de Dumitru Solomon

Regia artistică:  Alexandru Colpacci
Decor:  I. Géza Bíró
Costume:  Tatiana Manolescu Uleu
Data premierei:  9 octombrie 1980

Piesa „Diogene câinele” împreună cu „Platon” şi “Socrate”, alcătuiesc o trilogie ce face parte dintr-o serie intitulată de autor „Măşti contemporane”, prin care urmărea transpunerea dramatică a unor simboluri, semne şi idei ale existenţei morale. O piesă precum „Diogene câinele” se îndepărtează de ideea de „biografie filosofică”, „viaţă sentimentală” sau „destin exemplar” şi devine o metaforă a omului universal şi contemporan, frământat de dilemele perene ale existenţei.

După cum remarcă Valeriu Râpeanu în caietul-program al spectacolului, piesa poate fi asociată teatrului de idei, în descendenţa lui Camil Petrescu. Ca şi în teatrul acestuia, în centru stă intelectualul în relaţia sa cu formele instituţionalizate ale puterii; confruntarea în momentele de maxim tragism se dă în câmpul ideilor. În piesa lui Dumitru Solomon, ideea – în acest caz ideea de libertate – capătă o existenţă şi o funcţie concretă.

Considerat printre întemeietorii şcolii filosofice cinice, Diogene a trăit într-o Atenă ce nu mai păstra decât amintirea faimoaselor sale principii democratice. Afişându-şi fără rezerve adversitatea faţă de conducători (e câinele ce muşcă mâna ostentativ milostivă care îi întinde osul indispensabil traiului), Diogene îşi propune să se elibereze de orice servitute socială şi omenească: va trăi din cerşit, va dormi sub cerul liber, nu se va lega de nimeni, va rămâne nepăsător la toate. El nutreşte speranţa că va fi ascultat, urmat, că va contribui la purificarea moravurilor. Când se îndrăgosteşte, se sperie că va fi înlănţuit, dar renunţând la dragoste, simte că şi-a pierdut umanitatea. În interioritatea sa conflictuală, Diogene îşi iubeşte voinţa de libertate şi îşi urăşte neputinţa de a o avea.

În final, Diogene, până atunci întruchipare a absolutului, de neclintit în aspiraţia spre libertate, începe să se îndoiască de sine şi intră în dialog cu propria conştiinţă. El se întreabă dacă o astfel de libertate, la limita vieţii elementare e posibilă sau e doar o utopie. El înţelege că societatea „nu poate fi preschimbată prin imprecaţii, nici prin protestul singular cel mai exemplar şi mai îndârjit, ci, probabil, prin efortul consecvent al părţii ei bune împotriva părţii ei rele…” (Valentin Silvestru în „România literară” nr. 48/29, nov. 1973).

Distribuţia:

Aristodem:  Liviu Rozorea
Xeniades:  Jean Săndulescu
Pasiphon:  Nicolae Barosan, Dan Glasu
Chitaristul:  Florian Chelu
Diogene:  Eugen Harizomenov
Aristip:  Eugen Ţugulea
Femeia:  Mariana Neagu
Bătrânul:  Nicolae Toma
Paznicul şi Slujbaşul:  Ion Martin
Hipparhia:  Ileana Iurciuc
Platon:  Ion Abrudan
Metrocle:  Laurian Jivan
Tatăl:  Marcel Segărceanu
Sclavul:  Grig Schiţcu
Alexandru cel Mare:  Marcel Popa

Regia tehnică:  Mărioara Goina
Sufleur:  Dimitrios Stefanidis
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Spectacol de studio

Scenariul: Mircea Constantinescu,  pe texte de:  Eschil, William Shakespeare, Mihai Eminescu, Ben Jonson, I.L.Caragiale, Goethe, Bertolt Brecht, Jean-Paul Sartre, Ilf şi Petrov

Gândit ca un fel de bilanţ al mijloacelor actoriceşti şi al abilităţilor dobândite în primii cinci ani de activitate de la absolvirea facultăţii, spectacolul propus de Mircea Constantinescu – „Strângând a vremii trudă într-un ceas” a grupat douăzeci şi cinci de fragmente din diverse opere ce leagă antichitatea de prezent, printre care: „Prometeu” de Eschil, „Cyrano de Bergerac” de Edmond Rostand, „Volpone” de Ben Jonson, „Hamlet”, „Cum vă place”, „A douăsprezecea noapte”, „Romeo şi Julieta” şi „Visul unei nopţi de vară” de William Shakespeare„Scrisoarea I” de Mihai Eminescu, „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, „Danton” de Camil Petrescu, „Meşterul Manole” de Lucian Blaga. Ideile directoare ale spectacolului au fost următoarele: arta nu copiază, nu imită, ci creează viaţă; teatrul este chiar mai mult decât viaţa însăşi; temele de meditaţie au fost numeroase şi variate: cosmogonia, adevărul, revolta umană, rosturile artei şi ale artistului, inteligenţa, libertatea, falsul, fericirea, iubirea, sacrificiul, echilibrul, istoria, optimismul, singurătatea, lupta. Spectacolul a pus în discuţie încrederea în om şi în valorile întrupate de el, ridicând întrebarea supremă: care sunt sensurile trecerii noastre prin lume?

Regia artistică şi interpretarea:  Mircea Constantinescu
Scenografia:  Zoltán Zsakó
Muzica:  Marian Boboia
Conducerea muzicală: Ludovic Boross
Data premierei:  20 iunie 1980

Comedie în două părţi de Tudor Popescu

Regia artistică:  Mihai Lungeanu
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Muzica:  Trendler Iosif şi Cornel Cristei
Data premierei:  12 iunie 1980

După cincisprezece ani petrecuți împreună, căsnicia a ajuns să însemne pentru Ioana și Dinu un nesfârșit prilej de ciondăneală, de certuri înnebunitoare izvorâte din nimic și de bănuieli răutăcioase. Pentru a evada, măcar pentru câteva zile din acest cerc, Dinu inventează o entorsă ce îl forțează să rămână acasă cu piciorul în ghips, în timp ce Ioana pleacă la munte împreună cu fiul lor. Odată ce ei pleacă, ghipsul dispare miraculos, făcând loc unei petreceri mult-așteptate cu prietenii burlaci. La întoarcere, Dinu intră din greșeală în apartamentul de dedesubt, unde dă peste o frumoasă necunoscută, Otilia, pe care o împiedică să dea o spargere conducând-o la el acasă. Aventura extraconjugală care se anunță îmbietor nu poate avea loc, totuși, din cauza omniprezenței Ioanei, care, deși plecată, își lasă vocea imprimată pe o bandă de magnetofon, aducându-l pe Dinu într-o stare de disperare vecină cu nebunia.

Când, a doua zi dimineață, Pamfil, vecinul din apartamentul de dedesubt este găsit mort, Dinu își vede toată viața dată peste cap. Știind că amprentele sale se găsesc la locul faptei și că a petrecut o bucată de timp cu criminala, Dinu se vede deja închis pentru complicitate la omor. Tulburarea teribilă căreia îi cade pradă îl face să își dea seama cât de mult o iubește de fapt, pe Ioana și cât de inutilă este măcinarea lor reciprocă de fiecare zi.

Ancheta condusă de poliție revelează că Pamfil nu este câtuși de puțin mort, ci a suferit un infarct, iar Otilia s-a aflat în apartamentul său pentru a căuta o piesă arheologică de mare valoare, sustrasă de impostorul Pamfil de la tatăl fetei.

Revenirea Ioanei de la munte este un moment al iluminării și, mulțumită intervenției vecinului Paul, martor al întregului episod, un potențial nou început pentru cei doi.

Distribuţia:

Dinu:  Nicolae Barosan
Ioana:  Ileana Iurciuc
Sibilla:  Olimpia Mâinea
Paul:  Ion Abrudan
Otilia:  Mariana Neagu
Miliţianul:  Eugen Harizomenov

Premieră pe ţară de Keskin Yîldîrîm
Traducerea: Viorica Dinescu

Regia artistică şi scenografia:  Sergiu Savin
Ilustraţia muzicală:  Nicolae Moranciu şi Şerban Lupu
Coregrafia:  Maria Brata
Data premierei:  15 mai 1980

Construit într-o notă onirică, spectacolul “Rechizitoriul” a redat o lume de coşmar în care psihologia destul de sumară a personajelor, care nu poartă nici măcar nume proprii, le reduce la arhetipuri.

„Rechizitoriul reia o veche temă a literaturii universale: parvenitul şi compromisurile morale pe care el trebuie să le facă pentru atingerea abjectelor ţeluri. Rememorându-şi drumul de la condiţia de paria până la cea de mare potentat, personajul central al piesei nu face decât să evoce o suită de trădări, de pactizări oneroase şi de crime ce l-au propulsat în straturile superioare ale societăţii. Cu cât ajunge mai sus, cu atât compromisurile sunt mai mari, de la părăsirea unui amor dintr-o casă de toleranţă până la uciderea patronului pentru a-i lua locul, averea şi nevasta, fiind un drum lung nu numai ca timp, ci mai ales ca alienare, ca dimensiune a descompunerii morale. Ambiţiile ce combustionează ascensiunea arivistului sunt de neoprit, ele acaparează total individul târându-l într-un vârtej ameţitor, de treceri rapide de la postura de călău la cea de victimă. De altfel, eroul piesei se va convinge pe propria piele că drumul său nu constituie un unicat, ci o parte dintr-un angrenaj bine strunit şi necruţător, care îşi devoră cu tenacitate victimele. Murdăria se propagă, trădările se multiplică, crima prăseşte crimă, eroul piesei împărtăşind în cele din urmă soarta victimelor sale.” (Dumitru Chirilă, „Familia”, mai, 1980)

Distribuţia:

Bărbatul:  Liviu Rozorea
Valetul:  Radu Vaida
Amanta:  Anca Miere Chirilă
Soţia:  Mariana Neagu
Sora:  Ileana Iurciuc
Bătrâna doamnă:  Simona Constantinescu
Un alt bărbat:  Dimitrios Stefanidis

Regia tehnică:  Mărioara Goina
Sufleur:  Dimitrios Stefanidis
Lumini:  Iosif Balogh
Sonorizarea:  Dorel Olea

Piesă în două părţi de Nelu Ionescu

Regia artistică:  Eugen Ţugulea
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Coloana sonoră:  Ludovic Boross
Data premierei:  13 martie 1980

Spectacolul de mare succes „Cum s-a făcut de-a rămas Catinca fată bătrână” este construit aparent în jurul temei condiţiei femeii, dar în realitate avem de a face cu o dramă a singurătăţii. Acţiunea piesei urmăreşte, pe parcursul a treizeci de ani, biografia unei femei, produs tipic al mutaţiilor sociale ale vremii.

După copilăria la ţară şi studii, Catinca lucrează mai întâi ca asistentă medicală, apoi terminând cursurile unei facultăţi de farmacie, se angajează la farmacia dintr-o comună. Piesa sugerează că aptitudinile şi calităţile acestei fete de ţărani ar fi putut-o duce şi mai departe şi că statornicirea în acel post a fost o opţiune personală. Realizării pe plan profesional i se opune, însă, eşecul din viaţa personală. În acest plan, exeperienţele sunt nefericite, greşelile alternează cu decepţiile şi ghinioanele, ezitările cu refuzurile categorice. În stil direct, gazetăresc, autorul grupează în jurul eroinei mai multe profiluri, de la tipul agresiv şi cinic (Doctorul), la insul lipsit de personalitate (Andu), de la egoistul cu suflet arid (Conferenţiarul) la omul de mare căldură sufletească şi generozitate (Mihai). Accentul cade atât pe suita de eşecuri ale Catincăi, cât şi pe alaiul de figuri cu care se interesectează, fiecare fiind apt de a deveni un studiu de caz. Eroina nu caută absolutul, un ales perfect, dincolo de limitele omenescului. Pur şi simplu, în fiecare situaţie, Catinca refuză compromisul, iar preţul plătit este singurătatea.

Distribuţia:

Catinca:  Mariana Neagu
Olimpia:  Alla Tăutu
Procurorul:  Marcel Segărceanu
Doctorul:  Eugen Harizomenov
Andu: Ion Abrudan
Ion:  Nicolae Barosan 
Conferenţiar Atanasiu:  Laurian Jivan
Croitoreasa:  Anca Miere Chirilă
Mihai:  Marcel Popa
Ospătăriţa:  Olimpia Mâinea
Primarul:  Ion Martin
Ileana:  Mariana Vasile, Florenţa Manea

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie muzicală în trei părţi de György Méhes
Traducerea: Gelu Păteanu
Textele cântecelor:  Al.Covaci

Regia  artistică:  József Gábor
Asistent regie:  Jean Săndulescu
Scenografia:  Maria Haţeganu
Muzica:  Ludovic Boross
Data premierei:  28 februarie 1980

Zi după zi, Valentin, actor realizat, simte că se întoarce acasă ca la o închisoare, sufocat de nimicurile cotidiene. Ana, soția sa, se complace în rolul de martiră a familiei, copleșită de treburile casnice care se adaugă meseriei de farmacistă, aducând-o la epuizare. Gabi și Alice, copiii lor gemeni ajunși la vârsta adolescenței, se află într-o perpetuă dispută. Iată tabloul unei familii care este departe de a funcționa la modul ideal. Cu toate acestea, într-o zi, pe neașteptate, Ana câștigă un concurs al Radiodifuziunii: chipurile, ea a descoperit secretul căsniciei fericite!

Din acel moment, Ana este invitată la televiziune și la radio, copleșită de scrisori de la oameni care cer îndrumarea „dnei Mămica” și devine eroină națională, în timp ce în propria ei casă au loc întâmplări ce ar putea pune în pericol întregul echilibru al familiei. Jurnalista Erika pătrunde în familie sub pretextul de a surprinde câteva instantanee din viața marelui actor. Tânără, provocatoare, ea îl atrage pe Valentin într-un joc periculos al seducției, care totuși nu trece neobservat de Mimi, prietena Anei, și de copii.

La întoarcerea Anei dintr-o deplasare în capitală, acest joc e demascat, dar căsnicia lor este departe de a se destrăma. Spășit, Valentin promite să descindă din sferele sale artistice în cotidianul spălării vaselor și al curățatului de cartofi, iar Erika, dându-și seama că și-a ales greșit obiectul adorației, pleacă furioasă.

Replica Anei, care încheie piesa: „Tata m-a cerut de nevastă” este promisiunea unui nou început în viața familiei.

Distribuţia:

Anna:  Simona Constantinescu
Valentin:  Jean Săndulescu
Alice:  Ileana Iurciuc
Gabi:  Mircea Constantinescu
Erika:  Kati Gábor
Mimi:  Alla Tăutu
Inocenţiu:  Ion Martin 

Regia tehnică:  Mărioara Goina
Sufleur:  Dimitrios Stefanidis
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizare:  Dumitru Olea

Spectacol-coupé

Regia artistică:  Magda Bordeianu
Scenografia:  Valeriu Cristian
Data premierei:  23 februarie 1980

Picnic pe câmpul de luptă
de Fernando Arrabal
Traducerea: Alexandru Baciu

Distribuţia:
Zapo:  Mircea Constantinescu
Domnul Tepan:  Liviu Rozorea
Doamna Tepan:  Anca Miere Chirilă
Zepo:  Radu Vaida

La terminarea războiului, Împăratul dorește să celebreze victoria asupra celui mai aprig dușman al său printr-o mare sărbătoare în oraș. Pe drumul spre festivități, el se întâlnește cu Cerșetorul sărac lipit pământului, mai trist ca niciodată după pierderea singurului tovarăș, fidelul său câine. În spiritul victoriei, Împăratul vrea să își dovedească mărinimia permițându-și o discuție cu umilul Cerșetor.

Astfel începe o dezbatere excepțională între conducător și supus, o lecție despre bogați și săraci, o ciocnire între două lumi, un dialog inspirat despre istorie, adevăr și viață. Dar oare cei doi conversează cu adevărat, sau susțin doar două monologuri paralele, trecând unul pe lângă celălalt? Răspunsul rămâne un mister, ca și răspunsurile la întrebările chinuitoare: ce înseamnă, cu adevărat, să fii stăpân, să domneşti  peste oameni? Există istorie? Cerşetorul este oare un înţelept stoic sau un nebun? Cine vede clar situaţia?  Şi ce înseamnă, până la urmă, clarviziunea?

Abia la sfârșitul piesei, spectatorii înțeleg că Cerșetorul este orb. Ceea ce ridică o altă întrebare: Cerşetorul ar fi vorbit la fel, dacă ar fi ştiut cu cine vorbeşte?

Cerşetorul sau câinele mort
de Bertolt Brecht
Traducerea: Petre Stoica

La terminarea războiului, Împăratul dorește să celebreze victoria asupra celui mai aprig dușman al său printr-o mare sărbătoare în oraș. Pe drumul spre festivități, el se întâlnește cu Cerșetorul sărac lipit pământului, mai trist ca niciodată după pierderea singurului tovarăș, fidelul său câine. În spiritul victoriei, Împăratul vrea să își dovedească mărinimia permițându-și o discuție cu umilul Cerșetor.

Astfel începe o dezbatere excepțională între conducător și supus, o lecție despre bogați și săraci, o ciocnire între două lumi, un dialog inspirat despre istorie, adevăr și viață. Dar oare cei doi conversează cu adevărat, sau susțin doar două monologuri paralele, trecând unul pe lângă celălalt? Răspunsul rămâne un mister, ca și răspunsurile la întrebările chinuitoare: ce înseamnă, cu adevărat, să fii stăpân, să domneşti  peste oameni? Există istorie? Cerşetorul este oare un înţelept stoic sau un nebun? Cine vede clar situaţia?  Şi ce înseamnă, până la urmă, clarviziunea?

Abia la sfârșitul piesei, spectatorii înțeleg că Cerșetorul este orb. Ceea ce ridică o altă întrebare: Cerşetorul ar fi vorbit la fel, dacă ar fi ştiut cu cine vorbeşte?

Distribuţia:
Împăratul:  Radu Vaida
Cerşetorul:  Liviu Rozorea

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizare:  Dumitru Olea

Comedie în trei acte de Teodor Mazilu
Premieră absolută

Regia artistică şi ilustraţia muzicală:  Mircea Cornişteanu
Decor:  Alexe Kiss
Costume:  Tatiana Manolescu Uleu
Data premierei:  29 noiembrie 1979

„Artă fără morală nu există (…). Numai că arta nu conţine legi de morală şi paragrafe, ci caută să suprindă morala în raport cu mişcarea dramatică a vieţii, supunând-o unui proces de transfigurare, specific acestei admirabile căi de cunoaştere a lumii.” (Teodor Mazilu).

S-a spus în repetate rânduri că dramaturgia lui Teodor Mazilu este cea a unui moralist, iar comedia „Mobilă şi durere” nu face excepţie. Sub lupa dramatugului se află două destine negative, ce au în comun aceeaşi trăsătură: prostia. Sile, directorul cooperativei „Avântul mobilei”, parvenit şi mitocan, este mândru că a ajuns să piardă la jocul de cărţi, pentru că „asta li se întâmplă numai boierilor” şi consideră că trecerea de la popa-prostu la pocher este marea realizare a vieţii lui. Gore, josnicul său subaltern, caută să dea dovadă de o disciplină perfectă, prin disciplină înţelegând „totalitatea eforturilor unui subaltern pentru a părea mai prost decât şeful său.”(Dimitrie Bălan, „Familia”, decembrie 1979). Râvna de a acapara caracterizează toate personajele din piesă: fiecare îşi doreşte posturi de conducere, călătorii în străinătate, câini de rasă, tablouri de valoare, dar când vine vorba să dea, imoralitatea şi zgârcenia îi fac total neputincioşi. Toate valorile sunt răsturnate, chiar respectarea legii devine descalificantă. Orice sentiment moral este falsificat într-un întreg proces de alienare, de pierdere a atributelor ce definesc starea de normalitate a fiinţei umane.

Distribuţia:

Sile:  Liviu Rozorea
Gore:  Nicolae Barosan
Urecheatu:  Eugen Harizomenov
Lizica:  Elisabeta Jar, Florenţa Manea
Paul:  Nicolae Toma
Melania:  Cristina Şchiopu

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Florenţa Szabo
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

PREMII:
-Pentru rolul Sile actorul Liviu Rozorea a fost distins cu Premiul revistei Tribuna pe anul 1979

Comedie în patru acte de I.L.Caragiale

Regia artistică:  Alexandru Colpacci
Decor:  arh.Dan Jitianu
Costume:  Maria Haţeganu
Ilustraţia muzicală:  Mircea Piciu
Conducerea muzicală:  Ludovic Boross
Data premierei:  8 noiembrie 1979

Realizare majoră a lui Caragiale, comedia „O scrisoare pierdută” demonstrează, fructificând valenţele hilarului, asemeni schiţei „Telegrame”, că disputa antrenează în fapt nu diferenţe de principii ideologice, ci doar de meschine interese personale; de îndată ce acestea sunt acoperite, conflictul se aplanează.

Intriga surprinde un eveniment în aparenţă minor, dar care e gata să clatine siguranţa tuturor: Zoe Trahanache pierde, din nebăgare de seamă, o scrisoare de amor primită de la prefectul judeţului, Ştefan Tipătescu. Ajunsă în mâinile lui Nae Caţavencu prin turmentarea alegătorului anonim, scrisoarea devine obiect de şantaj. După ce agită toate spiritele, scrisoarea revine în posesia Cetăţeanului Turmentat, care, fost „împărţitor la poştie“, o restituie „andrisantului“, adică lui Zoe. Criticul Pompiliu Constantinescu apreciază în „Scrieri alese“ că „simetria clasică a intrigii e molierescă“. Există în piesă două scrisori similare: cea a lui Tipătescu către Zoe-cu sens circular şi cea a unui „becher“ de la o persoană importantă-cu sens unic. Scrisoarea devine ea însăşi o prezenţă, un obiect animat, dar şi un simbol al puterii, al imoralităţii ascunse, al conştiinţei neliniştite.

Conflictul politic al piesei este motivat de împrejurările în care e plasată acțiunea: în anul 1883, când s-a pus problema revizuirii Constituției și s-au organizat alegeri pentru deputați. Organizaţia locală a partidului guvernamental, prezidată de Zaharia Trahanache sprijină candidatura avocatului Tache Farfuridi. Având alături exponenţii instituţiilor cheie: prefectura-prin Ștefan Tipătescu şi poliţia-prin Ghiţă Pristanda, partida are şansa de a câştiga.  La polul opus se află grupul independent (dizident), condus de Nae Caţavencu. În final, când scrisoarea este regăsită, Caţavencu, ameninţat, după o umilitoare cădere în genunchi, recunoaște că a plastografiat; mai mult, el este nevoit să conducă festivitatea organizată în onoarea alegerii ca deputat al lui Agamemnon Dandanache, trimis de la centru, amalgam de prostie, şiretenie şi ipocrizie.

Distribuţia:

Ştefan Tipătescu:  Mircea Constantinescu
Agamemnon Dandanache:  Jean Săndulescu, Grig Schiţcu
Zaharia Trahanache:  Nicolae Toma
Tache Farfuridi:  Eugen Ţugulea
Iordache Brânzovenescu:  Ion Abrudan, Marcel Popa
Nae Caţavencu:  Liviu Rozorea, Ion Abrudan
Ionescu:  Laurian Jivan
Popescu:  Marcel Segărceanu
Ghiţă Pristanda:  Eugen Harizomenov
Cetăţeanul turmentat:  Ion Mâinea
Zoe Trahanache:  Simona Constantinescu
Alegători:  Nicolae Barosan, Anca Miere Chirilă, Ileana Iurciuc, Ion Martin, Mariana Neagu, Cristina Şchiopu, Alla Tăutu, Mariana Vasile, Dan Glasu, şi în turneul de la Atena din 1981:  Dorel Olea, Elisabeta Pop, Maria Goina, Ioan Raţ

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Dimitrios Stefanidis
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Poveste muzicală pentru mici şi mari de Lev Ustinov
Traducerea: Elisabeta Pop
Premieră pe ţară

Regia artistică:  Otto Szombati Gille
Scenografia:  I .Géza Bíró
Muzica:  Cornel Cristei
Conducerea muzicală:  Ludovic Boross
Data premierei:   2 octombrie 1979

Spectacolul muzical „Inimă de cristal”, adresat deopotrivă copiilor şi părinţilor lor, aduce în scenă o lume feerică, în care personajele sunt împărţite în tabere opuse, apartenenţa lor fiind sugerată chiar de nume: Prinţesa, Regele Bun, Matematicianul, Meşterul, Doctorul şi Balerina vizavi de Regele Cuceritor, Prinţul Răuţel şi Generalul, întruchipări ale forţei, violenţei, răutăţii. Spectacolul demonstrează cum este posibil să înlocuim o inimă rea cu una nouă, de cristal, în care nu încape nicio fărâmă de răutate. Mesajul tonic şi optimist al piesei-poveste este subsumat credinţei autorului, conform căreia „a fi bun înseamnă nu să ceri, ci să dăruieşti, nu să pretinzi, ci să oferi; iar spiritul de jertfă înseamnă să te jertfeşti numai pe tine însuţi.”

Distribuţia:

Doctorul:  Marcel Segărceanu
Meşterul:  Ion Martin
Dansatoarea:  Cristina Şchiopu
Matematicianul:  Radu Vaida
Regele cuceritor:  Eugen Harizomenov
Prinţul Răuţel:  Nicolae Barosan
Generalul:  Grig Schiţcu
Regele Tremurici:  Marcel Popa
Prinţesa Fricosica:  Mariana Vasile
Generăleasa:  Anca Miere Chirilă

Regia tehnică:  Marioara Goina
Sufleur:  Florenţa Manea Szabo
Lumini:  Vasile Blejan, Emeric Kozák
Sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie de Mircea Bereş, după o idee de Oscar Wilde
Premieră pe ţară

Regia artistică:  Mircea Cornişteanu
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Ilustraţia muzicală:  Cornel Pop
Data premierei:  14 iunie 1979

„Fantoma cu bretele” porneşte de la o proză scurtă a lui Oscar Wilde şi păstrează în mare măsură verva, sclipirea şi umorul fin ce caracterizează scrierile celebrului autor englez. „Este vorba în piesă de un castel pe care ultimul descendent al unei ilustre familii aristocratice, lord Augustus Canterville, specilizat în tocat moşteniri, îl vinde unui american îmbogăţit prin comerţul cu bretele, Hiram Otis. Conform contractului, noul proprietar preia castelul cu întregul său inventar, viu sau mort, inclusiv o fantomă despre care există indicii că îşi face de cap prin încăperi îndată ce bate miezul nopţii (ora Greenwich), provocând unele neplăceri locatarilor. Structuri pragmatice, lipsite de prejudecăţi, nici americanul cumpărător şi nici membrii familiei sale nu sunt câtuşi de puţin impresionaţi de existenţa fantomei: domnul Otis îi va propune să facă reclamă bretelelor sale, doamna Otis (…) îi va produce omeneşti tulburări prin apariţia sa nocturnă într-o toaletă sumară, gemenii Washington şi Lincoln (cums e putea altfel?) îi vor juca dezagreabile farse, doar romantica domnişoară Virginia Otis va dovedi compasiune pentru necazurile bietei fantome (…). Comedia relevă în cele din urmă că fantoma nici măcar nu e o fantomă cinstită, ci proprietarul de drept al castelului, obligat de nişte încurcături să trăiască în clandestinitate.” (Dumitru Chirilă, Familia, iunie 1979)

Distribuţia:

Lord Augustus Canterville:  Jean Săndulescu
Lord Henry:  Nicolae Barosan
Lady Elinor:  Elisabeta Jar
Umney:  Alla Tăutu
Valetul:  Eugen Harizomenov, Grig Schiţcu
Ducele de Chesire:  Liviu Rozorea
Cecil Plimick:  Laurian Jivan
Hiram Otis:  Marcel Segărceanu
Washington:  Ileana Iurciuc
Lincoln:  Mariana Vasile
Lucreţia Otis:  Mariana Neagu
Virginia Otis:  Cristina Şchiopu
Sir Simon (Fantoma):  Marcel Popa

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Florenţa Manea Szabo
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie în două părţi de Victorien Sardou şi Emile Moreau
Traducerea:  Radu Popescu

Regia artistică:  Otto Szombati Gille
Scenografia:  Eliza Popescu
Ilustraţia muzicală:  Ludovic Boross
Data premierei:  24 mai 1979

Scrisă în 1893, „Madame Sans-Gêne” reînvie epoca Imperiului napoleonian, fiind definită de Jules Lemaître drept „vodevil istoric – sau anecdotic – pitoresc, somptuos şi sclipitor.” În personajul Catherine se combină trăsăturile a două femei a căror existenţă reală l-a amuzat şi inspirat pe dramaturgul francez. Thérèse Figueur, fiică de morar din Pontoise, a devenit vivandieră şi a însoţit armata franceză în bătăliile napoleoniene până în Spania şi Prusia. Pentru felul ei incisiv, dinamic şi guraliv, Thérèse a fost poreclită „Sans-Gêne”. Cea de-a doua figură istorică ce stă la baza piesei este Catherine Hubscher, spălătoreasă din Paris căsătorită cu Joseph Lefèvbre – viitorul mareşal al Imperiului şi duce de Dantzig. Inteligentă, ageră, ea amuza Curtea cu felul ei pitoresc şi franc de a vorbi, care îi trăda mereu originile modeste. Amândouă întruchipează rezistenţa la ipocrizia înaltei societăţi, având de partea lor bunul-simţ, sinceritatea, generozitatea şi onestitatea.

Distribuţia:

Catherine Madame Sans-Gêne:  Cristina Şchiopu
Roussette şi Doamna Talbouet:  Ileana Iurciuc
Toinin şi Doamna  Debrignoles:  Mariana Vasile
Julie şi Doamna de Savary:  Florenţa Manea
Fouché:  Ion Abrudan
Lefèbvre:  Eugen Harizomenov
Neipperg:  Nicolae Barosan
Vabontrain Corso:  Laurian Jivan
Rissont Constant:  Ion Martin
Jasmin:  Grig Schiţcu, Nicolae Toma
Carolina:  Simona Constantinescu
Eliza:  Elisabeta Jar
Savary:  Jean Săndulescu
Napoleon:  Liviu Rozorea
Saint-Morsan:  Marcel Popa
Lauriston:  Eugen Ţugulea
Debrigode:  Marcel Segărceanu
Despreux:  Mircea Constantinescu
Doamna Bassano:  Anca Miere Chirilă
Doamna de  Bullow:  Alla Tăutu
Doamna Aldo Brandini:  Olimpia Mâinea
În alte roluri:  Ladislau Tolnai Tank, Nicolae Covaci, Dimitrios Stefanidis

Regia tehnică:  Marioara Goina
Sufleur:  Florenţa Manea
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Piesă în cinci tablouri de Mircea Bradu
Premieră pe ţară

Regia artistică:  Alexandru Colpacci
Decor:  Romulus Peneş
Costume:  Maria Haţeganu
Data premierei:  24 martie 1979

„Mi-e mai scump dreptul naţiunii mele decât viaţa mea” a fost crezul militantului român Vasile Lucaciu, a cărui figură proeminentă stă în centrul piesei de inspiraţie istorică „Inima”. Piesa urmăreşte câteva momente-cheie din viaţa acestuia, dinaintea redactării Memorandumului din 1892 şi până la alegerea sa ca deputat în Parlament, în 1907. Preot şi profesor transilvănean, doctor în filozofie la Roma, având relaţii cu Europa şi America prin Liga Culturală şi Politică al cărei preşedinte a fost o vreme, Vasile Lucaciu s-a afirmat pregnant ca om de cultură, pedagog, orator şi publicist, militând pentru drepturile românilor aflaţi sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar. Latinitatea şi continuitatea poporului român l-au preocupat mereu, nu numai prin caracterul lor istoric, ci şi prin impactul politic.

Distribuţia:

Ministrul:  Jean Săndulescu
Verbőczy:  Eugen Harizomenov
Episcopul Szabó:  Ion Mâinea
Vasile Lucaciu:  Liviu Rozorea
Lorenzo:  Mircea Constantinescu
Maria:  Cristina Şchiopu
Mera:  Eugen Ţugulea
Băciţa:  Anca MiereChirilă
János:  István Darkó
Paulina:  Simona Constantinescu
Rouquette:  Radu Vaida, Ion Martin
Procurorul Cserna:  Marcel Segărceanu
Preşedintele:  Ion Martin, Sándor Técsi
Gáborffy:  Ion Abrudan
Trojai:  Laurian Jivan
Aschkenzi:  Nicolae Barosan
Contele:  Nicolae Toma
Wallner:  Marcel Popa
Judecători:  Alla Tăutu, Grig Schiţcu

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Dimitrios Stefanidis
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

de  Tennessee Williams
Traducerea: Radu Nichita

Regia artistică:  Liviu Rozorea
Scenografia:  Maria Haţeganu
Data premierei:  15  februarie 1979

Într-o cameră goală, un Bărbat și o Femeie, anonimi, sunt legați unul de celălalt prin durere și disperare. Amândoi au ajuns la limita de jos a existenței și a rezistenței, dincolo de care nu mai așteaptă nimic. Ea a băut doar apă de trei zile, iar El repetă obsesiv cum s-a trezit într-o cadă plină de cuburi de gheață, fără să știe cum și de ce a ajuns acolo sau ce s-a petrecut înainte. Este o singurătate în doi, în care solilocviile fiecăruia răsună în gol, fără a reuși să devină dialog. Monologurile generoase explorează într-un limbaj poetic și simbolic teme precum dragostea, moartea, decăderea omului sau dificultatea comunicării.

Interpreţi:

Elisabeta Jar
Liviu Rozorea

de  Euripide
Traducerea: Vasile Covaci
Premieră pe ţară. Cu titlul Regele trac spectacol a fost transmis pe postul televiziunii naţionale.

Regia artistică:  Sergiu Savin
Scenografia:  Eliza Popescu
Efecte sonore:  Cornel Ungur
Data premierei:  24 februarie 1979

Preluându-şi subiectul din Cântul X al „Iliadei”, tragedia „Rhesos” se concentrează asupra figurii regelui trac care a fost, după unii cercetători, un discipol al lui Zamolxe. Piesa redă evenimentele care au culminat cu uciderea mişelească a eroului venit în ajutorul troienilor.

Piesa începe în ambianţa de incertitudine şi temeri pentru soarta cetăţii Troia. Momentul cel mai luminos este reprezentat de apariţia regelui trac, în car cu aur şi argint, care le redă troienilor încrederea în izbândă. Expediţia tracilor nu este o simplă aventură războinică, ci are raţiuni şi determinări istorice clare. Rhesos soseşte la Hector nu pentru a împărţi prada de război, ci pentru a intra neîntârziat în luptă. Nu apucă să o facă deoarece duşanii pătrund în tabără, îi descoperă cortul şi îl ucid în somn.

După cum remarcă Ioan Lazăr în „Scânteia” din 14 martie 1979, „întreaga acţiune e gândită spre a impune personalitatea regelui trac. Iată că avem nu un simplu spectacol, ci un act de restituţie bibliografică.” Autoritatea şi prestigiul eroului titular sunt puse în slubja celor ce vor pacea şi liniştea; demnitatea se conjugă cu omenia personajului, cu spiritul său de dreptate şi nu în ultimul rând cu încrederea în valorile prieteniei pentru care îşi dă chiar viaţa.

Distribuţia:

Hector:  Ion Mâinea
Enea:  Eugen Ţugulea
Dolon:  Radu Vaida
Mesagerul:  Ion Martin
Rhesos:  Liviu Rozorea
Ulisse:  Eugen Harizomenov
Diomede:  Marcel Popa
Atena:  Elisabeta Jar
Afrodita:  Cristina Şchiopu, Mariana Neagu
Paris:  Ion Abrudan
Muza:  Alla Tăutu
Soldatul:  Nicolae Barosan
Corifeul:  Mircea Constantinescu
Corul străjilor:  Laurian Jivan, Grig Schiţcu, Marcel Segărceanu
În figuraţie:  Dimitrios Stefanidis, Lajos Török
Interpreta cântecelor:  Anca Miere Chirilă

Regia tehnică:  Marioara Goina
Sufleur:  Florenţa Manea
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Spectacolul a fost distins cu:
-Premiul II pentru spectacol
-Premiul pentru scenografie (Eliza Popescu) la Săptămâna Teatrului Scurt, Oradea, ed.a III-a, 1979

Comedie de Dimitris Psatas
Traducerea: Corneliu Şerban şi Lambros Zogas
Premieră pe ţară

Regia artistică:  Otto Szombati Gille
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Data premierei:  21 noiembrie 1978

Inspirată din realităţile lumii contemporane, comedia „Micii farisei” a dramaturgului grec Dimitris Psatos aşează sub lupă indivizii certaţi cu morala şi demască ipocrizia, falsitatea, setea de îmbogăţire. În „Familia” nr. 12 din decembrie 1978, Dumitru Chirilă face următoarea prezentare succintă a intrigii: „Un domn respectabil, cu nevastă serioasă şi fată de măritat îşi dă un rendez-vous cu o nu mai puţin respectabilă dar mult mai tânără vecină, într-un apartament considerat de dânşii discret, ferit de ochii şi urechile lumii. În calea fericirii extraconjugale a celor doi vecini lor apare inoportun un tânăr cam tăntălău, un „încurcă-lume”. În actul următor, complicaţiile se vor amplifica, pentru că tânărul se dovedeşte a fi – nici mai mult nici mai puţin – chiar aşteptatul pretendent la mâna fiicei respectabilului domn şi cum la întâlnirea anterioară cuplul ilegal îşi declinase o falsă identitate, nu va fi deloc uşor să facă faţă perplexităţii şi curiozităţii partenerilor legali, în momentul în care aceştia simt că „e ceva”. (…) Totul într-o avalanşă de încurcături, de situaţii hazlii şi poante bine plasate, inclusiv într-un final în care eroul, crezându-se într-o situaţie limită face nişte mărturisiri necontrolate.” Astfel ia sfârşit parada „cinstei” şi a „corectitudinii”.

Distribuţia:

Mina:  Florenţa Manea
Mihalis:  Nicolae Barosan
Tanasis:  Marcel Popa
Delis:  Ion Mâinea
Betti:  Mariana Neagu
Aristidis:  Ion Abrudan
Meri:  Ileana Iurciuc
Lukia:  Alla Tăutu
Ana:  Anca Miere Chirilă
Menelaos:  Nicolae Toma
Proprietarul hotelului:  Laurian Jivan
Soţia lui:  Mariana Vasile

Regia tehnică:  Marioara Goina
Sufleur:  Florenţa Manea
Lumini:  Emeric Kozak
Ilustraţia muzicală şi sonorizarea:  Dorel

de Luigi Pirandello
Traducerea: R.A.Locusteanu

Versiunea scenică şi regia artistică:  Alexandru Colpacci
Scenografia:  arh.Dan Jitianu
Asistenţă scenografie:  Ligia Naghel, Dan Costinescu, Maria Haţeganu
Muzica şi versurile:  Nicu Alifantis
Ilustraţia muzicală:  Cornel Pop
Data premierei:  2 noiembrie 1978

Alexandru Colpacci, regizorul memorabilei piese care a constituit momentul de vârf al stagiunii 1978-1979, a definit spectacolul „Astă-seară se improvizează” ca o formă de „confesiune colectivă”. Într-adevăr, spectacolul le permite actorilor să arate pe scenă propria profesiune, printr-un joc halucinant în care teatrul este analizat în intimitatea sa.

Chiar de la intrarea în sală, publicul descoperă actorii în faţa cortinei în timp ce se coafează, se machiază, într-un cuvânt – făcând tot ceea ce de obicei se întâmplă departe de ochii lumii. Astfel, prima parte a spectacolului introduce publicul în laboratorul de creaţie teatrală, îl face coautor la o întreagă serie de experimente. Spectacolul, departe de a fi produsul finit cu care suntem obişnuiţi, dar şi actorii şi regizorul, îşi tatonează încă drumul. Sunt încercate modalităţi ale teatrului psihologic, ale teatrului popular, ale spectacolului de circ, ale pantomimei, ale teatrului oniric, ale teatrului absurd. Tensiunile dintre actori şi regizorul Hinkfuss nasc întrebări precum: cine este autorul spectacolului? Ce primează în construcţia actoricească? Textul sau indicaţiile regizorale? Până unde şi cum trebuie să se producă fuziunea actorului cu personajul?

Partea a doua a piesei explorează modul în care actorii sunt total subordonaţi personajelor lor şi felul în care arta devine viaţă. Actorii îşi pierd identitatea proprie şi ajung să întruchipeze fidel membrii familiei La Croce sau grupul de ofiţeri. Este singura ipostază în care ei devin cu adevărat autentici. Astfel, spectactorului îi este prezentată drama Momminei, care este nevoită să se căsătorească, dar în noul angajament găseşte o moarte lentă, dar sigură, cauzată de gelozia morbidă a soţului, Rico Verri.

Desigur, acest conflict e doar un pretext şi „improvizaţia” menţionată în titlu e doar o convenţie pentru a ilustra ingenios drumul sinuos de la forma preexistentă reprezentată de textul dramatic până la opera teatrală finită.

Distribuţia:

Regizorul Hinkfuss:  Liviu Rozorea
Bătrânul actor comic (Fluierici):  Nicolae Toma
Doamna Ignazia (actriţa de caracter):  Simona Constantinescu
Actriţa principală (Mommina):  Cristina Şchiopu
Actorul principal (Rico Verri):  Mircea Constantinescu
Totina:  Mariana Neagu
Dorina:  Mariana Vasile
Nene:  Ileana Iurciuc
Pomarici:  Laurian Jivan
Nardi:  Ion Abrudan
Sarelli:  Radu Vaida
Pometti:  Nicolae Barosan
Mangini:  Marcel Popa
Cântăreaţa:  Alla Tăutu
O doamnă:  Doina Urlăţeanu
Cântăreaţa de operă:  Anca Miere Chirilă
Consumatori:  Grig Schiţcu, Eugen Harizomenov, Ion Martin
Vânzătoarea de dulciuri:  Florenţa Manea
Un tânăr:  Dimitrios Stefanidis
Copiii:  Anca şi Lioara Bradu

Regia tehnică:  Marioara Goina
Sufleur:  Dimitrios Stefanidis
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Spectacol distins cu:
-premiul A.T.M.  pentru scenografie, 1978, (Dan Jitianu)
-premiul pentru cea mai omogenă trupă
-premiul de interpretare feminină (Cristina Şchiopu)
-premiul de interpretare masculină (Liviu Rozorea) la Festivalul Arta actorului contemporan în dialog cu publicul, ediţia a II-a, Satu Mare, 1979

de Molière
Traducerea: Aurel Baranga
Spectacol realizat împreună cu Televiziunea Română

Regia artistică:  Domniţa Munteanu
Decor:  Vasile Rotaru
Costume:  Ruxandra Bârsan
Muzica:  Nicolae Moranciu
Data premierei:  10 octombrie 1978

Adesea numită „farsă”, piesa „Vicleniile lui Scapin” este poate cea mai veselă comedie a lui Molière, de inspiraţie populară. Derivat din arhetipul commediei dell’arte italiene, Scapin – energic, descurcăreţ, optimist, superior stăpânilor săi – a devenit un tip ce va fi regăsit în toată literatura dramatică de după Molière, de la Regnard la Marivaux şi Beaumarchais.

Intriga piesei poartă o amprentă clasică. În absenţa taţilor, Octave s-a căsătorit în secret cu Hyacinte şi Leandre s-a îndrăgostit de Zerbinette. Însă taţii revin din călătorie cu planuri de căsătorie pentru fiii lor. Scapin, valetul lui Leandre, le sare în ajutor celor două tinere cupluri, aplicând o stratagemă ingenioasă, cu înşelătorii şi deghizări, demonstrând că pentru el nimic nu este imposibil. În cele din urmă, agerimea şi inventivitatea valetului triumfă, astfel încât la petrecerea care pune punct aventurilor, Scapin ocupă nici mai mult nici mai puţin decât capul mesei…

Distribuţia:

Argante:  Eugen Ţugulea
Geronte:  Ion Mâinea
Octave:  Radu Vaida
Leandre:  Mircea Constantinescu
Zerbinette:  Elisabeta Jar
Hyacinthe:  Ileana Iurciuc
Scapin:  Liviu Rozorea
Sylvestre:  Eugen Harizomenov
Nerine:  Anca Miere Chirilă
Carle:  Ion Abrudan

Regia tehnică:  Marioara Goina
Sufleur:  Elena Varlam
Lumini:  Vasile Blejan
Operator şef:  C.Lungu
Sonorizarea:  Dorel Olea