveni doica familiei Banks sosește în casa acestora purtată de Vântul de Miazăzi, pe care îl preferă Expresului Londra Glasgow. Cei doi copii, Jane și Michael își dau seama curând că noua lor doică, deși severă, are atribute magice care o fac extraordinară. Împreună, ei trec prin diferite aventuri, de la servirea ceaiului pe tavan, discuții cu păsări și animale, la o călătorie în jurul lumii cu busola. Prezența lui Mary Poppins schimbă viața familiei de pe Aleea Cireșilor. Ea aduce ordine în casă, fericire părinților și multă aventură și experiență copiilor. Când consideră că aceștia au învățat suficiente lecții, că misiunea ei a fost îndeplinită cu succes, Mary Poppins pleacă, nu înainte de a promite că va reveni oricând va fi nevoie de ea.

Distribuţia:

Mary Poppins:  Tania Filip
Jane:  Mariana Vasile
Michael:  Emil Sauciuc 
Domnul Banks:  Nicolae Toma
Doamna Banks şi Bătrâna:  Simona Constantinescu 
Bert şi Câinele Wiloughby:  George Voinese
Chelnerul, Câinele Andrew, Portarul:  Tiberiu Covaci
Corp balet (gheişe, canguri, pinguini, indieni):  Roxana Buda, Marta Nagy, Veronica Vereş, Edit Fürtös

Regia tehnică:  Mărioara Goina
Sufleur:  Iuliana Chelu
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Dramă în cinci acte de Friedrich Schiller
Traducerea: Mihai Izbeşescu şi Mariana Crainic

Versiunea scenică, ilustraţia muzicală şi regia artistică:  Zoe Anghel Stanca
Coregia:  Otto Szombati Gille
Scenografia:  Maria Haţeganu
Data premierei:  14  octombrie 1982

Piesa „Intrigă şi iubire” reprezintă un reper în dramaturgia occidentală datorită faptului că autorul abandonează structura tradiţională (a tragediei neoclasice) în favoarea unui portret social şi politic al epocii sale. Piesa lui Schiller, intitulată iniţial „Luise Millerin”, este punctul de pornire al operei în 3 acte „Luisa Miller” de Giuseppe Verdi.

Născută din observaţia directă a realităţii, a problemelor actualităţii, „Intrigă şi iubire” are un pronunţat caracter realist şi este încărcată de energie revoluţionară, dobândind chiar o tentă politică. Abuzurile şi decăderea din întreaga Germanie a epocii îşi găsesc întruchiparea în principatul lui Karl Eugen. În acest spaţiu înfloreşte o poveste de iubire nepermisă de legile nescrise ale aparteneţei la clasele sociale, între Luise (fiica unui burghez modest) şi maiorul Ferdinand (fiul Prezidentului de la Curte). Ferdinand, deşi decis să treacă peste opreliştile diferenţei de clasă pentru a-şi împlini iubirea pe care o consideră dreptul natural al omului, are totuşi un sentiment de vină pentru că a încălcat barierele sociale. Luise, demnă şi hotărâtă, este gata să renunţe „la o legătură care ar tulbura relaţiile sociale şi ar zdruncina legile obişnuite ale unei orânduiri eterne.” Dragostei lor lor i se opune intriga urzită de Wurm, Von Walter şi Von Kalb, membri ai nobilimii de la curte. Imposibila iubire dintre Luise şi Ferdinand nu se poate împlini decât în moarte.

Distribuţia:

Von Walter:  Ion Mâinea
Ferdinand:  Nicolae Barosan
Von Kalb:  Marcel Popa
Lady Milford:  Mariana Neagu
Wurm:  Laurian Jivan
Miller:  Marcel Segărceanu
Soţia lui:  Anca Miere Chirilă
Luise:  Cristina Şchiopu
Sophie:  Florenţa Manea
Hans:  Ion Martin

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Piesă în trei părţi, opt tablouri şi un epilog de G.M.Zamfirescu
Premieră absolută

Regia artistică:  Eugen Mercus
Decor:  Virgil Luscov
Costume:  Virgil Luscov şi Maria Haţeganu
Ilustraţia muzicală:  ing.Lucian Ionescu (Radioteleviziunea Română Bucureşti)
Data premierei:  10 septembrie 1982

Premiera spectacolului „Schimbarea la faţă” a avut loc la Oradea în cadrul manifestării culturale „Monografia scenică: G.M. Zamfirescu”, menită să aducă o lumină nouă asupra unei prezenţe active în viaţa teatrală interbelică din România. Alături de reprezentaţia orădeană, manifestarea a inclus spectacolul „Idolul şi Ion Anapaoda” (Teatrul Naţional „I.L. Caragiale”) şi un colocviu la care au participat reputaţi critici, istorici şi oameni de teatru.

Îndurerat de sinuciderea părintelui său, recunoscut pentru cinstea lui exemplară, Pamfil se ridică împotriva politicienilor corupţi, hoţi, escroci, capabili de orice pentru a-şi apăra câştigurile şi funcţiile. Pentru a-i demasca, Pamfil se insinuează în rândurile lor, imitându-i la perfecţie în stil şi mijloace. În momentul în care are suficiente informaţii despre toţi, Pamfil îi poate anihila, chiar cu propriile lor metode – şantajul, înşelătoria. Poate însă un singur om – fie el puternic şi cinstit ca Pamfil – să răstoarne o întreagă orânduire?

Demersul lui Pamfil porneşte atât din dorinţa de a-şi răzbuna părintele mort, cât şi din convingere politică, din crezul că o revoluţie e posibilă şi necesară. El încearcă să spargă starea de pasivitate şi pesimism acţionând, luptând pentru un ideal de mai bine, pentru o „schimbare la faţă”.

Distribuţia:

Manda şi Doamna cu Pussy:  Anca Miere Chirilă
Năstase:  Ioan Oros, George Voinese
Safta:  Florenţa Manea
Filofteia:  Mariana Vasile
Tinca şi Inconsolabila:  Alla Tăutu
Pamfil şi Valentin:  Nicolae Barosan
Brană:  Laurian Jivan
Pruncu şi Mazilu:  Marcel Segărceanu
Nedelcu şi Roşculeţ:  Valentin Avrigeanu
Mateiaş:  Ion Abrudan
Fudulu:  Eugen Harizomenov
Stan:  Ioan Moldovan
Stănică şi Cătunaru:  Tiberiu Covaci
Dudulă:  Eugen Ţugulea
Acarul Păun:  Ion Martin
Fecioara:  Tania Filip, Mariana Vasile
Profiriu:  Marcel Popa
Aristică:  Nicolae Toma
Vizanti:  Ion Mâinea
Reporterul:  Emil Sauciuc
Priboianu:  Petru Diaconu

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Dimitrios Stefanidis
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

PREMII:
-Spectacolul a fost distins la Festivalul teatrului istoric de la Botoşani, 1983, cu premiul pentru opţiune repertorialăPremiul de interpretare:  Eugen Ţugulea pentru rolul Dudulă
-Spectacolul a fost prezentat împreună cu spectacolul  Idolul şi Ion Anapoda al Teatrului Naţional din Bucureşti în cadrul manifestării colocviale Monografia scenică G.M.Zamfirescu

Teatru de poezie
Spectacol Alexandru Andriţoiu
Selecţia versurilor: Elisabeta Pop

Regia artistică şi cadru scenografic:  Cristina Şchiopu
Muzica:  Florian Chelu şi Erasmus Minchevici
Data premierei:  14 iunie 1982

Iniţiat de Cristina Şchiopu şi plasat sub genericul „Teatru de poezie”, recitalul „Câteva plecări prin timp” a realizat o incursiune prin opera poetului bihorean Alexandru Andriţoiu, grupând poeziile cele mai frumoase şi mai reprezentative din volumele publicate până la acea dată. Recitatul a pus în valoare varietatea tematică, vigoarea, fluenţa şi muzicalitatea versurilor, având drept scop orientarea publicului spre o cunoaştere mai adevărată şi mai profundă a traseului liric parcurs de Alexandru Andriţoiu.

Interpreţi:

Cristina Şchiopu
Alla Tăutu
Anca Miere Chirilă
Ion Abrudan
Eugen Ţugulea
Eugen Harizomenov

Spectacol-coupé Leonid Andreev

Regia artistică:  Sergiu Savin
Scenografia:  Epaminonda Tiotiu
Data premierei:  12 iunie 1982

În cele două piese scurte care formează spectacolul-coupé „Calul în Senat. Frumoasele sabine”, scriitorul rus Leonid Andreev a preluat teme sau momente din istoria antică, prelucrându-le dramatic şi conferindu-le noi conotaţii. Episodul istoric al răpirii sabinelor pentru a popula proaspăt întemeiata cetate a Romei devine un bun pretext pentru referiri ironice şi aprecieri satirice la adresa firii umane în general. Vodevilul „Calul în Senat” porneşte de la istoria relatată de Suetonius în „Vieţile celor 12 Cezari”, potrivit căreia excentricul împărat roman Caligula îşi trata calul Incitatus cu onoruri cel puţin ciudate: „Îi făcuse grajd de marmură, iesle din ivoriu, harnaşament de purpură, colier din pietre preţioase, servitori şi mobilier de lux.” Culmea acestui comportament – de a conferi animalului rangul de Senator, transformă piesa lui Andreev în pamflet politic, demascând atitudinea linguşitoare şi slugarnică faţă de cei puternici.

CALUL ÎN SENAT
Vodevil într-un act din istoria Romei
Traducerea:  Mircea Ciobanu

Distribuţia:
Primul senator:  Ion Martin
Al doilea senator:  Marcel Popa
Al treilea senator:  Nicolae Barosan
Marcus:  Eugen Harizomenov
Jumătate senator:  Laurian Jivan
Agrippa:  Marcel Segărceanu
Titus:  Nicolae Toma
Marcellus:  Ion Mâinea
Menenius:  Petru Diaconu
Primul consul:   Eugen Ţugulea
Al doilea consul:  Ion Abrudan
Caligula:  Emil Sauciuc
Priscus:  Tiberiu Covaci

FRUMOASELE SABINE
Traducerea:  Tatiana Nicolescu

Adaptare a piesei „Răpirea sabinelor”, scrisă de Leonid Andreev în 1911, spectacolul propus de Trupa „Iosif Vulcan” aduce în prim-plan o serie de aspecte din realitatea imediată, menţionate cu o sinceritate şi cu o deschidere surprinzătoare: problemele românilor în Italia, criza economică mondială, corupţia omniprezentă, obsesia pentru aspectul fizic, prezentările de modă, goana după senzaţional a mass-media.

Episodul istoric al răpirii sabinelor de către romani în vederea populării proaspăt întemeiatei cetăţi a Romei funcţionează doar ca un pretext pentru a crea o comedie antrenantă, vioaie, plină de gaguri şi glume inspirate, în care confruntarea dintre femei şi bărbaţi sau pretenţiile de respectabilitate capătă o alură ironică. Astfel, femeile sunt momite cu portofele, bijuterii şi parfumuri şi caută un bărbat frumos, inteligent, bogat, viril, ascultător, rafinat şi îndrăgostit ; neputând găsi toate acestea la un singur bărbat, îşi aleg mai mulţi, câte unul pentru fiecare calitate. Bărbaţii sunt destul de ineficienţi, caraghioşi şi aflaţi, paradoxal, în subordinea femeilor pe care le-au răpit.

Piesa este structurată în două tablouri : primul se petrece în tabăra romanilor, care încearcă să ajungă la o înţelegere cu femeile sabine ; al doilea are loc în tabăra sabinilor, un an şi jumătate mai târziu şi înfăţişează pregătirile oneste ale soţilor pentru marea confruntare prin care speră să îşi recupereze femeile pierdute. Ambele lumi sunt populate de personaje simptomatice pentru societatea contemporană, tipuri uşor de recunoscut atât în jur, cât şi poate în fiecare dintre noi.

Distribuţia:
Scipio:  Ion Mâinea
Un roman gras:  Tiberiu Covaci
Paulus:  Emil Sauciuc
Romani:  Ion Abrudan, Nicolae Barosan, Marcel Popa, Marcel Segărceanu
Cleopatra:  Cristina Şchiopu
Prosepina:  Mariana Neagu
Veronica:  Anca Miere Chirilă
Sabine:  Alla Tăutu, Simona Constantinescu, Aurora Leonte, Mariana Vasile
Sabini:  Eugen Ţugulea, Ion Martin
Maercius:  Eugen Harizomenov
Profesorul:  Laurian Jivan
Soţul Proserpinei:  Nicolae Toma
Alţi sabini:  Eugen Ţugulea, Ion Martin

Regia tehnică:  Mărioara Goina
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Iosif Balogh
Sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie în două părţi de  Eugène Labiche
Traducerea: V.Timuş

Regia artistică:  Zoe Anghel Stanca
Asistent regie:  Ion Abrudan
Scenografia:  Maria Haţeganu
Data premierei:  30 martie 1982

„Pălăria florentină” combină elemente din cele două genuri extrem de răspândite ale teatrului francez din secolul al XIX-lea – vodevilul şi „la pièce bien-faite” – creând o intrigă alertă şi fantezistă, întreţesută cu numeroase secrete şi confuzii ce întreţin buna-dispoziţie a spectatorului.

În dimineaţa zilei în care Fadinard, burlac bogat din Paris, trebuie să se însoare cu Hélène, calul mirelui mănâncă pălăria de paie a tinerei Anais, angajată într-o conversaţie afectuoasă cu iubitul ei. Fadinard e obligat să găsească o pălărie identică, deorece Anais are un soţ gelos, care ar intra la bănuieli văzând această dispariţie. Fără să-i spună ceva logodnicei, Fadinard pleacă în căutarea pălăriei gemene, sarcină simplă la prima vedere, dar care se dovedeşte foarte complicată. Căutarea sa îl duce la un magazin de pălării, apoi la o baroană ce tocmai dă o petrecere muzicală (confundându-l cu un tenor, baroana îl obligă pe viitorul mire să cânte pentru invitaţi), şi în cele din urmă, la domnul Beauperthuis – nimeni altul decât soţul gelos al lui Anais, cea care a rămas fără pălărie. În tot acest periplu, Fadinard este urmat îndeaproape de logodnica sa şi de întregul alai nupţial, înlănţuirea de încurcături căpătând proporţii din ce în ce mai mari. Situaţia riscă să devină ameninţătoare, dar cadoul de nuntă al unchiului Vézinet  – o pălărie de paie – salvează şi clarifică totul, iar piesa se încheie într-o atmosferă sărbătorească de calm regăsit.

Distribuţia:

Felix:  Marcel Popa
Virginie:  Anca Miere Chirilă
Vezinet:  Grig Schiţcu, Eugen Ţugulea
Fadinard:  Emil Sauciuc
Emile:  Ion Abrudan
Anaïs:  Cristina Şchiopu
Jardinier:  Marcel Segărceanu
Hélène:  Aurora Leonte
Bobi:  Tiberiu Covaci
Fler:  Mariana Neagu
Tardiveau:  Laurian Jivan
Achille:  Nicolae Toma
Baroana:  Alla Tăutu
Clotilde:  Ileana Iurciuc
Beauperthuis:  Eugen Harizomenov
Caporalul:  Ion Martin

Regia tehnică:  Mărioara Goina
Sufleur:  Dimitrios Stefanidis
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Spectacol în două părţi de Marin Sorescu
Premieră absolută

Regia artistică şi scenografia:  Sergiu Savin
Asistent regie:  Eugen Harizomenov
Versuri prolog:  Mircea Dinescu
Muzica şi coloana sonoră:  Nicolae Moranciu
Data premierei:  19 noiembrie 1981

„Oamenii se pot desface… aşa, ca un evantai, pricepi? În fiecare dintre noi sunt mai multe individualităţi distincte”. Aceasta este una dintre posibilele chei de lectură ale eseului dramatic „Casa evantai” de Marin Sorescu, parabolă a omului comun, a individului mediocru, conformist, incapabil de realizări intelectuale şi de relaţii umane majore. Din universul închis, în care zilele se scurg identice, terne, fără perspectiva viitorului, se poate evada numai prin călătorii imaginare, condiţie a supravieţuirii: „Dacă nu m-aş putea dedubla, n-aş putea trăi”, spune Vlad, personajul principal al piesei. El încearcă să se definească în toate planurile vieţii – moral, material, spiritual, politic – („mă caut pe mine însumi”) şi e „năpădit de alter-egouri ca peştera de ecouri”. Alter-egourile lui (Vlad I, Vlad II, Vlad III, Vlad IV) sunt, de fapt, acelaşi personaj, în ipostaze mai mult sau mai puţin veridice. Vlad nu se mulţumeşte să se dedubleze pe sine, ci îşi scindează şi soţia – Tinca I, II, III, Anca, în posturi din ce în ce mai tinere. Aşadar, după cum remarcă Radu Enescu în „România literară”, piesa abordează străvechea problemă filosofică a lui Unu şi Multiplu, pronunţându-se categoric în favoarea celui din urmă. Totuşi, personajul se poate multiplica, dar nu se poate autodepăşi, nici măcar pe terenul imaginarului.

Distribuţia:

Vlad I:  Ion Mâinea
Vlad II:  Eugen Harizomenov
Vlad III:  Eugen Ţugulea
Vlad IV:  Marcel Popa
Tinca I:  Alla Tăutu
Tinca II:  Anca Miere Chirilă
Tinca III şi Anca:  Mariana Neagu
Daniela:  Aurora Leonte
Vlăduleasa:  Ion Abrudan
În Prolog şi Epilog:  Nicolae Moranciu, Emil Sauciuc

Regia tehnică:  Mărioara Goina
Sufleur:  Dimitrios Stefanidis
Lumini:  Iosif Balogh
Sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie poliţistă de  Robert Thomas
Traducerea: Dina Cocea

Regia artistică:  Otto Szombati Gille
Asistent regie:  Marcel Segărceanu
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Data premierei:  15 octombrie 1981

„Joc dublu” apelează la formula divertismentului poliţist, iar autorul încadrează piesa în genul teatrului de bulevard. Totul pare greu de crezut în spectacol, dar mesajul dramaturgului pare a fi că însuşi adevărul seamănă adesea cu o minciună.

O elveţiancă bogată înţelege rapid că bărbatul fermecător cu care s-a căsătorit este în realitate o fiinţă lacomă, brutală, mincinoasă. Descoperind un secret de familie, ea pune la cale, cu ajutorul cameristei, o stratagemă pe care o consideră logică şi imbatabilă. Va reuşi oare să se elibereze sau planul ei va fi descoperit?

Distribuţia:

Michel şi Richard:  Nicolae Barosan
Françoise:  Cristina Şchiopu
Louise:  Mariana Vasile
Sartoni:  Marcel Popa
Comisarul:  Marcel Segărceanu
Poliţistul:  Grig Schiţcu, Eugen Harizomenov, Ion Martin

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Emeric Kozák
Ilustraţia muzicală:  Dorel Olea

Comedie de Ion Lucian şi Virgil Puicea

Regia artistică:  Ion Lucian
Asistent regie:  Ion Abrudan
Scenografia:  Maria Haţeganu
Coregrafia:  Florea Crişu
Data premierei:  4 octombrie 1981

Destinat publicului tânăr al teatrului, spectacolul «Snoave cu măşti» a grupat o suită de tablouri comice, între care au fost intercalate numeroase momente de dansuri, cântece şi pantomimă, având toate ca punct de plecare elemente folclorice şi populare. Inspirat din jocul laic cu măşti ce are o vechime considerabilă în spaţiul românesc, spectacolul a avut ca personaj principal un erou cu o biografie populară fabuloasă – Păcală – cunoscut pentru umorul şi agerimea sa, ascunse sub aparenţa naivităţii şi a simplităţii. Au fost imaginate noi isprăvi ale lui Păcală, între care au fost intercalate scene din ritualurile de naştere, nuntă şi înmormântare, precum şi alte elemente de atmosferă. Întreg spectacolul a fost creat şi perceput ca o joacă, în care schimbul de măşti şi de identităţi e acceptat ca lucru firesc şi în care veselia este pe primul loc.

Distribuţia:

Păcală:  Emil Sauciuc
Ilenuţa:  Cătălina Bârcă, Ileana Iurciuc
Mama şi O săteancă:  Alla Tăutu
Ursitoarea şi O săteancă:  Simona Constantinescu
Cucoana şi O săteancă:  Anca Miere Chirilă
O săteancă:  Mariana Neagu
Ursitoare, O săteancă şi Ţiganca:  Cristina Şchiopu
O săteancă:  Mariana Vasile
Ursitoarea, O săteancă şi Ţiganca:  Aurora Leonte
Bogatul, Un jandarm şi Peţitorul:  Marcel Segărceanu 
Şeful trupei, Un jandarm, Căpetenia I şi Servitorul:  Marcel Popa
Căpetenia II, Logofătul, Zapciul:  Ion Abrudan
Un jandarm, Moartea şi Un  sătean:  Nicolae Barosan
Moşul, Călugărul, Căpetenia III, Cârciumarul:  Ion Martin 
Căpetenia IV, Logofătul, Un jandarm:  Tiberiu Covaci
Căpetenia V, Un jandarm şi Tatăl:  Laurian Jivan
Copiii:  Anca şi Lioara Bradu

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie de Mihail Bulgakov
Traducerea: Aneta Dobre şi Galina Cernicova

Regia artistică şi versiunea scenică:  Alexandru Colpacci
Scenografia:  arh.Dan Jitianu
Ilustraţia muzicală:  Felix Şipoş
Data premierei:  4 iunie 1981

Punctul de început al comediei „Ţarul Ivan îşi schimbă meseria” este plasat în Moscova anilor 1930, context în care inginerul Timofeev inventează o rudimentară maşină a timpului, prin care îl trimite cu patru secole în trecut pe administratorul de bloc Ivan Vasilievici Bunşa. În locul său apare fiorosul şi legendarul ţar Ivan cel Groaznic. Astfel, bulversarea este totală: Bunşa se pomeneşte tot la Moscova, dar la curtea lui Ivan, în vreme ce acesta este transportat în viitor şi trebuie să înţeleagă şi să se poarte conform cu avatarurile lumii moderne. Bunşa se substituie ţarului, prilej cu care se dezvăluie adevărata sa fire tiranică; Ivan cel Groaznic, luat drept un actor plin de talent, încearcă să pună în ordine încurcăturile sentimentale ale inginerului Timofeev. Scenele comediei alternează rapid între epoci, efectul fiind aproape cinematografic. Încurcăturile şi qui-pro-quo-urile se ţin lanţ, iar comicul este accentuat de elementele moderne ale limbajului contemporan peste care se suprapun arhaisme folosite cu patru secole în urmă.

Interesul piesei nu rezidă, însă, în deosebirile dintre cele două epoci, ci în convergenţa lor poate neaşteptată. Înrudirile se întâlnesc în calităţile oamenilor, rămase în esenţa lor aceleaşi peste veacuri, dar şi în situaţiile înfăţişate, cu caracter atemporal. Substratul parodic transformă întreaga întâmplare într-o parabolă.

În finalul piesei – dominat de o notă lirică -, ordinea este restabilită, fiecare personaj se întoarce în epoca lui, ba mai mult, se sugerează că totul a fost numai un vis al inginerului Timofeev, dar un vis cu o mare încărcătură de idei, asociaţii şi semnificaţii.

Distribuţia:

Timofeev:  Liviu Rozorea
Bunşa şi Ţarul Ivan:  Nicolae Toma
Miloslawski:  Eugen Harizomenov
Şpak:  Ion Abrudan
Jakin:  Marcel Popa
Fedka:  Laurian Jivan
Ambasadorul suedez şi Balerinul:  György Tóth
Episcopul:  Grig Schiţcu
Zinaida:  Ileana Iurciuc
Miliţianul:  Ion Martin
Uliana şi Ţarina:  Mariana Neagu
Solista:  Anca Miere Chirilă

Regia tehnică:  Mărioara Goina
Sufleur:  Dimitrios Stefanidis
Lumini:  Vasile Blejan, Iosif Balogh
Sonorizarea:  Dorel Olea

Piesă în patru părţi  de Jozef Hen
Traducerea: Eva Colpacci
Premieră pe ţară

Regia artistică:  Tadeusz Pliszkiewicz (Polonia)
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Consultant artistic:  Alexandru Colpacci
Data premierei:  28 mai 1981

Piesă cu intrigă poliţistă, „Ostatecul Z” porneşte de la tema mereu actuală a terorismului concretizat prin violenţă, răpiri şi atentate. Încărcătura psihologică a piesei se naşte atât din tensiunea dintre victimă şi răufăcători, cât şi de conflictele apărute în grupul de cinci răpitori. Victima răpirii, Herbert, este un personaj modest, plin de ticuri maladive. Cei cinci agresori compun o galerie de personaje diverse, în care pornirile spre jaf şi violenţă sunt atenuate pe neaşteptate de înclinaţii spre omenie şi compasiune: doctorul Carlo (şeful grupului), Otto – meschin şi feroce, groparul Pietro, tânărul Paul şi Ilza – femeie dură, degradată. Mesajul piesei este că, în pofida alienării fiinţei sub influenţa complexelor sau a obsesiilor generate de mediul social, rămân posibile salvarea, umanismul şi normalitatea.

Distribuţia:

Otto:  Ion Mâinea
Pietro:  Marcel Segărceanu
Herbert:  Nicolae Barosan
Paul:  Dan Glasu
Ilza:  Cristina Şchiopu
Carlo:  Eugen Ţugulea

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Vasile Blejan, Iosif Balogh
Sonorizarea:  Dorel Olea

Piesă în două părţi de  Paul Everac

Regia artistică:  Dan Alecsandrescu
Scenografia:  Maria Haţeganu
Data premierei:  17 martie 1981

Titlul piesei face referire la „Cartea lui Iov” din Biblie, ce înfăţişează întâmplări pilduitoare din viaţa înţeleptului Iov, pe care Dumnezeu îl pune la încercare, permiţându-i lui Satan să îi scoată în cale tot felul de piedici, dureri şi catastrofe. Iov trece cu bine peste toate încercările, ajutat de răbdare şi de o credinţă imensă în Dumnezeu.

Lipsită de acţiune dramatică efectivă, piesa „Cartea lui Ioviţă” este alcătuită dintr-o serie de dialoguri unitare ca temă, dar variate din punctul de vedere al tipologiilor implicate. Inginerul Ioviţă este stăpânit de un ideal greu de înţeles pentru cei din jur: credinţa în socialism. Soţia, prietenii şi colegii încearcă să îl determine să îşi deschidă ochii spre realitate, să constate că faptele din jur nu sunt deloc aşa cum au fost profeţite. Scenă de scenă, Ioviţă se confruntă cu adevăruri de viaţă foarte concrete, care par să-l doboare prin argumentul material sau spiritual imediat. Deşi distanţa dintre doctrină şi realitate este destul de mare, totuşi, convingerile sale rămân nezdruncinate. „Inginerul Ioviţă socoteşte că trebuie să înfrângă inerţii, să dărâme conformismele şi rutina. A descoperi forme de progres, fie şi în sectoare de activitate cât de umile sau de obişnuite îi pare ca făcând parte din datoria elementară a vieţii şi a condiţiei umane. Este convins că greutăţile ori diferitele contrarietăţi ce s-ar ivi în cale nu pot să împiedice totul. Mai presus de orice, îi este necesar să se simtă în serviciul oamenilor; aceasta nu neapărat urcând pe baricade, ori afişând aere de inspirat, ci procedând cu măsuri simple, fireşti, de omenesc şi bună-credinţă.” (Prof. Ion Zamfirescu)

Distribuţia:

Ioviţă:  Eugen Ţugulea
Delifăzeanu:  Marcel Segărceanu
Berta:  Simona Constantinescu
Ghermănescu:  Dan Glasu, Tiberiu Covaci
Didona:  Cristina Şchiopu
Bălţatu:  Ion Martin
Tufaru:  Ion Mâinea
Ilihoi:  Jean Săndulescu, Petru Diaconu, Marcel Popa

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Valentin Bodonea

PREMII:
-Premiul III la Festivalul Naţional „Cântarea României”

Piesă în patru părţi de Maxim Gorki
Traducerea: Emma Beniuc
Spectacol omagial la sărbătorirea a 25 de ani de teatru ai actorului Jean Săndulescu

Regia artistică:  Dan Alecsandrescu
Scenografia:  Traian Niţescu
Momente muzicale:  Florian Chelu
Data premierei:  29 ianuarie 1981

„În piesa «Bătrânul» m-am străduit să arăt cât de respingător este omul cufundat în propriile sale necazuri; el a început să creadă că are dreptul să-i chinuiască pe alţii pentru faptul că, la rândul său, a fost, pe drept sau pe nedrept, chinuit.” (Maxim Gorki)
Piesa are în centru doi ocnaşi care se raportează în mod diferit la suferinţa la care au fost condamnaţi pentru o vină reală sau imaginară.

Mastakov crede că suferinţa este o necesitate morală de tip eroic; pentru el, chinurile aduc purificarea. De aceea, el se află într-o dilemă psihologică: să aleagă viaţa liberă – ce presupune fuga şi apoi teama permanentă de pedeapsă, sau să îşi accepte vina, să şi-o însuşească, dobândind astfel purificarea sufletească şi liniştea? El optează pentru evadare, îşi reconstruieşte viaţa sub o identitate falsă şi încearcă să îşi răscumpere liniştea sufletească prin muncă şi bunătate.

Bătrânul a rămas la ocnă, iar acum vine să judece cu severitate, crezând că suferinţele îndurate îi dau acest drept. E un om care nu îşi mai poate iubi semenii, pentru că aceştia l-au înrăit, pedepsindu-l şi privându-l de libertate. Bătrânul merge în casa lui Mastakov, convins că e stăpânul sufletului şi vieţii acestuia şi îl ameninţă cu denunţul şi cu distrugerea în numele pretinsei justiţii. Ros de remuşcări, Mastakov nu îi neagă acest drept. Lipsa de tărie şi credinţa că şi-a clădit viaţa pe un fals îl determină să se sinucidă.

Distribuţia:

Ivan Vasilievici Mastakov:  Eugen Ţugulea
Pavel, fiul lui vitreg:  Ion Abrudan
Tatiana, fiica lui vitregă:  Ileana Iurciuc
Zaharovna:  Alla Tăutu
Stepanîci:  Marcel Segărceanu
Sofia Markovna:  Simona Constantinescu
Haritonov:  Nicolae  Toma
Iakov, nepotul lui:  Nicolae Barosan
Nikita:  Ion Martin
Bătrânul:  Jean Săndulescu
Fata:  Mariana Neagu

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Dimitrios Stefanidis
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Piesă în două părţi de Ecaterina Oproiu

Regia artistică:  Otto Szombati Gille
Asistent regie:  Grig Schiţcu
Decor:  I. Géza Bíró
Costume:  Maria Haţeganu
Data premierei:  25 decembrie 1980

Piesă cu caracter polemic, „Interviul” îşi extrage substanţa dintr-o temă pe care autoarea Ecaterina Oproiu a tratat-o şi în volumul de reportaje „3 x 8 plus infinitul”: condiţia femeii în societatea contemporană. Pretextul dramatic este o emisiune festivă de 8 martie, ce se pregăteşte pe platourile televiziunii, transformându-se într-un adevărat duel existenţial între Reporter şi Reporteră. Inteligenţi, ageri, pasionaţi de profesia lor, patimaşi, cei doi ajung până în pragul unei drame a separării cauzate de diferenţele de principii. Egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul, consfinţită prin lege, nu se manifestă în toate circumstanţele vieţii. Care sunt, în continuare, atributele feminităţii?
O piesă plină de vervă ce pledează pentru considerarea femeii ca Om înainte de toate.

Distribuţia:

Reportera:  Cristina Şchiopu
Reporterul:  Dan Glasu
Ţuţi de la pupitru:  Mariana Vasile
Sudoriţa:  Anca Miere Chirilă
Primăriţa:  Mariana Neagu
Avocata:  Alla Tăutu
O femeie la fân:  Olimpia Mâinea
Stângaciul:  Grig Schiţcu
Secunda:  Simina Ciocan

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Simina Ciocan
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea