Piesă în două părţi de Jean Giraudoux
Traducerea:  Dinu Albulescu

Regia artistică:  Otto Szombati Gille
Scenografia:  Margit Kocsis Nagy
Data premierei:  4 mai 1974

Piesa „Războiul Troiei nu va avea loc” este în primul rând o importantă dezbatere de idei, tonul ei major fiind o pledoarie împotriva războiului. Utilizând ficţiunea antică şi iluzia, piesa îşi propune să demistifice războiul, să distrugă legenda acestuia, să îl dezbrace de aparenţa de glorie şi eroism. Autorul demonstrează precaritatea argumentelor pe care se bazează întotdeauna războiul, intrând direct în miezul discuţiilor şi angoaselor Europei la acea dată. „Rar s-a scris împotriva războiului o pagină de scepticism mai uman şi de tristeţe mai cuprinzătoare”. (Mihail Sebastian, 1936)

Cetatea Troiei este ameninţată de război. Regina grecilor, Elena, a fost răpită de troianul Paris şi grecii vor ataca Troia dacă regina lor nu e eliberată. Chiar şi în interiorul Troiei se confruntă două tabere. Partizanii războiului, conduşi de poetul oficial Demokos, incită pasiunile naţionale şi conflictul. Dimpotrivă, tabăra pacifiştilor caută cu orice preţ evitarea războiului. Reprezentantul lor cel mai ferm, Hector, fiul cel mare al regelui Priam, nu se dă înapoi de la nimic pentru a asigura pacea şi izbuteşte să îi determine pe troieni să închidă „porţile războiului”. Sosirea emisarilor greci complică lucrurile şi, cu toate că întrevederea dintre Hector şi Ulise se sfârşeşte cu premisele unei păci, interesele taberei războinice primează şi războiul Troiei nu va putea fi evitat.

Distribuţia:

Andromaca:  Simona Constantinescu
Cassandra:  Mariana Vasile
Hector:  Eugen Harizomenov
Paris:  Nicolae Barosan
Priam:  Dorel Urlăţeanu artist emerit
Hecuba:  Alla Tăutu
Democos:  Nicolae Toma
Geometrul:  Ion Abrudan
Elena:  Eugenia Papaiani
Pacea:   Kati Gábor
Tânărul Troilus:  Theo Cojocaru
Abneos:  Octavian Uleu
Busiris:  Marcel Segărceanu
Oiax:  Ion Martin, Marcel Popa
Ulisse:  Eugen Ţugulea
Gabierul:  Ion Mâinea
Olpides:  Grig Schiţcu
Iris:  Mia Popescu, Doina Ioja

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Rodica Branea
Lumini:  Vasile Blejan
Ilustraţia muzicală şi sonorizarea:  Dorel Olea

Piesă în două acte de Vincenzo di Mattia
Traducerea:  Angela Ioan

Regia artistică:  Alexandru Colpacci
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Ilustraţia muzicală:  Cornel Pop
Data premierei:  30 martie 1974

După mărturisirile dramaturgului însuşi, „a şasea putere”, după publicistică şi cinematograf, este ştiinţa. Ideea de la care porneşte spectacolul, şi care s-a bucurat de o largă circulaţie în literatura occidentală este că, uneori, mijloacele ştiinţifice sunt folosite în scopuri dăunătoare, altele decât cele pentru care au fost create. Nucleul dramatic al piesei rezidă în conflictul dintre responsabilitatea morală şi tentaţia de a dobândi putere cât mai mare asupra semenilor.

Un om de succes, deprins să îşi vadă realizate cele mai ambiţioase proiecte, se trezeşte neputincios şi situaţia dureroasă de a-şi vedea unicul fiu condamnat la moarte pentru omor premeditat. El nu se poate obişnui cu ideea că puterea sa are limite. Astfel se naşte planul său diabolic: el apelează la ştiinţă cu ajutorul căreia creează un vinovat, inoculându-i, ca un virus, ideea vinovăţiei.

Finalul încărcat de sensuri apropie piesa de teatrul de idei, transformând-o într-o meditaţie despre preţul independenţei şi al libertăţii umane.

Distribuţia:

Furbringer:  Ion Mâinea
Vogler:  Jean Săndulescu
Larsen:  Eugen Ţugulea
David:  Marcel Popa
Johan Efrem:  Ion Martin
Cristina:  Simona Constantinescu
Mattia Rubes:  Grig Schiţcu
Pekny:  Eugen Harizomenov
Simone:  Marcel Segărceanu

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Gigi Groşanu

Dramă în trei acte de Vasile Rebreanu şi Mircea Zaciu

Regia artistică:  Sergiu Savin
Scenografia:  Maria Haţeganu
Muzica:  Béla Ráduly
Data premierei:  9 februarie 1974

„Singurătatea trăgătorului la ţintă” este o piesă despre tinereţe, despre răspundere, despre dragoste şi prietenie, despre părinţi, despre cinste. Eroii ei, studenţi în vacanţă într-o moară părăsită de la poalele muntelui, încep o joacă de-a adevărul.

Întâlnirea lor din pădure declanşează nebănuite resorturi: tinerii se destăinuie, răspund la întrebările care îi chinuie, caută semnificaţii, descoperă adevărul. Când măştile cad, tinerii află cine sunt ei, dincolo de numele pe care le poartă, dincolo de cursuri şi seminarii, dincolo de şedinţele U.T.C., mai presus de dragoste şi ură, de ambiţii, de necazurile şi bucuriile trecătoare.

„Singurătatea trăgătorului la ţintă” este singurătatea individului atunci când este pus faţă în faţă cu propriile fapte şi gânduri. În momentul confruntării cu sine şi cu cei din jur, cel care sacrifică totul, fără scrupule pentru a-şi atinge ţinta, nu poate fi decât un însingurat.

Distribuţia:

Ea:  Mariana Vasile
Filip:  Ion Abrudan
Toma:  Theo Cojocaru
Costel:  Nicolae Barosan
Eugen:  Eugen Harizomenov
Bătrânul:  Dorel Urlăţeanu artist emerit
Grigore:  Marcel Segărceanu
Matei Salavăstru:  Ion Martin

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Rodica Branea
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie de Carlo Goldoni
Traducerea:  Florian Potra

Regia artistică:  Ştefan Farkas şi Eugen Harizomenov
Scenografia:  Eliza Popescu
Data premierei:  6 ianuarie 1974

Teatrul lui Carlo Goldoni, de o bogăţie greu de egalat, oglindeşte toate mediile sociale, în decorurile cele mai diverse, într-o viziune plină de naturaleţe, spontaneitate şi prospeţime. „Gâlcevile din Chioggia” aduce în scenă lumea celor mulţi dintr-un sat de pescari de pe malul Adriaticii. După cum sugerează şi titlul, piesa este esenţialmente conflictuală, cearta fiind pornită de pescarul Toffolo, vinovat de a fi cochetat cu femei tinere. Deşi este logodită cu Titta-Nane, Lucietta acceptă de bună voie felia de dovleac pe care i-o oferă Toffolo. De aici se naşte un conflict ce ia proporţii nebănuite, ajungând să îi implice pe toţi soţii, fraţii şi prietenii din sat. După numeroase dispute comice şi energice şi chiar o intervenţie a justiţiei, armonia este restaurată şi într-o atmosferă festivă sunt anunţate nu mai puţin de trei căsătorii: Lucietta cu Titta-Nane, Orsetta cu Beppo şi Checa cu Toffolo. Remarcabilă în această piesă este redarea ambianţei străzii italiene, cu obiceiurile, voioşia, şiretlicurile şi limbajul propriu al oamenilor care o populează. Goethe notează în legătură cu această piesă: „Strigătele răspicate ale oamenilor care se bucură sau se sfătuiesc, certurile lor, bruscheţea, bonomia, veselia, manierele lor libere, totul este redat într-un mod magistral… Autorul merită cele mai mari elogii… pentru acest tablou de un realism profund.”

Distribuţia:

Jupân Toni:  Octavian Uleu
Mătuşa Pasqua:  Doina Ioja
Lucietta:  Mariana Vasile
Titta-Nane:  Marcel Popa
Beppe:  Ion Abrudan
Jupân Fortunato:  Nicolae Toma
Mătuşa Libera:   Olimpia Mâinea
Orsetta:  Ana Popa, Mia Popescu
Checca:  Kati Gábor
Jupân Vicenzo:  Marcel Segărceanu
Toffolo:  Nicolae Barosan
Isidoro:  Ion Mâinea
Portărelul:  Grig Schiţcu
Canocchia:  Mia Popescu, Ana Popa

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Gigi Groşanu
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Piesă în trei acte de V.I.Popa

Regia artistică:  Otto Szombati Gille
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Data premierei:  13 octombrie 1973

Situată la confluenţa dintre comedie şi dramă, «Muşcata din fereastră» înfăţişează două poveşti de dragoste în oglindă, plasate în decorul parcă imobil al provinciei moldoveneşti. Este un spaţiu plin de farmec şi poezie, o lume care trăieşte într-un imobilism istoric, cu destine identice de la o generaţie la alta. În tinereţe, preotul Ilie şi învăţătorul Grigore au îndrăgit-o amândoi pe Sofica. Ilie îi oferise fetei o glastră cu muşcate ca semn al dragostei sale, dar Sofica îl alesese pe rivalul său. Peste ani, povestea pare să se repete: fiica lui Grigore este simpatizată de Radu şi de Ionică. Acesta din urmă, timid, nu îndrăzneşte să îşi mărturisească sentimentele, oferindu-i în schimb fetei o muşcată. Din umbră, părintele Ilie protejează iubirea abia înfiripată dintre Olguţa şi Radu, ajutându-i să plece în taină, spre amarul părinţilor. În final, Grigore enunţă melancolic filosofia piesei : «Căci nu se schimbă nimic pe lume şi toate se întorc şi iacă aşa, ca într-un cerc fără capăt…»

Distribuţia:

Conu Grigore:  Nicolae Toma
Coana Sofica:  Alla Tăutu
Olguţa:  Ana Popa
Georgică:  Mariana Vasile
Părintele Ilie Udriş:  Dorel Urlăţeanu artist emerit
Radu Cociaş:  Nicolae Barosan
Ionică:  Ion Martin
Constantin Cârnu:  Grig Schiţcu

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Neli Bolocan
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie tragică în două părţi de Paul Everac
Premieră absolută

Regia artistică:  Nicoleta Toia
Asistent regie:  Eugen Harizomenov
Decor:  arh.Liviu Răuteanu
Costume:  Maria Haţeganu
Data premierei:  29 septembrie 1973

Arhitectul Jinga, personajul central al piesei „Cititorul de contor”, este un răsfăţat al succesului: marile realizări de ordin profesional au fost dublate de iubirea dezinteresată a unei frumoase eleve, bunăstarea casei s-a completat cu înţelegerea şi liniştea asigurate de o soţie docilă. Câte din aceste bunuri au fost câştigate pe căi cinstite? În ce măsură lupta cu viaţa, din care a ieşit mereu biruitor, a fost purtată cu mijloace oneste? Ce preţ va trebui să plătească pentru tot ce are? Iată întrebările pe care i le pune lui Jinga Cititotul de contor, personajul-simbol conceput de autor ca un glas al conştiinţei. Durata reală a ceea ce se întâmplă pe scenă este cea a unui proces de conştiinţă. Cititorul îl obligă pe Jinga la eforturi de memorie, graţie cărora evenimentele trecut sunt puse într-o lumină nouă, nu tocmai favorabilă eroului lor. Dincolo de aparenţe, Jinga se vede obligat să admită că multe din reuşitele lui se datorează unei abilităţi de a se adapta „cerinţelor epocii”. Silit să vadă lucrurile şi altfel decât îi place lui, Jinga înţelege că dragostea Clarei ar putea fi trecătoare, că docilitatea soţiei nu exclude o posibilă infidelitate, că independenţa copiilor ar putea avea urmări neplăcute, că magistrala concepută de el ar putea fi considerată peste timp drept „o mare eroare arhitectonică”.

Cititorul de contor îl avertizează de la început că va trebui să plătească. Preţul pe care Jinga îl plăteşte este îndoiala, zbuciumul, prăbuşirea siguranţei de sine, înţelegând că pactul comod între conştiinţă şi compromis nu poate fi decât vremelnic.

Distribuţia:

Arh.Gheorghe Jinga:  Jean Săndulescu
Amelia Jinga:  Simona Constantinescu
Octav Jinga:  Adrian Pintea (elev, debut)
Neli Jinga:  Kati Gábor
Sevasta Jinga:  Anca Miere Chirilă
Clara Mogoş:  Mia Popescu
Arh.Cosmescu:  Eugen Ţugulea
Şerban Halunga:  Eugen Harizomenov
Dr.Negrin:  Frigyes Palóczy , Marcel Popa 
Cititorul de contor:  Ion Abrudan

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Gigi Groşanu
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

125 de ani de la Revoluţia din 1848
Scenariu de Elisabeta Pop şi Viorel Horj

Regia artistică:  Dorel Urlăţeanu artist emerit
Scenografia:  Eliza Popescu
Data premierei:  14 iunie 1973

„. . . sufletu-mi te slăveşte încă, înzeită libertate şi, deşi oamenii sîngiuirilor au învălit cu naframă neagră dulce faţa ta, cred că va veni ziua fericită, ziua izbîndirii, cînd omenirea întreagă se va scula spre a sfîşia acest văl şi duşmanii tăi se vor împietri la vederea chipului tău de lumină; atunci nu va mai fi nici om rob, nici naţie roabă, nici om stăpîn pe altul, ci domnirea Dreptăţii şi Frăţiei! Aceste cuvinte, ce o dată am dat de deviză naţiei mele, vor domni lumea; atunci aşteptarea, visarea vieţii mele se vor împlini; atunci toţi românii vor fi unul şi liberi şi fraţi!

Vai, nu voi avea noroc a vedea această zi, dar şi eu asemeni am muncit şi am pătimit pentru dreptate, şi cel din urmă al meu cuvînt va fi încă un imn ţie, ţara mea   mult  dragă!”.

(Nicolae Bălcescu, preluare din caietul-program al spectacolului)

Interpretează:

Ion Abrudan
Nicolae Barosan
Simona Constantinescu
Eugen Harizomenov
Grig Dristaru
Doina Ioja
Anca Miere Chirilă
Ion Mâinea
Olimpia Mâinea
Ion Martin
Mihai Păunescu
Alla Tăutu
Nicolae Toma
Eugen Ţugulea
George Pintilescu
Mia Popescu
Doina Urlăţeanu
Theo Cojocaru
Varga Vilmos
Varga Tibor
Carmen Ghiman

Spectacol café-théatre
Recital de poezie în cadrul expoziţiei de trandafiri a actorului cultivator de trandafiri Marcel Segărceanu

Regia artistică:  Marcel Segărceanu
Cadru scenografic:  Maria Haţeganu
Data premierei:  4 iunie 1973

În stagiunea 1972-1973, seria café-théâtre a inclus spectacolul „De n-ar fi fost măcar o floare”, colaj al următoarelor texte poetice cu și despre flori: „Florile” de D. Anghel, „Rapsodii de primăvară” de G. Topîrceanu, „Note de primăvară” de G. Bacovia, „Dureri ascunse” de D. Anghel, „Prinos de flori” de Al. Andrițoiu, „Școala florilor” de Rabindranath Tagore, „Trandafirul și călăul” de Radu Stanca „Moartea narcisului” de D. Anghel, „Un trandafir se stinge” de O. Goga, „Bunavestire pentru floarea mărului” de L. Blaga, „Fluturele și filomelul” de Saadi, „Primăvara” de L. Blaga, precum și fragmente din „Micul prinț” de Saint-Exupéry.

Actorii
Simona Constantinescu, Olimpia Mâinea, Marcel Segărceanu
au recitat versuri de Saadi, Rabindranath Tagore, D.Anghel, G.Topîrceanu, G.Bacovia, V.Eftimiu, L.Blaga, Radu Stanca.

Ilustraţia muzicală:  fragmente  din compoziţii de Brahms, Berlioz, Chopin, Strauss

Sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie de Virgil Stoenescu

Regia artistică: Otto Szombati Gille
Scenografia:  Maria Haţeganu
Data premierei:  23 iunie 1973

„O fată imposibilă” dezbate destinul intelectualităţii satelor din perioada comunistă, schiţând un conflict simplist şi vădit moralizator prin care militează pentru implicarea activă a tinerilor la locurile lor de muncă. Tânăra absolventă de facultate Mirela, se întoarce în satul natal împreună cu prietena ei, Otilia, visând la o viaţă de dăscăliţă în sensul cel mai clasic al acestui apostolat. Elanul şi ambiţiile ei se izbesc însă de rigiditatea Directorului şcolii, rutinier, dur şi impostor, incapabil de a accepta vreo schimbare în cursul lucrurilor. Mirela declanşează energii, împarte dreptatea, vindecă rănile sufleteşti; ei i se alătură un arheolog care o simpatizează, Primarul, medicul comunei, secretarul comunal al organizaţiei de tineret, femeia de serviciu a şcolii, soţia directorului. Deşi nu lipsită de savoare, confruntarea previzibilă se sfârşeşte când satul porneşte pe alt drum, prin construcţia unei noi şcoli şi a unui muzeu, prin descoperirea unei comori arheologice şi prin naşterea unor noi familii armonioase.

Distribuţia:

Directorul:  Jean Săndulescu
Primarul:  Nicolae Toma
Mirela:  Mariana Vasile
Otilia:  Mia Popescu
Valeriu:  George Pintilescu, Nicolae Barosan
Cristian:  Grig Dristaru
Irina:  Alla Tăutu
Bogdan:  Eugen Harizomenov
Bătrâneanu:  Dorel Urlăţeanu artist emerit
Velcescu:  Marcel Segărceanu, Eugen Ţugulea
Stelu:  Ion Martin
Victoriţa:  Ana Popa

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Nely Bolocan
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizare:  Dumitru Olea

Comedie în două părţi de D.R.Popescu

Regia artistică:  Alexandru Colpacci
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Data premierei:  5 mai 1973

„Aceşti îngeri trişti” este o piesă în care realul se întrepătrunde cu simbolul, purtătorii aspiraţiilor spre puritate fiind tinerii, care întruchipează perpetua înnoire, regenerarea morală. Ion şi Silvia, „îngerii trişti”, sunt două personaje de o candoare adolescentină ce se apropie şi se descoperă reicproc, după cum îi descoperă şi pe cei cu care sunt în conflict. Categoria lor morală este pusă în antiteză cu laşitatea lui Marcu sau meschinăria lui Cristescu. Cei doi nu duc o viaţă pură, nu sunt scutiţi de rătăciri, au cunoscut deziluzia şi impostura. Totuşi, ei trăiesc cu convingerea că împlinirile îşi au un timp al lor şi râvnesc un paradis terestru, o fericire care, deşi unii le-o refuză, nu încetează să o caute. Ion şi Silvia devin nişte voci ale speranţei într-o piesă lirică intensă, ce pledează pentru altruism, încredere, adevăr şi armonie.

Distribuţia:

Silvia:  Dorina Păunescu
Ion:  Eugen Harizomenov
Ioana:  Mia Popescu
Tatăl lui Ion:  Ion Martin
Marcu:  Ion Abrudan
Cristescu:  Marcel Segărceanu
Petru:  Nicolae Barosan

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Gigi Groşanu
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie muzicală de Ion  Băieşu

Regia artistică:  Magda Bordeianu
Scenografia:  Maria Haţeganu
Muzica şi conducerea muzicală:  Adi Braun
Data premierei:  17 martie 1973

„Preşul” este o comedie de moravuri a cărei acţiune se organizează în jurul unui bloc de locuinţe, cu mentalităţile şi năravurilor locatarilor de toate felurile. Piesa este un mozaic de glume, calambururi, foiletoane, momente care ar fi putut să se constituie chiar în scenete de sine stătătoare, trasfigurări ale unor situaţii, relaţii şi caractere umane uşor regăsibile în imediata apropiere. Sunt satirizate cu vervă şi umor dorinţa de parvenire, goana după bunăstarea egoistă, meschinăria, falsa cultură. La umorul savuros se adaugă dimensiunea muzicală a piesei, fiecare cuplet fiind destinat să întregească şi să îmbogăţească personajul sau situaţia căreia i se asociază. Deşi nu se dau soluţii de îndreptare sau lecţii moralizatoare, contactul cu lumea înfăţişată e apt de a da naştere unor semne de întrebare în conştiinţa publicului căruia i se aşează în faţă comedia, mai mult sau mai puţin plăcută a vieţii zilnice.

Distribuţia:

Pamfil:  Octavian Uleu
Filofteia:  Anca Miere Chirilă
Avocatul:  Ion Mâinea
Fotograful:  Ion Abrudan
George:  Theo Cojocaru, Eugen Harizomenov
Ana:  Carmen Ghiman, Ana Popa
Gigel:  Grig Dristaru
Getuţa:  Mia Popescu
Gicu:  Mihai Păunescu
Gica:  Mariana Vasile
Italianul:  Tiberiu Varga
Popescu:  Grig Schiţcu
Steluţa:  Ana Popa

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Neli Bolocan

de Herman Wouk
Traducerea:  Anca Tănăsescu

Regia: Otto Szombati Gille
Scenografia:  Eliza Popescu
Data premierei:   27 ianuarie 1973

Piesa „Revolta de pe Caine” reprezintă o dramatizare realizată de Herman Wouk însuşi a unuia dintre cele mai intense capitole ale romanului său cu acelaşi nume, inspirat din întâmplări din al doilea război mondial. Spectacolul înfăţişează cu o intensitate rară un proces la Curtea Marţială a Marinei americane, folosind resursele adecvate unei astfel de împrejurări: interogatorii, pledoarii, mărturii. Povestea imaginată are în centru un ofiţer secund care, în condiţii de furtună îngrzitoare, preia dreptul de comandă de la căpitanul navei, acuzând comportamentul său iresponsabil, aproape dement. Procesul reconstituie atmosfera şi situaţia în care subalternul a luat iniţiativa în faţa superiorului, pretext pentru a investiga psihologia umană în situaţii de viaţă extreme. Sentinţa propriu-zisă, rezolvarea cazului rămâne pe planul al doilea ca importanţă, prim-planul fiind ocupat de conştiinţele personajelor, de motivaţiile lor, de adevărul de care dispune fiecare.

Procesul dezbate deopotrivă destinele inculpaţilor şi ale umanităţii. Am putea să ne imaginăm că în locul navei Caine este însăşi lumea şi că un dement ale cărui purtări sunt în flagrantă contradicţie cu realul, deţine puterea actelor decizionale. Din acest punct de vedere, piesa discută, de fapt, cazul întregii umanităţi, punând întrebări legate de responsabilitatea omului faţă de semenii săi, despre puterea de a stăpâni sau nu cursul vieţii.

Distribuţia:

Stenograful:  Tiberiu Varga
Barney Greenwald:  Eugen Ţugulea
Stephan Maryk:  George Pintilescu
John Challe:  Ion Mâinea
Blakely:  Nicolae Toma
Philip Francis Queeq:  Jean Săndulescu
Thomas Keefer:  Ion Abrudan
Iunius Urban:  Ion Martin
Willis Seward Keith:  Nicolae Barosan
Randolph Soudhard:  Marcel Segărceanu
Dr.Forrest Lunden:  Dorel Urlăţeanu artist emerit
Dr.Birt:  Eugen Harizomenov
În alte roluri:  Iosif Balogh, Alexandru Thurzo, Valentin Nica, Octavian Vaida, Alexandru Csiszar

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur. Gigi Groşanu
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

de Evgheni Şvarţ
Traducerea:  Doina Criş şi Ion Vărădeanu

Regia artistică:  Alexandru Colpacci
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Compozitor:  Adi Braun
Coregrafia:  Maria Schneider
Data premierei:  30 noiembrie 1972

Preluând motivul central din basmul „Hainele cele noi ale împăratului”, piesa „Regele gol” a lui Evgheni Şvarţ tratează în parabole probleme grave cu care se confruntă lumea contemporană, în speţă aspecte ale unui sistem totalitar de care Europa secolului al XX-lea nu a dus lipsă, din nefericire. Acţiunea piesei se situează la curtea militarizată a unui rege, unde „pomii în grădină sunt puşi în linie, păsările zboară în batalioane”, legea şi ordinea nu se cunosc şi toată lumea vede adevărul, dar nu îndrăzneşte să îl mărturisească. Toţi ascultă orbeşte de ordinele regelui, a cărui autoritate şi competenţă nu o contestă câtuşi de puţin: „Regele nu poate fi idiot… el trebuie să fie întotdeauna deştept.” „El nu rânjeşte…el râde cel mult cu mărinimie”. Monarhul cultivă în jurul personalităţii sale un mit care să îi menţină şi să îi întărească puterea şi să îi ţină cât mai departe de adevăr pe supuşii săi.

Farsa tinerilor porcari, care promit regelui un costum minunat, pe care nătărăii şi cei nedemni de rangul lor nu îl pot vedea, creează un simbol de excepţie: toţi curtenii îl văd pe rege gol, dar niciunul nu îndrăzneşte să o spună, fie pentru că regelui nu îi plac anunţurile neplăcute, fie pentru că fiecare se crede în sinea sa demn de rangul lui. Totuşi, odată convinşi de goliciunea sistemului conducător, oamenii porniţi în căutarea adevărului clatină edificiul clădit pe minciună şi pe ridicol. Scrisă în 1934, în plină ascensiune fascistă, piesa lasă să se ghicească multe în spatele replicilor rostite pe scenă, devenind o vehementă satiră la adresa dictaturii în general, şi un apel la sinceritate, frumuseţe morală şi dreptate.

Distribuţia:

Heinrich:  Nicolae Barosan
Christian:  Theo Cojocaru
Regele tată:  Eugen Ţugulea
Regele:  Nicolae Toma
Prinţesa:  Dorina Păunescu
Guvernanta:  Simona Constantinescu
Ministrul sentimentelor intime:  Ion Abrudan
Prim ministrul:  Ion Mâinea
Şambelanul:  Ion Martin
Primarul:  Marcel Segărceanu
Poetul curţii:  Mihai Păunescu
Doamne de la curte:  Olimpia Mâinea, Doina Ioja, Anca Miere Chirilă, Doina Urlăţeanu
Valetul:  Grig Dristaru
Bufonul:  Eugen Harizomenov
Dirijorul:  Grig Schiţcu
Lustragiul:  Tiberiu Varga
Bucătarul:  Octavian Uleu
Femeia:  Ana Popa 
În alte roluri:  Mariana Vasile, Mia Popescu, Carmen Ghiman, Octavian Vaida, Gigi Groşanu

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur. Agy Segărceanu
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

de Mircea Bradu
Premieră absolută

Regia artistică:  Magda Bordeianu
Asistent regie:  Eugen Harizomenov
Scenografia:  Sică Rusescu
Data premierei:  26 octombrie 1972

Binecunoscuta figură a domnitorului Vlad Ţepeş, animat de o ideologie antiotomană a găsit în piesa istorică a lui Mircea Bradu o întruchipare fără precedent. Spectacolul se constituie ca un insolit dialog al lui Vlad Ţepeş cu posteritatea. Asistăm la un interviu imaginar acordat de domn cronicarilor, din dorinţa de a face înţelese raţiunile politice, motivarea din spatele fiecăreia dintre celebrele lui „atrocităţi”. Autorul alege exact acele episoade care, la prima vedere, par neexplicabile, greu de înţeles: uciderea solilor de pace, baterea în cuie a turbanelor din capetele turcilor, tragerea în ţeapă a ambasadorilor lipsiţi de calităţile intelectuale cerute de misiunea lor sau de o ţinută vestimentară corespunzătoare. Din ceea ce rezultă, atitudinea lui Vlad nu este nici violenţă arbitrară, nici capriciun născut din vanitate, ci afirmarea puternică a demnităţii unui domnitor şi a unui popor care nu mai pot tolera înjosirea la care sunt supuşi. Episoadele povestite sunt reconstituite prin metoda „teatru în teatru” de către oştenii domnitorului, subliniind convenţia conform căreia nu primează naraţiunea, ci dezbaterea în planul ideilor şi al semnificaţiilor.

Distribuţia:

Vlad Ţepeş Dracula:  Ştefan Sileanu (Teatrul Naţional din Târgu Mureş)
Stareţul:  Ion Mâinea
Cavalerul italian:  Theo Cojocaru
Johann:  Nicolae Toma
Necker:  Dorel Urlăţeanu artist emerit
Albert Bölöni de Marzihaza:  Marcel Segărceanu
Eufrosin:  Eugen Ţugulea
Armaşul şi solul:  Grig Dristaru
Cotean, Turc I şi Căpitanul gărzii:  Nicolae Barosan
Balmuş, Canonic II, Boier suită Laiotă:  Grig Schiţcu
Motoi, Catavolinos, Boier suită Laiotă:  Ion Abrudan
Hamza, Canonic I, Boier tron:  Ion Martin
Mehmed, Boier tron şi Boier suită Laiotă:  Eugen Harizomenov
Laiotă vodă:  Mihai Păunescu

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Gigi Groşanu
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie în trei acte de  Dan Tărchilă

Regia artistică:  Mihai Raicu
Asistent regie:  Alla Tăutu
Scenografia:  Eliza Popescu
Data premierei:  20 aprilie 1972

„Unchiul nostru din Jamaica” este Tom Whyer, care în adâncurile sufletului său a rămas Toma Oaie, un suflet de român îmbrăcat în hainele milionarului american. După zeci de ani de absenţă, el revine în ţară pentru a-şi revedea familia şi a asigura continuitatea averii agonisite cu multă trudă peste ocean. Pentru aceasta, el îşi ispiteşte nepotul să îl însoţească în America, deşi înţelege prea bine că cel mai mare şi mai dureros sacrificu a fost despărţirea de ţară.

Dincolo de vioiciunea şi comicul piesei răzbate o undă de tristeţe provenită din singurătatea celui înstrăinat de pământul natal care doreşte, după toate înfrângerile, să ducă în Jamaica „oleacă de ţară”.

Distribuţia:

Tudor Teodorescu:  Nicolae Toma
Eva:  Doina Urlăţeanu
Toni:  Geo Nune
Tom Whyer:  Grig Dristaru
George Dalbin:  Octavian Uleu
Cixi:  Marlena Prigoreanu
Verona Vintilă:  Maud Mary
Vasile Păduraru:  Emil Schmidt

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Agy Segărceanu
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

de A.P.Cehov
Traducerea:  Moni Ghelerter, Mara Nicolau şi Radu Teculescu

Regia artistică:  Alexandru Colpacci
Scenografia:  Florica Mălureanu
Muzica:  Adi Braun
Data premierei:  19 martie 1972

Poveste tristă a viselor şi speranţelor nimicite, „Pescăruşul” se concentrează în jurul temei căutării: unele personaje caută dragostea, altele doresc succesul, iar altele năzuiesc spre geniul artistic. În ciuda acestei căutări perpetue, niciunul nu atinge fericirea şi fiecare înregistrează câte un faliment tăcut.

Tânărul Konstantin Treplev încearcă să îşi definească orientarea artistică scriind piese de teatru inovatoare, experimentale şi abstracte. El organizează în cadru restrâns reprezentaţia uneia dintre aceste piese oferindu-i rolul principal frumoasei Nina, pe care o iubeşte cu patimă. Din nefericire, dragostea nu îi este împărtăşită; de fapt, niciunul dintre personaje nu se bucură de reciprocitatea sentimentelor din partea persoanei iubite. Purtată de ambiţie şi îndrăgostită de Trigorin, iubitul mamei lui Treplev, Nina fuge în capitală, cu gândul de a deveni actriţă. În figura ei se concentrează aproape toate semnificaţiile simbolice ale Pescăruşului. Cuvintele sale, repetate, «Eu sunt un pescăruş», au devenit o frază-cheie a dramaturgiei universale : ele vorbesc despre libertate, despre vise, idealuri şi distrugere, într-o reflecţie profundă asupra unicităţii vieţii.

Distribuţia:

Arkadina:  Simona Constantinescu 
Treplev:  Eugen Harizomenov
Sorin:  Jean Săndulescu
Zarecinaia:  Ruxandra Sireteanu
Şamraev:  Grig Schiţcu
Polina Andreevna:  Doina Ioja
Maşa:  Dorina Păunescu
Trigorin:  George Pintilescu
Dorn:  Ion Mâinea
Medvedenko:  Gheorghe Stana
Iakov:  Ion Martin
O fată în casă:  Virginia Rogin

Comedie de Rudi Strahl
Traducerea: Aneta Dobre
Premieră pe ţară

Regia artistică:  Otto Szombati Gille
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Ilustraţia muzicală:  Adi Braun
Data premierei:  12 februarie 1972

„Procesul Adam şi Eva” este o dezbatere – la propriu şi la figurat a unei probleme esenţiale a vieţii omului: întemeierea unei familii, a unui cămin. Tinerii Adam Schmitt, lăcătuş auto şi fotbalist şi Eva Muller, viitoare moaşă, căutând Oficiul stării civile, nimeresc în schimb în sala de şedinţe a unui tribunal aparte, un fel de „pre-stare civilă” care are menirea de a hotărî dacă viitorii miri au sau nu voie să se căsătorească. Tribunalul este compus dintr-un judecător în curs de divorţ, un procuror divorţat, un avocat celibatar convins şi un grefier văduv.

Piesa pledează împotriva uşurinţei cu care se încheie, uneori, căsătoriile. Ea se doreşte un semnal de alarmă adresat mai ales tinerilor îndrăgostiţi, conţinând unele incursiuni în trecutul, dar şi în viitorul probabil al candidaţilor la căsătorie, luând în discuţie o serie de probleme morale, dar şi materiale ale viitoarei căsnicii. Piesa apără căsătoria durabilă, întemeiată pe o dragoste sinceră, pe o bună cunoaştere prealabilă a partenerului, pe spirit de răspundere, ea devenind astfel elementul sine-qua-non al vieţii împlinite.

Distribuţia:

Adam:  Nicolae Barosan
Eva:  Ana Popa 
Judecătorul:  Dorel Urlăţeanu  artist emerit
Avocatul:  Ion Abrudan
Procurorul:  Alla Tăutu
Grefierul:  Marcel Segărceanu 
Hans:  Mihai Păunescu
Hella:  Marlena Prigoreanu

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Agy Segărceanu

de B.Şt.Delavrancea, cu un prolog din viaţa lui Ştefan cel Mare, de Mihail Sadoveanu

Regia artistică:  Nicoleta Toia
Asistent regie:  Eugen Harizomenov
Scenografia:  Eliza Popescu
Muzica de scenă:  Adi Braun
Data premierei:  30 decembrie 1971

„Apus de soare” deschide „Trilogia Moldovei” și este rezultatul unei munci amănunțite de documentare din lucrări istorice și din tradițiile folclorice. Inspirată din istorie, ea a fost considerată o cronică vie, amplă frescă a domniei zbuciumate a lui Ștefan cel Mare. Nota de modernitate a piesei constă în faptul că accentul este pus pe conflictul interior, psihologic, nu pe înfruntarea exterioară dintre eroi și grupările opuse. Există un conflict social-politic, dar el deține un rol secundar. El se încheagă în jurul transferului puterii. Voievodul Ștefan, mândru de biruința fiului său, Bogdan, a hotărât să îl înscăuneze domnitor. Ștefan verifică și judecățile făcute de Bogdan, care trece și această probă de vrednicie. Complotul celor trei boieri, în frunte cu Ulea, care vor să îl înscăuneze pe Ștefăniță, nesocotind voința domnitorului, precipită decizia acestuia. Punctul culminant al piesei este atins în actul III, al înscăunării, când Ștefan cel Mare rostește și un discurs patetic și emoționant, plină de imagini cu rezonanță mitologică.

Chipul lui Ștefan este realizat în două ipostaze: cea de om și cea de domnitor. Disocierea dintre cele două e vizibilă când Doamna Maria îl întreabă: „Ce te doare?”, iar el răspunde: „Nimic pe domnul Moldovei… Și toate pe Ștefan Mușatin, fiul lui Bogdan și nepotul lui Alexandru cel Bun.” Prezentarea eroului în pragul „apusului”, când are de înfruntat nu numai adversități exterioare, ci și propriile slăbiciuni, boala și moartea, dezvăluie noi dimensiuni și contribuie la afirmarea și mai pregnantă a naturii sale eroice, specifice dramei romantice, a cărei evoluție în literatura română este încheiată de această creație a lui Delavrancea.

Distribuţia:

Ştefan:  Nicolae Toma
Clucerul Moghilă:  George Pintilescu
Logofătul Tăut:  Ion Mâinea
Hatmanul Arbore:  Eugen Ţugulea
Bogdan:  Palóczy Frigyes, Emil Schmidt
Postelnicul Toader:  Ion Abrudan
Pârcălabul Grumază:  Grig Dristaru
Pârcălabul Alexa:  Mihai Păunescu
Pîrcălabul Dragoş:  Marcel Segărceanu
Pârcălabul Şandru:  Grig Schiţcu
Bătrânul Hraman:  Ion Martin
Vornicul Jurj:   Corneliu Zdrehuş
Paharnicul Ulea:  Jean Săndulescu
Stolnicul Drăgan:  Nicolae Barosan
Jitnicerul Stavăr:  Gheorghe Stana
Petru Rareş:  Geo Nune
Doctorul Cesena:  Dorel Urlăţeanu artist emerit
Doctorul Şmil:  Eugen Harizomenov
Doamna Maria:  Alla Tăutu 
Irina:  Simona Constantinescu 
Reveca:  Doina Urlăţeanu
Dochia:  Olimpia Mâinea
Oana:  Dorina Păunescu
Ilinca:  Anca Miere Chirilă
Neaga:  Ana Popa
Ileana:  Doina Ioja
Bălaşa:  Marlena Prigoreanu
Oleana:  Marta Nagy 
Stănişoara:  Virginia Rogin

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Sofica Spoială
Lumini:  Vasile Blejan, Emeric Kozák
Sonorizarea:  Dorel Olea