Spectacol café-théatre
Mari procese politice
Scenariul, regia artistică şi interpretarea:  Radu Vaida
Data premierei:  6 iunie 1978

Spectacol-document, „Și totuși…” s-a constituit ca un colaj de depoziții din celebre procese politice. Spectacolul a fost inclus în seria café-théâtre-ului orădean și a participat la cea de-a V-a ediție a Galei recitalurilor dramatice de la Bacău (11-15 mai 1978).

Comedie în două părţi de Adolf de Herz
Adaptarea scenică: Emanoil Enghel

Regia artistică:  Ştefan Farkas şi Ion Mâinea
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Data premierei:  25 mai 1978

Comedie uşoară, cu tentă bulevardieră, „Încurcă-lume” are în centru eforturile depuse de un soţ abil în profesie, dar mai puţin abil în viaţa conjugală, de a salva o situaţie dificilă, în care a intrat de bună-voie, fără a bănui posibilele urmări. Întârziind în oraş, cu prietenii, întâlnind şi o fată frumoasă, Emil Strâmbuleanu caută o minciună veridică pentru a-şi linişti soţia îngrijorată. Pretextul găsit îl implică pe „prietenul X, fostul coleg de bancă.” Surpriză! În cinci minute, colegul apare cu adevărat, spre stupoarea soţului şi spre bucuria soţiei. Odată apărut, însă, el începe să încurce lumea…

Distribuţia:

Emil Strâmbuleanu:  Ion Mâinea
Didina Strâmbuleanu:  Olimpia Mâinea
Bungrăzescu:  Marcel Popa
Matei Pintenaru:  Nicolae Toma
Olga:  Mariana Neagu

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Florenţa Manea Szabo
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie de Ion Băieşu
Premieră absolută

Regia artistică:  Alecu Croitoru
Asistent regie:  Jean Săndulescu
Scenografia:   Maria Haţeganu
Data premierei:  13 aprilie 1978

Sub aparenţa unei comedii care desfată, piesa „Alibi” a lui Ion Băieşu analizează structura unor fenomene sociale, oferind totodată un remediu problemelor descrise cu ochi critic. Punctul de plecare este povestea unui fals accident de circulaţie, episod care, după mărturisirea autorului, este inspirat dintr-un fapt real. Centrul de interes al piesei rezidă însă în creionarea lui Gripcă, şeful sectorului cadre şi personal, personaj aproape sinistru, capabil să înlăture pe căi artificiale oamenii angajaţi pe drumul firesc al carierei profesionale. El îşi etalează fără scrupule arsenalul de care dispune, de la mitocănie la şantajul cu divulgarea secretelor intime, iar apropierea de realităţi cunoscute dă naştere unei tensiuni aparte în piesă.

Personajul Bebe este, la rândul său, o figură excentrică, un cascador miraculos, un globe-trotter care doreşte să înconjoare pe jos pământul. Prin iubirea cu studenta Gabi şi prin invitaţiile de a redescoperi iarba cu rouă şi serile cu greieri, Bebe devine mesagerul întoarcerii spre umanitate, iar aceasta este, poate, o parte din remediul căutat şi imaginat de dramaturg.

Distribuţia:

Gicu Crucescu:  Jean Săndulescu
Eleonora:  Simona Constantinescu
Gabi:  Mariana Neagu
Bubulac:  Nicolae Toma
Femeia:  Olimpia Mâinea
Gripcă:  Marcel Segărceanu
Valentina:  Anca Miere Chirilă
Popovici şi Poştaşul:  Grig Schiţcu
Bebe:  Radu Vaida
Miliţianul:  Ion Martin 
Necunoscutul:  Dimitrios Stefanidis

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Dimitrios Stefanidis
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Primul text de teatru în limba română atribuit lui Samuil Vulcan în premieră absolută la Oradea

Adaptarea scenică şi regia artistică:  Ion Olteanu
Asistent regie:  Ion Abrudan
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Data premierei:  18 februarie 1978

„Uciderea lui Grigorie Vodă în Moldova expusă tragic” este prima piesă originală românească ce se cunoaşte, păstrată în întregime şi în bune condiţii. Scrisă între 1778-1780, piesa a fost descoperită de istoricul Nicolae Densuşianu la Oradea într-un preţios fond de manuscrise provenind de la cărturarul Samuil Vulcan. Punerea în scenă a piesei la Teatrul de Stat din Oradea a fost un act de cultură călduros primit de presă şi de intelectualii vremii:

„Un gest cu adevărat reparator, de restituire către scenă, pentru spectatorul de teatru, a unui text care, cum se poate constata la o atentă urmărire a lui, are valoroase şi semnificative implicaţii, chiar şi anumite valenţe artistice, gândindu-ne că ne găsim în faţa unei opere de pionierat în teatrul şi în dramaturgia noastră.” (Lucian Drimba).

„Aducerea pe scenă a lucrării în care dramaturgia noastră îşi află opera de început, atât în domeniul tragic, cât şi în cel comic, al cărei conţinut rămâne pilduitor, constituie un act de cultură făcut să aibă ecou în conştiinţa românilor de pretutindeni.” (Virgil Brădeţeanu).

Uciderea mişelească a domnitorului moldovean Grigore Ghica pentru că s-a împotrivit anexării Bucovinei de către austrieci, e o temă ce s-a bucurat de o largă circulaţie în toate provinciile româneşti. Totuşi, sub titlul ce sugerează o tragedie istorică se ascunde de fapt o farsă. Piesa a fost detinată reprezentării în timpul petrecerilor carnavaleşti sau studenţeşti, fapt pentru care autorul include episoade ludice, aparent fără legătură cu subiectul principal. Sunt înfăţişate obiceiuri şi credinţe: o scenă de târg, peţitul, o şezătoare, dar şi episoade burleşti precum dansuri făcute de soldaţi sau prezicerile unui ţigan astrolog cu un orologiu de ceapă. Autorul lasă libertate de improvizaţie interpreţilor, ca în commedia dell’arte, cu care această piesă are înrudiri vizibile.

Distribuţia:

Grigore Ghica:  Ion Mâinea
Împăratul:  Dorel Urlăţeanu artist emerit
Paşa:  Eugen Ţugulea
Doamna Ghica:  Simona Constantinescu
Neaga:  Ileana Iurciuc
Horholina:  Anca Miere Chirilă
Rapsodul:  Radu Vaida
Starostele:  Ion Martin
Gazda:  Marcel Popa
Bucur:  Mircea Constantinescu
Sfetnicul Vasile:  Ion Abrudan
Sfetnicul Ion Simion:  Grig Schiţcu
Secretarul:  Marcel Segărceanu
Solicitantul:  Laurian Jivan
Consilier turc I:  Nicolae Barosan
Consilier turc II:  Nicolae Toma
Medicul:  Jean Săndulescu
Soldaţi:  Dumitru Cora, Mihai Tocai, Dumitru Mesaroş, Vasile Covaci

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Dimitrios Stefanidis
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

– Spectacol distins cu Marele Premiu la Ediţia a II-a Săptămânii Teatrului Scurt, 1978

Comedie în două părţi de Leonard Gershe
Traducerea: Elisabeta Pop, Teodor Crişan, Otto Szombati Gille
Premieră pe ţară

Regia artistică: Otto  Szombati Gille
Scenografia:  Gheorghe  Iovian, Ştefan Weiss
Muzica:  Florian Chelu
Data premierei:  9 februarie 1978

Piesă duioasă, emoţionantă, „Fluturii sunt liberi” a fost una dintre cele mai de succes reprezentaţii de pe Broadway, bucurându-se şi de o transpunere cinemtografică pe măsura acestui succes. Născut orb, Don a trăit toată viaţa alături de mama sa, aproape tiranică în afecţiunea ei. Aflat la prima tinereţe şi în plină expansiune a mişcării flower-power, Don decide să se rupă de sub tutela mamei, în căutarea libertăţii şi a identităţii proprii. În scurt timp, el cunoaşte un alt înţeles al iubirii decât cel matern, prin Jill, actriţă aflată la început de carieră şi trecută deja printr-un divorţ. Femeie-copil, iresponsabilă, jucăuşă, Jill îl fascinează pe Don prin exuberanţa ei, după cum şi Don o cucereşte pe Jill prin cultura lui şi prin stilul de viaţă care îl face diferit de toţi iubiţii ei de până atunci. Dincolo de melodramă şi sentimentalism, spectacolul surprinde ipostaze care rămân în esenţa lor aceleaşi în pofida trecerii timpului, tinerii adulţi fiind răscoliţi de aceleaşi mici drame, situaţii echivoce şi incertitudini.

Distribuţia:

Don Baker:  Nicolae Barosan
Jill Tanner:  Ileana Iurciuc
Doamna Baker:  Alla Tăutu
Ralph Austin:  Ion Abrudan, Mircea Constantinescu
Au cântat în spectacol:  Florian Chelu şi Lidia Lăzău

Regia tehnică:  Marioara Goina
Sufleur:  Florenţa Manea
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie în două părţi de  George Ciprian

Regia artistică:  Sergiu Savin
Scenografia:  I. Géza Bíró
Data premierei:  27 ianuarie 1978

„Omul se joacă în copilărie pentru a se amuza şi a se relaxa, mai prejos de nivelul vieţii serioase. El se poate juca şi deasupra acelui nivel: poate juca jocuri ale frumuseţii şi ale sfinţeniei.” (Johan Huizinga).

Reuniţi după câţiva ani de rătăcire prin lume, Macferlan, Ciriviriş, Bălălău şi Pentagon fondează ad-hoc asociaţia „Capul de Răţoi”. Cei patru cavaleri ai libertăţii încep un joc tineresc, având ca scop eliberarea de convenţii, de principiile inutile impuse de autorităţi şi de societate: opresc trecătorii pentru a angaja dialoguri fără noimă, salută prin genuflexiuni, etc. Ei se refugiază în Pomul Veseliei, care devine sediul asociaţiei, locul în care prietenii trăiesc într-un ritm şi după norme de ei stabilite, savurând micile bucurii ale vieţii. Deasupra măruntelor şi meschinelor griji ale lumii de jos, cei patru îşi construiesc un univers al lor, în care răul nu pătrunde, în care oamenii se salută, se respectă, visează. Ridicoli uneori în lupta lor cu convenţionalul, asemenea lui Don Quijote, ei îşi asumă rolurile până la suprapunere. De aceea, starea lor de spirit din timpul jocului „de-a lumea mai bună” are o tonalitate solemnă. Hotărâţi să schimbe ceva, ei trezesc resorturi nebănuite în semenii lor: îl conving pe Rosenzveig să îşi schimbe numele, pe soţul ursuz să îşi mângâie soţia şi copiii, o învaţă pe Efimiţa ce înseamnă prietenia adevărată, devenind astfel mesagerii speranţei.

Distribuţia:

Ciriviş:  Mircea Constantinescu
Macferlan:  Radu  Vaida
Bălălău:  Laurian Jivan
Pentagon:  Ion Martin
Dacian:  Ion Mâinea
Inspectorul, Omul cu farfurii şi Un domn grăbit:  Ion Abrudan
Muşat şi Domnul cu ţigara:  Eugen Ţugulea
Rosenzweig:  Jean Săndulescu 
Comisarul:  Grig Schiţcu
Aglaia:  Simona Constantinescu
Efimiţa:  Ileana Iurciuc
Ziaristul şi Un trecător:  Nicoale Barosan
Mucăreasa, O femeie costelivă şi Femeia cu ghiveciul:  Alla Tăutu
O femeie de stradă, O trecătoare şi Madam Bălăloiu:  Mariana Neagu
Student I:  Nicolae Moranciu
Student II:  Dimitrios Stefanidis
Studenţi:  Ioan Boţ, Rodica Blege, Gabriela Demian, Cornel Erdeli, Eva Crainic, Liviu Pavlovski

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Florenţa Manea
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Spectacol satiric-muzical de Stelian Vasilescu

Regia artistică:  Ion Mâinea
Scenografia:  Eliza Popescu
Muzica:  Temistocle Popa, Marius Ţeicu, George Grigoriu, Mihai Constantinescu
Conducerea muzicală:  Ludovic Boross
Data premierei:  10 decembrie 1977

Spectacolul de revistă „Aşa e viaţa” a grupat scene din imediata apropiere a spectatorilor, satirizând beţia, imoralitatea, incompetenţa, inechitatea şi alte defecte omeneşti nepieritoare, pornind de la momente de proză – schiţe, monologuri, glume semnate de Tudor Muşatescu, Stelian Vasilescu, Dumitru Solomon, Dimitrie Bălan, Gr. Pop, A. Chirilă, I. Piţigoi. Buna-dispoziţie şi umorul de calitate au fost potenţate de momentele muzicale oferite de diverşi interpreţi, acompaniaţi de orchestra teatrului. „Un interesant joc de desene-ghicitoare (droodl), condus cu suficientă dezinvoltură de prezentatorul spectacolului, Marcel Popa, a contribuit la animarea sălii, la înveselirea publicului, obligat astefl să şi gândească printre hohote de râs.” (T. Vasile – „Familia”, decembrie 1977)

Interpreţi:

Olimpia Mâinea
Anca Miere Chirilă
Ileana Iurciuc
Mariana Neagu
Mariana Vasile
Nicolae Toma
Marcel Segărceanu
Grig Schiţcu
Ion Martin
Marcel Popa
Nicolae Barosan
Florenţa Manea

Invitaţi în spectacol:

Lidia Lăzău
Mihaela Boboia
Florian şi Lucian Chelu
Dan Greavu
Elisabeta Olah

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Florenţa Manea
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

de  Slavomir Mrožek
Traducerea: Ioana şi Tudor Savu
Premieră pe ţară

Regia artistică:  Alexandru Colpacci
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Data premierei:  23  septembrie 1977

În „Emigranţii”, Slawomir Mrozek conturează o imagine dureroasă a dramelor dezrădăcinării, portetizând cu ironie şi cu subtilitate doi emigranţi polonezi la Paris. Drama socială şi economică dublează drama morală şi psihologică a celor ce au emigrat în căutarea bunăstării. Juxtapunerea între ideal şi dezamăgirea trăită este dramatică.

Cei doi emigranţi sunt radical diferiţi ca structură şi pregătire: AA este un intelectual inteligent, detaşat, îndrăgostit de concepte, exaltat şi vizionar; XX este un muncitor şiret şi patetic, robust şi totodată fragil din punct de vedere moral, vulnerabil prin împrejurarea în care se află. Cei doi nu reuşesc să comunice, se acuză, se suspectează, se dispreţuiesc, ajungând chiar în pragul crimei. Ce-i uneşte atunci? Subsolul sordid în care locuiesc; dorul de casă; naţionalitatea, condiţia de paria. „Dar, poate mai mult decât atât, regretul, notează Bogdan Ulmu în „România literară” (1977). Faptul că unica lor certitudine era apartenenţa etnică, matca geografică; prin ea aveau un rost în lume, ea le oferise o familie, o profesie, o noimă existenţială. Fugind, n-au plecat „spre ceva, ci de ceva”, nuanţă pe care-o realizează tardiv, cu lacrimi în ochi”.

Ei visează în continuare la tărâmul promisiunilor, al fericirii, dar printr-un paradox dureros, acesta devine ţara pe care au părăsit-o şi în care poate nu vor mai ajunge niciodată.

Distribuţia:

AA:  Mircea Constantinescu 
XX:  Radu Vaida

– Spectacolul a fost distins cu premii de regie pentru spectacol şi de interpretare la Colocviul de regie de la Bârlad (1978) şi Premiul A.T.M. pentru regie: Alexandru Colpacci
– În anul 1982 spectacolul s-a transmis pe postul televiziunii naţionale

Comedie de Paul Everac
Premieră pe ţară

Regia artistică:   Szombati Gille
Scenografia:  I. Géza Bíró
Data premierei:  15 septembrie 1977

Directorul Farfuz din comedia „Piatră la rinichi” de Paul Everac întruchipează acel şef obişnuit să decidă singur şi abuziv cine va fi avansat, retrogradat sau concediat, transformând sectorul pe care îl conduce într-o feudă personală. El este secondat de un şef de personal complice şi de un preşedinte de sindicat lipsit de energie şi de voinţă. Mecanismul se perpetuează până când Vigil Urechiatu, sub impulsul unei crize la rinichi, se ridică împotriva acestei stări de fapt, afirmând nişte adevăruri pe care ceilalţi nu îndrăzneau să le spună. El denunţă minciuna, impostura, lăcomia, escrocheria, necinstea care se infiltrează în societate precum pietrele la rinichi într-un organism sănătos. Criza de rinichi devine criza adevărului care îi sperie pe conducători, mai ales că ea este molipsitoare, cuprinzându-i pe toţi angajaţii.

Scrisă din speranţa de a îndrepta unele din cusururile societăţii contemporane, piesa beneficiază de o structură filmică, de treceri rapide de la un tablou la altul. „Piatră la rinichi” este un îndemn la atitudine fermă, de dezaprobare a unor situaţii asemănătoare celor din piesă şi pledează pentru refuzul comodităţii, al indiferenţei, al trecerii oarbe pe lângă fapte reprobabile şi pe lângă semeni demni de tot dispreţul.

Distribuţia:

Virgil Urecheatu:  Ion Abrudan
Farfuz:  Ion Mâinea 
Hărăbaie:  Nicolae Toma
Strungă:  Grig Schiţcu
Dr.Ranchiş:  Marcel Segărceanu
Roşcovă:  Marcel Popa
Viorel Scurtuleţ:  Ion Martin, Mircea Constantinescu
Camelia Strâcşineanu:  Mariana Vasile
Mardare:  Olimpia Mâinea
Doctoriţa Odobâcă:  Alla Tăutu, Simona Constantinescu
Sora medicală:  Doina Urlăţeanu
Pica:  Anca Miere Chirilă
Geta Plăcintă:  Mariana Neagu, Florenţa Manea

Regia tehnică:  Mărioara Goina
Sufleur:  Florenţa Manea
Lumini:  Emeric Kozák, Mihai Farkas
Sonorizarea:  Dorel Olea, Iosif Balogh

Spectacol omagial 1877
Scenariul şi regia artistică:  Eugen Ţugulea
Scenografia:  Eliza Popescu
Conducerea muzicală:  Miron Raţiu
Data premierei:  9 mai 1977

Interpreţi:

Simona Constantinescu
Alla Tăutu
Radu Vaida
Nicolae Barosan
Marcel Popa
Ion Mâinea
Ion Martin
Jean Săndulescu
Nicolae Toma

Recital 1907
Scenariul: Andrei Bokor

Regia:  Szombati Gille Otto
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Muzica şi conducerea muzicală:  Miron Raţiu
Data premierei:  6 aprilie 1977

Interpreţi:

Ion Abrudan
Nicolae Barosan
Simona Constantinescu
Ileana Iurciuc
Laurian Jivan
Ion Martin
Olimpia Mâinea
Ion Mâinea
Anca Miere Chirilă
Eugenia Papaiani
Jean Săndulescu
Marcel Segărceanu
Alla Tăutu
Nicolae Toma
Eugen Ţugulea
Radu Vaida
Mariana Vasile

Spectacol de studio
Selecţia versurilor:  Andrei Bokor

Regia artistică:  Szombati Gille Otto
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Data premierei:  16 noiembrie 1976

Interpretează:

Nicolae Toma
Alla Tăutu
Olimpia Mâinea
Marcel Popa
Ion Mâinea
Ion Abrudan
Mariana Vasile

Feerie naţională, spectacol în două părţi, de Vasile Alecsandri

Versiunea scenică şi regia artistică:  Sergiu Savin
Scenografia:  Eliza Popescu
Muzica:  Nicolae Moranciu
Data premierei:  5 iunie 1977

Feerie luminoasă, dar plină de vervă satirică, de ironie şi spirit viu, „Sânziana şi Pepelea” se petrece într-o societate în care deviza tuturor este: „Scoală-te tu, să mă pun eu”, condusă de Papură-Vodă – conducător slab şi şovăielnic. Sfetnicii Păcală şi Tândală se comportă aidoma lui, îl linguşesc şi îi ascund adevărata realitate din regat. În împărăţia în care domneşte un haos total, Sânziana nu îşi găseşte locul, nu se simte în siguranţă. Disputată de Pîrlea şi Lăcustă, simboluri ale pustiirii, Sânziana este răpită de Smeu şi dusă în insula lui. Sânziana va fi salvată de agerul Pepelea care, ajutat de fluieraşul fermecat primit de la Zâna Lacului, o va scăpa de vrăji şi o va lua de soţie. O piesă care permite, prin teatru, reîntoarcerea la lumea de vis a copilăriei.

Distribuţia:

Papură Vodă:  Laurian Jivan, Ion Abrudan
Sânziana:  Ileana Iurciuc
Pepelea şi Crivăţul:  Mircea Constantinescu
Pârlea Vodă:  Ion Mâinea
Lăcustă Vodă:  Radu Vaida
Păcală:  Ion Abrudan, Marcel Popa
Tândală:  Grig Schiţcu
Zâna Lacului:  Alla Tăutu, Eugenia Papaiani
Zâna Codrului:  Mariana Neagu, Mariana Vasile
Zmeul:  Nicolae Barosan
Statu-Palmă-Barbă-Cot:  Ion Martin
În alte roluri:  Olimpia Mâinea, Doina Urlăţeanu, Dimitrios Stefanidis, Marin Monoc, Mişu Şerban

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Florenţa Manea
Lumini:  Emeric Kozak
Sonorizarea:  Dorel Olea

Piesă în două părţi de Mircea Bradu
Premieră absolută

Regia artistică:  Alexandru Colpacci
Scenografia:  T.Th.Ciupe
Ilustraţia muzicală:  Cornel Pop
Data premierei:  17 aprilie 1977

„Pe cine să ne sprijinim? Pe poporul român. Pe noi înşine.” este una dintre frazele-cheie ale piesei „Hotărârea”, dedicate Centenarului independenţei de stat a României. Abordând formula teatrului politic documentar, piesa face un proces războiului rece al diplomaţiilor europene care şi-au confruntat interesele fără a ţine seama de aspiraţia poporului român spre libertate. Sunt surprinse momentele succesive ale obţinerii independenţei, de la încercarea de a obţine pe cale diplomatică o poziţie favorabilă din partea marilor puteri ale vremii faţă de intenţia României de a se emancipa de sub tutela Porţii Otomane, până la lupta victorioasă împotriva acesteia. Printre scenele documentare precum balul diplomaţilor de la Viena sau disputele politicienilor din Parlamentul de la Bucureşti, dramaturgul Mircea Bradu inserează câteva biografii fictive, dar şi figuri reale, care au jucat roluri esenţiale în desfăşurarea evenimentelor de la 1877: Mihail Kogălniceanu, Ion Bălăceanu, cancelarul Andrassy. Punctul culminant al acestei piese de o intensă ardere interioară este clipa hotărârii istorice, materializată prin intrarea României în război. După cum remarcă Radu Enescu, în nr. 4 al revistei  „Familia” din aprilie 1977, „meritul piesei rezidă în a fi surprins în istorie, nu aspectul ei muzeal şi documentaristic, ci esenţa ei vie, actualitatea ei pentru contemporaneitate.”

Distribuţia:

Alexandru:  Nicolae Barosan
Maria:  Eugenia Papaiani
Russel:  Mircea Constantinescu
Anca:  Simona Constantinescu
Ioan Bălăceanu:  Eugen Ţugulea
M.Kogălniceanu:  Ion Mâinea
Hans şi Petru:  Radu Vaida
Blowitz:  Jean Săndulescu
Ataşatul austriac şi Tache:  Grig Schiţcu
Ataşatul german şi Popescu:  Valentin Avrigeanu
Ataşatul francez şi Brătianu:  Marcel Popa
Ataşatul englez şi Ion Ghica:  Corneliu Gheba
Murad:  Nicolae Toma
Ignatiev:  Marcel Segărceanu
Nehoda şi Stuart:  Ion Abrudan
Rosetti:  Laurian Jivan
Andrássy:  Dorel Urlăţeanu artist emerit
Pavel:  Ion Martin
Soldat I:  Dimitrios Stefanidis
Soldat II:  Marin Monoc
În alte roluri:  Gheorghe Cîmpeanu, Gheorghea Meglea, Tiberiu Gall, Petru Opriş, Iosif Silaghi

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Florenţa Manea
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie în două părţi de Dario Fo
Traducerea: Angela Ioan

Regia artistică:   Sergiu Savin
Scenografia:  Eliza Popescu
Data premierei:  3 martie 1977

În „Porunca a şaptea: fură ceva mai puţin”, Dario Fo, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1997, recuperează modalităţile farsei populare, ale vodevilului şi ale commediei dell’arte, înglobând şi tradiţia modernă a lui Pirandello şi Brecht, dar şi elemente din teatrul absurdului. Acţiunea piesei scrise în 1964 evocă marile procese care aveau loc în Italia în acea epocă împotriva funcţionarilor care au delapidat statul. Intriga piesei rezumă drumul unei femei – gropăriţă – de la naivitate şi lipsă de experienţă la înţelegerea unei societăţi în care evoluează tot felul de pungaşi, oameni de afaceri necinstiţi, cocote. Acţiunea se petrece în magazia unui cimitir şi într-un ospiciu de nebuni, aceştia din urmă fiind singurii oameni care trăiesc fericiţi în realitatea înconjurătoare tocmai pentru că le lipseşte înţelegerea corectă a acesteia. O piesă complexă, plină de vervă, amestec de comedie, polemică şi satiră politico-socială.

Distribuţia:

Enea:  Mariana Neagu
Domnul:  Laurian Jivan
Soţia Domnului:  Simona Constantinescu
Profesorul şi Groparul I:  Ion Abrudan
Hoţul şi Groparul II:  Radu Vaida
Judecătorul şi Groparul III:  Eugen Harizomenov, Eugen Ţugulea, Marcel Popa
Comandorul şi Groparul IV:  Nicolae Barosan
Cocota:  Alla Tăutu
Cocota I şi Călugăriţa II:  Ileana Iurciuc
Cocota II şi Călugăriţa I:  Mariana Vasile
Directorul:  Ion Mâinea
Comisarul:  Marcel Segărceanu
Maica Superioară:  Anca Miere Chirilă
Excelenţa Sa:  Nicolae Toma
Paznicul:  Grig Schiţcu 
Soţia paznicului:  Doina Urlăţeanu

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Florenţa Manea
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

dramă în patru acte de Leonid Andreev
Traducerea: Al.Mirodan şi Xenia Stroe
Premieră pe ţară

Regia artistică:  Alexandru Colpacci
Scenografia:  Tody Constantinescu
Muzica originală:  Florian Chelu
Data premierei: 16 decembrie 1976

În piesa „Spre stele”, ecourile primei revoluţii ruse se îngămănează cu interesul pentru teme ştiinţifice – astronomie – sfârşind prin a formula întrebări filosofice şi retorice privind viitorul. Mesajul piesei este că două sunt căile ce duc spre viitor, spre stele: cunoaşterea ştiinţifică a tainelor universului şi lupta revoluţionară pentru construirea unei noi societăţi.

O familie de intelectuali ruşi emigranţi în Germania, trăiesc la scară redusă frământările primei revoluţii din Rusia, în 1905. Nikolai reprezintă pivotul acţiunii: fiul savantului emigrat, luptător în revoluţie şi căzut în mâinile forţelor opresive, el este elementul de referinţă al tuturor, care le defineşte amintirile, modul de a gândi şi de a fi. Dispariţia lui Nikolai va scoate la lumină echilibrul interior al bătrânului său tată, singurul capabil să îşi cenzureze durerea („… văd cosmosul şi văd pretutindeni viaţa nemărginită şi triumfătoare… şi nu pot să plâng pentru o singură fiinţă”), va zgudui maternitatea Innei Alexandrovna, va exalta imaginaţia fratelui mai mic, Petea şi va domoli optimismul debordant al lui Treutsch.

Piesă umanistă şi poetică prin excelenţă, abundând în metafore, parabole şi aforisme, „Spre stele” plasează la egală distanţă între cer şi pământ încrederea în puterea omului de a trece peste orice înfrângere, de a crede în viaţă şi în triumful raţiunii.

Distribuţia:

Serghei Nikolaevici Ternovski:  Jean Săndulescu
Inna Alexandrovna Ternovskaia:  Simona Constantinescu
Anna:  Ileana Iurciuc
Petea:  Radu Vaida
Nikolai:  Florian Chelu
Valentin Alexeevici Verhovţev:  Eugen Ţugulea
Mariusa:  Mariana Neagu
Pollak:  Ion Abrudan
Iosif Abramovici Lunz:  Eugen Harizomenov 
Vasili Vasilievici Jitov:  Laurian Jivan
Treutsch:  Ion Martin
Bătrâna:  Anca Miere Chirilă

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Dimitrios Stefanidis
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

de  Aurel Gh.Ardeleanu

Regia artistică:  Sergiu Savin
Scenografia:  Petru Voichescu
Muzica:  Nicolae Moranciu
Data premierei:  23 noiembrie 1976

„Appassionata” se afiliază teatrului politic, avându-şi sursele, după cum mărturiseşte autorul, în ziarele vremii, în rapoartele informatorilor Siguranţei, în discuţii cu ilegalişti şi în audierea conferenţiarilor universitari specialişti în mişcarea comunistă şi muncitorească. Perioada vizată în acţiunea piesei este cuprinsă în intervalul 1941-1944, când guvernul Mareșalului Antonescu și puterea regală se confruntau cu adversitățile provocate de cel de-al Doilea Război Mondial și de mișcarea comunistă ce lua o amploare tot mai mare în spatele frontului. O serie de „fotograme” fără racorduri compoziționale explicite pune față în față cele două tabere ale vremii: pe de o parte reprezentanții puterii statului – Prefectul, Chestorul, Agentul, copleșiți de acțiunile propagandei comuniste, împotriva căreia se întreprind măsuri diverse (arestări, brigăzi de combatere, execuții, etc), ele neavând însă rezultatul scontat – iar de cealaltă parte comuniștii, înspre care se îndreaptă în mod evident simpatia autorului. Sunt surprinse câteva momente cheie din activitatea lor: întruniri pentru organizarea luptei ilegaliste, constituirea Comitetului de rezistență, procurarea armelor, redactarea manifestului, alcătuirea entuziastă a detașamentelor de partizani, acțiunile de sabotaj împotriva armatei germane.

Finalul înfățișează prăbușirea regimului antonescian progerman, cu întoarcerea armelor împotriva fascismului și planurile ambițioase ale comuniștilor de reconstrucție a țării bolnave și rănite de evenimentele istorice recente.

Distribuţia:

Valentin:  Ion Abrudan
Ştefan:  Nicolae Barosan
O comunistă:  Simona Constantinescu
Ilona:  Ileana Iurciuc
Ofiţerul neamţ:  Laurian Jivan, Radu Vaida
Fata:  Florenţa Manea
Tânărul:  Ion Martin
Doamna Pauli:  Anca Miere Chirilă
Prefectul:  Ion Mâinea
Femeia:  Olimpia Mâinea
Băiatul cu chitara:  Nicolae Moranciu
Bunica:  Eugenia Papaiani
Şef protocol:  Marcel Popa
Agentul:  Jean Săndulescu
Muncitorul:  Marcel Segărceanu
Soţia:  Alla Tăutu
Fostul soldat:  Nicolae Toma
Chestorul:  Eugen Ţugulea
Tânăra:  Mariana Vasile
Funcţionarul şi Sculptorul:  Radu Vaida

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Dimitrios Stefanidis

Piesă în două părţi de Rodica Padina
Premieră absolută

Regia artistică:   Otto Szombati Gille
Scenografia: I. Géza Bíró
Ilustraţia muzicală:  Gheorghe Hausmann
Data premierei:  10 octombrie 1976

Piesa „Când iarba are chip de om” sau „Şi vor veni nopţi de dragoste” angajează o dezbatere în care etica profesională intră în conflict cu etica puterii, în centrul intrigii stând însă biografia unei iubiri. Legăturile dintre Dana şi Horia încep de la o întâlnire întâmplătoare prin care sunt puse faţă în faţă două inteligenţe vii, două firi iscoditoare din a căror întrepătrundere se va naşte treptat iubirea. Rodul unei iubiri secrete, Dana a crescut cu complexul – uneori ostentativ afişat – al copilului din flori. Singura şi marea sa iubire a fost Barbu, directorul clinicii în care lucrează Horia. Meschin, Barbu încearcă să blocheze ascensiunea profesională a lui Horia, pentru a nu-şi risca întru nimic fotoliul, telefonul şi maşina de director. La rândul său, Horia a trecut printr-o căsnicie ratată şi o serie de aventuri galante care nu sunt în măsură să îl consoleze după experienţa matrimonială eşuată. Dana va împărtăşi frământările şi lupta tânărului medic pentru a putea experimenta un nou medicament inventat de el însuşi, un medicament care „se hrăneşte cu soare şi seve”, prin ale cărui nervuri „curge viaţa pe care o primeşte din soare şi aer ca s-o dea mai departe altora.” Cine iese oare învingător din această confruntare?

Distribuţuia:

Horia:  Eugen Harizomenov
Dana:  Mariana Neagu
Ioana:  Simona Constantinescu
Barbu:  Nicolae Barosan
Corina:  Eugenia Papaiani
Ştefana:  Alla Tăutu
Marina:  Mariana Vasile
Anca:  Ileana Iurciuc, Florenţa Manea

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Florenţa Manea
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea