Vodevil în trei acte de Aurel Baranga

Regia artistică:  Mihai Raicu
Scenografia:  Maria Haţeganu
Data premierei:  13 decembrie 1969

„Fii cuminte, Cristofor!” abordează tema perenă a familiei şi a încercărilor prin care trece acest nucleu atunci când armonia începutului este erodată de trecerea anilor. Compozitorul Cristofor Bellea este căsătorit cu Ema, dar în căsnicia lor se face simţită pregnant rutina. Fiecaruia i se pare ca nu traieste, ca “vegeteaza”, ca “saptamana asta seamana cu cea dinainte”, ca “se simte obosit”, ca “a imbatranit prematur”, ca “totul e searbad”, ca celalalt e “absent”, “indiferent”, “absorbit exclusiv de preocuparile lui”. Fire autentică de artist, Cristofor îşi tratează soţia cu superioritate, îi striveşte personalitatea şi îşi permite chiar să aiba întâlniri secrete cu Anca, cea mai bună prietenă a familiei. Seismul se produce atunci când supusa soţie, plecată din localitate să vadă de sănătatea tatălui, îi trimite din gară soţului un bilet prin care îl anunţă că îl părăseşte pentru alt bărbat, Drama capătă accente bovarice: soţul suferă, dar mai mult din orgoliu decât din dragoste: el se revolt la gândul că şi soţia lui s-ar putea îndrăgosti de altcineva. Totul pare să se termine cu bine când, aproape de final, întâmplarea se dovedeşte a fi o farsă. Finalul e în realitate destul de amar, pentru că soţia îl părăseşte într-adevăr pe Cristofor, nu pentru un alt bărbat, ci pentru fericirea proprie. Printr-un joc al alternanţelor, dramaturgul sugerează că poate dacă Cristofor ar fi fost căsătorit cu Anca, atenţia lui s-ar fi îndreptat spre Ema, căci el este şi rămâne un aventurier în dragoste.

Distribuţia:

Valeriu Stambuliu:  Jean Săndulescu
Victoria Sava:  Doina Ioja
Cristofor Bellea:  Nicolae Toma
Ema Bellea şi Anca Stambuliu:  Simona Constantinescu

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Sofica Spoială
Ilustraţia muzicală şi sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie cu cântice, în două acte de Vasile Alecsandri

Regia artistică:  Dorel Urlăţeanu artist emerit
Scenografia:  Eliza Popescu
Muzica:  Alexandru Flechtenmacher şi Carol Nosek
Conducerea muzicală:  Zoltán Boros
Corepetitor:  Mihai Vasilescu
Data premierei:   26 noiembrie 1969

„Chirița în provinție” este poate cea mai cunoscută componentă a ciclului dedicat acestui personaj de mare pregnanță în literatura românească. Piesa se construiește pe două direcții, Chirița urmărind obținerea de către Grigori Bârzoi a funcției de ispravnic al ținutului și căsătoria fiului Guliță cu Luluța, orfană aflată în grija ei. Luluța este însă îndrăgostită de Leonaș care, prin câteva travestiuri și ingenioase stratageme, reușește să se însoare cu aleasa inimii lui și să preia postul de ispravnic de care Bârzoi a abuzat.

În micul ei târg provincial, Chirița pozează ca promotoare a noilor tendințe și maniere occidentale: primește scrisorile doar pe tavă, călărește și fumează pentru că e la modă, își îmbracă bărbatul „nemțește”, caută să îl stileze pe Ion rândașul. În continuare, e decisă să emigreze la Paris, pe care își imaginează că îl va cuceri cu titlul de baroană și cu franțuzeasca învățată „toute seulette” și practicată în conversații extrem de savuroase cu „Monsiu Șarl”, preceptorul lui Guliță. Piesa se încheie cu „demisionul” forțat al lui Bârzoi, cu logodna lui Leonaș cu Luluța și cu petrecerea de adio a Chiriței, care a obținut pașaportul pentru „staturile Evropii” și pornește din provincialismul ei perfect în asaltul Occidentului.

Distribuţia:

Cucoana Chiriţa:  Olimpia Mâinea, Anca Miere Chirilă
Grigori Bârzoi:  Grig Schiţcu
Guliţă, copilul lor:  Ana Popa, Grig Dristaru
Luluţa:  Andra Teodorescu
Safta:  Doina Urlăţeanu 
Domnul Şarl:  Ion Abrudan
Leonaş:  Ben Dumitrescu
Ion:  Ion Martin
Ţărani şi invitaţi:  Blaga Pascu, Călina Marcu, Edit Gheneş, Mihai Lascu, Ion Mureşan, Lucia Rois

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Sofica Spoială

Piesă în două părţi (şapte tablouri) de Al.Kiriţescu

Regia artistică:  Otto Szombati Gille
Asistent regie:  Alla Tăutu
Decor:  Mircea Matcaboji
Costume:  Edit Schrantz Kunovits
Ilustraţia muzicală:  Zoltán Boros
Data premierei:  14 septembrie 1969

„Michelangelo” face parte din „Trilogia Renaşterii” (alături de „Nunta din Perugia” şi „Borgia”), inspirată din impresiile acumulate de dramaturgul român după o călătorie în Italia. „Michelangelo” este un spectacol de epocă, dar mai cu seamă de dezbatere estetică asupra condiţiei artistului. După cum sugerează titlul, piesa este închinată lui Michelangelo, prototip al omului Renaşterii, sinteză a celor mai preţuite calităţi artistice, civice şi umane. Sub aparenţa asprimii şi a mizantropiei, artistul înfăţişat de Kiriţescu ascunde imense resurse de omenie, tandreţe, gingăşie.

Piesa pune în lumină zbuciumul creatorului, lupta chinuitoare cu sine însuşi, cu destinul, drama omului izolat. Totuşi, pe lângă încercarea de a descifra misterul creaţiei, atât de impresionant întruchipată în Capela Sixtină, liantul dramatic rămâne o intrigă amoroasă.

După cum putem citi în Cuvântul regizorului din caietul-program, piesa aduce în scenă „mai puţin un Michelangelo personaj istoric şi mai mult un Michelangelo om, creator care luptă din răsputeri pentru a atribui formelor perfecţiunea.” Într-adevăr, Michelangelo nu a cunoscut seninătatea creaţiei precum Rafael, de pildă. Ideile artistice erau transpuse în piatră cu patimă, suferinţă şi frământare. Acţiunea piesei şi lungile tirade surprind aspectele efervescente, înnoitoare ale culturii renascentiste şi spiritul liber ce putea fi perceput în toate manifestările intelectuale. În întregul ei, piesa este o pledoarie fermă pentru artă.

Distribuţia:

Michelangelo Buonarotti:  Ion Mâinea
Rafael Sanzio:  Nicolae Barosan
Bramante:  Nicolae Toma 
Papa Giulio II:  Dorel Urlăţeanu artist emerit
Cardinalul Giovanni di Medici:  Marcel Segărceanu
Principele Gaetano Colonna:  Mircea Olariu
Ser Antonello:  Ben Dumitrescu
Ser Giovanni:  George Pintilescu
Ser Boccacino:  Jean Săndulescu
Gianino:  Ana Popa
Battista della Palla:  Eugen Ţugulea
Rinaldo Corsini:  Ion Abrudan
Gherado Gherardi:  Octavian Uleu
Beppo lunaticul:  Ion Martin
Francesco da Urbino:  Grig Dristaru
Lelio:  Gheorghe Stana
Chercio:  Constantin Simionescu
Brigida:  Andra Teodorescu
Imperia:  Simona Constantinescu
Antenori:  Corneliu Zdrehuş
Un oştean:  Grig Schiţcu

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Agy Segărceanu
Sonorizarea:  Dorel Olea

Spectacol café-théâtre
Recital Nicolae Labiş
Scenariul: Stanca Ponta şi Ion Abrudan

Regia artistică:  Ion Abrudan
Scenografia:  Eliza Popescu
Ilustraţia muzicală: Zoltán Boros
Data premierei:  30 iunie 1969

„Trăim în miezul unui ev aprins” a continuat seria spectacolelor de mică întindere din proiectul café-théâtre al secţiei române, beneficiind de un grup de interpreţi tineri, abia trecuţi de vârsta la care a creat Nicolae Labiş. Frumuseţea versurilor s-a împletit cu acordurile muzicale creând un spectacol care a încercat depăşirea canoanelor unui recital obişnuit, pentru a realiza în schimb o poveste unitară, în care protagoniştii îşi exprimă setea de viaţă, lupta cu ei înşişi la răscrucile vieţii. Versurile lui Labiş, vibrante şi de o candoare fermecătoare, nu exclud totuşi confruntarea cu realul. După cum afirmă Gheorghe Tomozei, „adolescentină, poezia lui Labiş e o invitaţie la contemplaţia matură. Simplă în reprezentările ei, ea cheamă la profunzime.”

Interpreţi:

Ana Popa
Anca Miere Chirilă
Ben Dumitrescu
Nicolae Barosan
Ion Abrudan

Sonorizarea:  Dorel Olea
Lumini:  Emeric Kozák, Alexandru Horváth

Spectacol café-théatre
Scenariul (pe versuri de M.R.Paraschivescu)  şi interpretarea: Eugen Ţugulea
Ilustraţia muzicală:  Dorel Olea
Data premierei:  16 mai 1969

Cel de-al doilea recital prezentat în cadrul formulei café-théâtre s-a intitulat « Balade populare şi cântice ţigăneşti », grupând un material preţios, atât ca izvor istoric, cât şi ca introducere în caracterul, obiceiurile şi sensibilitatea populară. Partea I a inclus o selecţie de balade de inspiraţie populară: „Mioriţa” după Vasile Alecsandri, „Neguţa” după G. Teodorescu, „Fata răpită” de O. Densuşianu, „Dragnea”, „Monastirea Argeş” după Vasile Alecsandri. Partea a doua a fost alcătuită dintr-un colaj de texte preluate din volumul de debut al lui Miron Radu Paraschivescu, „Cântice ţigăneşti” (1941): „Cântic de lampă”, „Amar”, „Cântic de dor şi of”, „Cântic de nuntă”, „Blestem de dragoste”, „Rică”, „Cântic de fată neagră”, „Cântic de poteraşi”.

Spectacol café-théatre
Selecţia versurilor şi interpret: Alla Tăutu
Regia artistică:  Szombati Gille Otto
Muzica:  Gheorghe Villan
Data premierei:  12 aprilie 1969

Născut din dorinţa de a găsi o metodă alternativă de expresie şi de dialog cu publicul, conceptul de café-théâtre a fost inaugurat de către artiştii orădeni prin recitalul Baudelaire susţinut de actriţa Alla Tăutu. Spectatorii reuniţi în foaierul Teatrului au putut savura, într-o atmosferă de intimitate, şaptesprezece poezii ale autorului francez (dintre care patru recitate în limba franceză), potenţate de acompaniamentul muzical, de un inspirat joc de lumini şi umbre şi de o mişcare scenică ingenioasă. Dincolo de afinităţile elective care au determinat alegerea poetului şi a textelor, deschiderea proiectului de café-théâtre cu poezia lui Baudelaire a avut şi o componentă programatică, scrisul acestuia stând la temelia liricii moderne.

de  G.B.Shaw
Traducerea:  Petru Comarnescu

Regia artistică:  N.Al.Toscani (Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” Bucureşti)
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Ilustraţia muzicală:  ing.Lucian Ionescu (Radioteleviziunea Română Bucureşti)
Coregrafia:  Eva Ombódi
Data premierei:  7 iunie 1969

Drama istorică „Cezar şi Cleopatra” are ca punct de pornire evenimentele din Egipt din 47 î.e.n., războiul civil pentru ocuparea tronului între cei doi fraţi – Cleopatra şi Ptolemeu şi amestecul împăratului roman în derularea lui. Piesa lui Shaw demitizează însă istoria, subliniind discrepanţa care există între legenda care înconjoară personalităţile istorice şi realitatea din spatele ei. Cleopatra, o tânără de şaisprezece ani, este surprinsă atât în ipostaza de adolescentă debordând de erotism, cât şi de suverană învăţând rapid tainele diplomaţiei, ascunzându-se îndărătul primei măşti. Cezar pare să renunţe la postura eroică, apărând obosit de rolul său istoric, cinic, dar dând dovadă de o inventivitate ce îi asigură puterea. În plus, Shaw demonstrează că nu dragostea a jucat rolul principal în povestea celor doi conducători antici, ci politica, arătând legăturile dintre cuceritorii romani şi egipteni. Piesa abundă în anacronisme şi salturi în timp, făcând aluzie chiar şi la politica de cucerire purtată de Anglia în perioada contemporană autorului. Acesta sugerează (în mod direct în prologul rostit de zeul Ra) că cele două milenii de civilizaţie şi de evoluţie tehnologică nu au ameliorat felul de a fi al oamenilor şi nu i-au schimbat în mod semnificativ.

Distribuţia:

Zeul Ra:  Ben Dumitrescu
Cezar:  Mircea Olariu
Cleopatra:  Elisabeta Jar
Ftatateeta:  Alla Tăutu
Rufio:  Octavian Uleu
Ptolomeu:  Ana Popa
Pothinosus:  Jean Săndulescu 
Achiles:  Marcel Segărceanu
Britannus:   Ion Mâinea
Lucius Septimius:   Lavotta Carol
Soldatul rănit:  Ben Dumitrescu
Sentinela romană:  Grig Schiţcu
Apollodor Sicilianul:  Nicolae Barosan
Centurionul:  Ion Abrudan
Charmian:  Doina Ioja
Iras:  Anca Miere Chirilă

Comedie de Mircea Ştefănescu

Regia artistică:  Sică Alexandrescu, artist al poporului (Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” Bucureşti)
Asistent regie:  Valentin Avrigeanu
Ilustraţia muzicală:  Fanfara Garnizoanei Oradea, dirijor:  Corneliu Săndulescu
Decor:  Maria Haţeganu
Costume:  Gabriela Nazarie
Data premierei:  4 mai 1969

„Micul infern” a fost considerat „roman dramatic”, datorită faptului că acţiunea sa se petrece de-a lungul a patruzeci de ani; fiecare dintre cele trei acte corespunde unei etape din viaţa omului, de la tinereţe la bătrâneţe. Piesa înfăţişează „micul infern” al unei căsnicii care, ştiind să se apere de ispite, salvează mereu edificiul conjugal. Primele două acte abundă în situaţii nu lipsite de umor, care izvorăsc din vicleşugurile inventate deopotrivă de soţ şi de soţie pentru a-şi asigura fidelitatea conjugală periclitată de seducţiile specifice fiecarărei vârste. Actul al treilea recapitulează adevărurile legate de un mariaj durabil, amestec de iubire, ură şi senzualitate violentă. Totuşi, fără a fi o piesă tezistă, „Micul infern” e o lucrare închinată dragostei consfinţite şi căsniciei trainice. „Micul infern… poveste despre vârstele, mizeriile şi fericirile omului în mediul domestic, are parfumul de levănţică şi cusătura trainică a albiturilor păstrate în vechiul scrin” (Valentin Silvestru, „Contemporanul”, 22 noiembrie 1968).

Distribuţia:

Soţul:  Nicolae Toma
Doctorul:  Marcel Anghelescu artist al poporului (Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” Bucureşti), Radu Voicescu
Curtezanul:  George Pintilescu
Ordonanţa:  Ion Martin, Radu Voicescu
Soţia:  Simona Constantinescu
Soacra:  Lili Mihăilescu Vladimir
Secretara:  Gina Nicolae

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Sofica Spoială
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie de Radu Stanca
Premieră absolută

Regia artistică:  Miron Niculescu (Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” Bucureşti)
Asistent regie:  Nicolae Toma
Scenografia:  Elena Ionescu
Muzica:  Zoltán Boros
Coregrafia:  Eva Ombódi
Data premierei:  16 februarie  1969

Încadrându-se în lungul şir al scrierilor inspirate din cultura antică, piesa „Critis” sau „Gâlceava zeilor” a fost considerată de critici drept un exerciţiu de ironie pe teme mitologice. Phoebus, Hera, Zeus, Atena sunt caracterizaţi satiric în scene de comedie bufă, dar care care păstrează o prospeţime şi un bun-simţ neîndoielnic. Pretextul pentru gâlceava zeilor este o tânără şi frumoasă muritoare – ateniana Critis, care câștigă un concurs de frumusețe desfășurat în Thessalia, în timp ce Aphrodita, participând incognito la concurs, iese pe locul al doilea. Jignirea adusă frumuseții nu poate rămâne nepedepsită, astfel încât Aphrodita și soțul ei, Hephaistos, cer permisiunea lui Zeus de a o „încârtița” pe Critis. Pallas Athena, zeița fecioară, care păstrează o antipatie manifestă față de Aphrodita încă de la întâmplarea cu mărul lui Paris,  o ia pe Critis sub dubla ei ocrotire – ca locuitoare a Atenei și ca fecioară. Din acest moment, încurcăturile și certurile în Olimp se țin lanț, implicând tot mai mulți zei, supuși cu toții acelorași pasiuni, invidii, gelozii, resentimente ca și oamenii, părtinitori și arbitrari în judecăți și în acțiuni. Numai Phoebus se bucură de scandal, ca de o diversiune care va mai risipi lâncezeala care domnește în Olimp. Tot el, inspirându-se din teoriile filozofice platoniciene, găsește explicația fenomenului prin care Aphrodita a putut fi învinsă tocmai la un concurs de frumusețe: „Aphrodita e însăși frumusețea. Critis e o fată frumoasă doar. E firesc ca oamenii să nu recunoască decât imitațiile, nu și modelul suprem.”

Începută în Olimp, gâlceava coboară pe pământ, unde zeii încearcă organizarea unei a doua ediții a concursului de frumusețe, în cadrul căreia Zeus, deghizat în regele cetății, o va alege pe Aphrodita câștigătoare, repunând-o în drepturile sale firești și ștergând jignirea inițială. Atins însă de săgeata lui Eros, Zeus se îndrăgostește și el de Critis, în timp ce Hera face planuri îndrăznețe de a-l înșela cu Phoebus. În final, toate revin în matca lor inițială, deși vechile antipatii și războaie nu se sting, iar Critis, muritoarea înzestrată cu o șansă nemaipomenită, se va căsători cu adevăratul rege al cetății, tânăr, chipeș, pe măsura ei, încheind astfel prin happy end această farsă cu tâlc, această glumă contemporană pe o canava clasică ce dezvăluie tiparele adevărului şi ale frumuseţii umane.

Distribuţia:

Zeus:  Nicolae Toma
Regele:  Ben Dumitrescu
Hera:  Doina Ioja
Pallas Athena:  Alla Tăutu
Afrodita:  Simona Constantinescu
Phoebus:  Nicolae Barosan
Hermes:  Jean Săndulescu
Hephaistos:  Ion Mâinea
Eros:  Ana Popa
Critis:  Gina Nicolae
Corifeu I:  Octavian Uleu
Corifeu II:  Ioan Pater

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Sofica Spoială

Piesă în cinci acte  de Wilhelm Meyer-Förster
Traducerea:  Ovid Densuşianu

Regia:  Otto Szombati Gille
Scenografia:  Eliza Popescu
Aranjament şi conducerea muzical:  Zoltán Boros
Data premierei:  18 ianuarie 1969

„Heidelbergul de altădată” reprezintă dramatizarea de către W. Meyer Forster a propriului roman, „Karl Heinrich”; piesa a cunoscut o celebritate uimitoare imediat după apariţie, în 1900.

Printre cântecele, farsele şi frânturile de viaţă studenţească, piesa înfăţişează o poveste de dragoste petrecută în vechiul oraş universitar german. Tânărul Karl Heinz, prinţ moştenitor de Saxa, soseşte la studii în Heidelberg, unde descoperă o lume caldă, veselă, vie, atât de diferită de cea ce la curtea germană, cu regimul ei rigid şi protocolar. Întâlnind-o pe Kathie, nepoata unui hangiu din oraş, el are revelaţia vieţii adevărate şi se îndrăgosteşte nebuneşte de fată, pentru optimismul, puritatea şi simplitatea ei. Idila lor este destrămată însă brutal de diferenţele de rang social.

Dincolo de intriga uşor melodramatică, piesa străluceşte prin umanismul ei, în care bucuria cunoaşterii prieteniei şi a dragostei sunt la mare preţ. Seducătoare şi luminoasă, piesa păstrează, peste ani, un parfum aparte, din care transpare, nealterată, nostalgia.

Distribuţia:

Karl Heinrich:  Nicolae Barosan, Florin Piersic (invitat în câteva spectacole)
Kathie:  Gina Nicolae
Mareşalul:  Ion Mâinea
Dr.Jüttner:  Dorel Urlăţeanu, artist emerit
Lutz:  Radu Voicescu
Von Haugk:  Mircea Olaru
Rüder:  Ioan Pater
Kellermann:  Grig Schiţcu 
Von Metzing:  Jean Săndulescu
Detlew:  George Pintilescu
Engelbrecht:  Octavian Uleu 
Karl Biltz:  Ion Martin
Von Wedell:  Eugen Ţugulea 
Doamna Dorffel:  Olimpia Mâinea
Doamna Rüder:  Doina Urlăţeanu
Von Breitenberg:   Ion Abrudan
Glanz:  Ben Dumitrescu
Schollermann:  Marcel Segărceanu
Un studenţ şvab:  László Tolnai Tank
Reuter:  Dorel Olea
Studenţii:  Ştefan Blaga, Viorel Cura, Călina Marcu, Iuliu Mathe, Ion Mociar, Ion Mureşan, Alexandru Nagy, Ştefan Olah, Sándor Tatai, Mihai Tomulescu, Nicolae Vidican, Abelino Zsok

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Agy Segărceanu
Lumini:  Vasile Blejan
Sonorizarea:  Dorel Olea

Regie colectivă:  Dorel Urlăţeanu artist emerit, Alla Tăutu, Ion Mâinea, George Pintilescu
Scenografia:  Maria Haţeganu

„Caleidoscop Caragiale” grupează cinci scrieri ale cunoscutului autor român, având ca temă educaţia şi justiţia de altădată: „Vizită”, „Domnul Goe”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Un pedagog de şcoală nouă”, „Articolul 214”. Acest spectacol a sprijinit înţelegerea operei lui I.L. Caragiale de către elevi şi a fost prezentat în şcolile din Oradea şi în comunele judeţului Bihor.

În distribuţie:

Doina Urlăţeanu
George Pintilescu
Matilda Vitcu
Doina Ioja
Ana Popa
Alla Tăutu
Anca Miere Chirilă
Eugen Ţugulea
Ion Mâinea
Marcel Segărceanu
Olimpia Mâinea

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Agy Segărceanu

Comedie în două părţi de Anca Bursan şi Gheorghe Panco

Regia artistică:  Ariana Stoica
Scenografia:  Nagy Alexandru
Data premierei:  24 noiembrie 1968

Comedia lirică „Nicnic” poate fi considerată o parabolă actuală, autentică prin raporturile ei cu realitatea imediată. Deşi se petrece pe un şantier, „Nicnic” nu e o piesă de producţie, ci una etică, populată de personaje-ipostaze: Dan – funcţionarul mărunt, formalist şi puţin obtuz, altminteri conştiincios şi muncitor; Sorin – inginerul capabil, simpatic, glumeţ, franc, întruchipare a tinereţii; Mărău – şeful care îşi maschează sensibilitatea prin sarcasm; Liana – femeia dorită de toţi, tehnician capabil şi competent. Când în viaţa lor paşnică irumpe Nicnic, toate valorile sunt răsturnate. Nicnic este bărbatul-adolescent care se poate jertfi cu aceeaşi candoare pentru o idee sublimă, ca şi pentru una ridicolă; el simbolizează spiritul de aventură, capacitatea inepuizabilă de dăruire, fantezia, elanurile nestăvilite. După cum afirmă Şerban Cioculescu, întreaga piesă se construieşte pe confruntarea dintre spiritul de frondă şi bunul simţ, dintre elan şi chibzuinţă, dintre generozitatea cheltuită năvalnic şi iniţiativa raţională. Nicnic vede poezia într-o schiţă de construcţie şi mai ales vrea să îi facă pe oameni să zâmbească şi să asculte ploaia. Prin intermediul lui, existenţele celorlalţi, care funcţionaseră separat până atunci, se împletesc şi odată rolul lui terminat, Nicnic dispare, plecând după o altă himeră.

Distribuţia:

Nicolae Udrea:  Radu Voicescu
Tudor Mărău:  Mircea Olariu
Sorin Vâlsan:  Ben Dumitrescu
Dan Briaru:  Nicolae Barosan
Liana Stilea:  Ana Popa, Gina Nicolae

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Sofica Spoială
Ilustraţia muzicală şi sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie de D.R.Popescu
Premieră pe ţară

Regia artistică:  Ion Deloreanu
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Coregrafia:  Gabriela Taub
Muzica de scenă:  Mihai Vasilescu
Data premierei:  1 noiembrie 1968

În „Vieţi paralele”, Plutarh consemnează evenimentul istoric al răpirii lui Cezar de către un grup de piraţi şi descrie modul în care conducătorul roman îi amuza pe răpitorii săi, scriind poezii şi discursuri pe care apoi le declama: „pe cei cărora nu le plăceau îi numea de-a dreptul neciopliţi şi barbari şi adesea îi ameninţa, râzând, că-i spânzură. Piraţii erau încântaţi de purtarea lui Caesar, socotind îndrăzneala lui drept simplitate şi glumă.”

Acest eveniment istoric este preluat de D.R. Popescu ca pretext pentru a crea o piesă ce pune în discuţie ideea tiraniei, a forţei, a dictaturii. Prizonier, Cezar îşi întrevede întregul viitor: victoriile repurtate, puterea pe care o va deţine în Imperiul Roman, iubirea cu Cleopatra, chiar şi asasinarea în Senat. Contrar derulării istorice cunocute a evenimentelor, Cezar este asasinat de Căpitanul piraţilor, care hotărăşte să i se substituie şi să joace el scenariul avansat de Cezar. Dar Căpitanul va fi, la rândul său, suprimat de Slabul, astfel încât şirul de uzurpatori ar putea continua, nesfârşit, dintr-o epocă în alta. Identitatea posibilului/viitorului împărat roman se pierde; un dictator purtând numele de Cezar tot va exista, fără să se mai ştie însă exact cine a fost el.

Stilul compozit, presărat cu elemente parodice sau de anticipaţie istorică, umorul absurd, grotescul conlucrează pentru conturarea unei tematici cu rezonanţă în societatea românească din acea epocă: mecanismul de formare a dictatorului. În definitiv, piesa sugerează că măştile, veşmintele, timpurile se schimbă, dar esenţa – necesitatea dictaturii – rămâne aceeaşi.

Distribuţia:

Cezar:  Jean Săndulescu
Căpitanul:  Octavian Uleu
Piele:  Ion Abrudan
Grasul:  Ioan Pater
Slabul:  Marcel Segărceanu
Dânsa:  Ligia Moga (Teatrul Naţional Cluj-Napoca)
Piratul chior:  Grig Schiţcu
Piratul beat:  Ion Martin

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Jeny Jurcă
Sonorizarea:  Dorel Olea

de George  Farquhar
Traducerea:  Victoria Gheorghiu şi Lucia Pascal

Regia artistică:  Farkas Ştefan
Decor:  Ştefan Hablinschi
Costume:   Mioara Buescu
Muzica: Ádám Czakó
Data premierei:  18 iulie 1968

Inspirată din experienţa personală a dramaturgului irlandez, „Ofiţerul recrutor”  înfăţişează aventurile ofiţerilor Plume şi Brazen, aflaţi în Shrewsbury pentru a recruta soldaţi. Comedia ironizează mascarada înrolări soldaţilor meniţi a o sluji pe regina Angliei şi mirajul banilor câştigaţi din armată care i-ar salva pe ţăranii simpli de la sărăcia cotidiană. Acţiunea bogată şi colorată amestecă viaţa zgomotoasă a armelor cu intrigile sentimentale, inlcuzând deghizări şi confuzii, replici cu două tăişuri şi mult umor sănătos care asigură succesul de public al piesei.

Distribuţia:

Mr.Balance:  Gheorghe Musceleanu, Eugen Ţugulea 
Mr.Scale:  Valentin Avrigeanu
Mr.Scruple:  Marcel Segărceanu
Mr.Worthy:  Vladimir Jurăscu
Cpt.Plume:  George Pintilescu
Cpt.Brazen:  Jean Săndulescu
Sergent Kite:  Ion Mâinea
Bullok:  Ioan Pater
Koster Pearmain:  Nicolae Barosan
Thomas Apletree:  Ben Dumitrescu
Pluck:  Octavian Uleu
Collier:  Ion Martin
Bridwell:  Ion Abrudan
Intendentul:  Grig Schiţcu
Silvia:  Gina Nicolae
Melinda:  Viorica Cernucan
Lucy:  Anca Miere Chirilă
Rose:  Doina Ioja
Soţia I:  Alla Tăutu
Soţia II:  Doina Urlăţeanu

Comedie în cinci acte de Molière
Traducerea:  Alexandru Toma

Regia artistică:  Marietta Sadova
Asistent regie artistică:  Valeriu Grama
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Data premierei:  12 mai 1968

Depărtându-se definitiv de estetica farsei, această comedie de caracter a lui Molière se constituie atât ca un tablou de moravuri, cât și ca satiră a defectelor umane, anunțând tendințele liberale ce aveau să caracterizeze arta iluministă a secolului următor.

Aristocratul Orgon îl primește în casa lui pe Tartuffe, luându-l drept un creștin exemplar, adept al austerității morale (pentru alții, nu pentru el însuși, așa cum se va demonstra pe parcursul piesei). În timp ce Orgon și mama lui îl apreciază pe Tartuffe, ceilalți membri ai familiei îl văd așa cum este în realitate – un aventurier ipocrit și aservit plăcerilor senzuale ale vieții, ce profită de naivitatea bogatului său protector. Acesta i-o oferă drept soție pe fiica sa, Mariane, nevăzând cum Tartuffe încearcă să îi seducă de fapt soția. Elmira pune la cale un plan prin care intențiile duplicitarului Tartuffe sunt dejucate și adevărata lui fire iese la iveală chiar sub ochii uluiți ai lui Orgon. Falsul bigot însă, mai are o carte de jucat: servindu-se de niște documente compromițătoare pe care Orgon i le încredințase fără a se teme de ceva, Tartuffe îl denunță la curtea regală. Imprudență fatală: păstrând o mare afecțiune pentru Orgon, care îl servise odinioară cu credință, regele îl iartă, iar cel arestat va fi chiar trădătorul Tartuffe.

Distribuţia:

Doamna Pernelle:  Maud Mary
Orgon:  Nicolae Toma
Elmira:  Simona Constantinescu
Damis:  Ben Dumitrescu
Mariane:  Gina Nicolae
Valér:  Nicolae Barosan 
Cléante:  Eugen Ţugulea
Tartuffe:  Vladimir Jurăscu 
Dorine:  Viorica Cernucan
Domnul Loyal:  Octavian Uleu
Un căpitan al gardei:  Ion Mâinea
Flipota:  Anca Miere Chirilă

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Sofica Spoială
Sonorizarea:  Dorel Olea

Regia artistică:  Gheorghe Musceleanu
Scenografia:  Eliza Popescu
Data premierei:  21 aprilie 1968

„Caleidoscop satiric” a pornit de la premiza că scena, prin calităţile sale audio-vizuale poate face textul literar mult mai accesibil; astfel, scopul spectacolului a fost promovarea scenică a literaturii prestigioase. Recitalul de literatură a cuprins două părţi: un colaj de poezie şi proză satirică de la antici până în contemporaneitate (Fedru, La Fontaine, François Villon, Topârceanu, Grigore Alexandrescu, I. A. Krîlov, I.L. Caragiale, Tudor Muşatescu, Tudor Arghezi) şi 3 opere fără legătură aparentă în partea a doua: monologul dramatic „Telegrama” de Aldo Nicolaj, schiţa „Musafirul nepoftit” de Petre Locusteanu şi piesa pentru televiziune într-un act „Noul locatar” de Eugen Ionescu.

Partea I:  texte de I.L.Caragiale, George Topîrceanu, Grigore Alexandrescu, Tudor Muşatescu, Aurel Baranga
Interpreţi:  Gheorghe Musceleanu, Anca Miere Chirilă,  Ben Dumitrescu, Ana Popa, Alla Tăutu, George Pintilescu, Vladimir Jurăscu, Ioan Pater, Olimpia Mâinea, Doina Ioja, Ion Abrudan, Jean Săndulescu

Partea a II-a:  Telegrama de Aldo Nicolaj
Traducerea:  Florian Potra
Interpret:  Ion Mâinea

Partea a III-a:  Musafirul nepoftit de Petre Locusteanu
În distribuţie:  Octavian Uleu, Marcel Segărceanu, Grig Schiţcu

Partea a IV-a:  Noul locatar de Eugen Ionescu
În distribuţie:  Nicolae Toma, Ulpia Hîrjeu Musceleanu, Ion Martin, Grig Schiţcu

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Ilustraţia muzicală şi sonorizarea:  Olea Dorel

Satiră în două părţi de  Aurel Baranga

Regia artistică:  Ion Deloreanu
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Data premierei:  16 martie 1968

„Opinia publică” este una dintre cele mai jucate piese din perioada comunistă în teatrele din România. Titlul piesei este justificat astfel de autor: „… eu cred cu o putere nemărginită în forţa acestui personaj colectiv care nu poate fi indus în eroare şi ale cărui judecăţi sunt, întotdeauna, fără greşeală. Oamenii –adică Opinia Publică – sancţionează cu un simţ al justiţiei care exclude orice eroare”.

Autorul subliniază prezenţa insuportabilă şi periculoasă a non-valorilor (laşitatea, lipsa de răspundere, ipocrizia, demagogia, obtuzitatea, favoritismul) şi necesitatea unei atitudini lucide şi intransigente pentru înlăturarea lor. Într-adevăr, astfel de valori negative sunt rând pe rând compromise, tratate ironic sau caricatural, şarjate polemic.

Ul element inedit al piesei îl reprezintă încurajarea participării cel puţin tacite a spectatorilor: un personaj iese din timpul şi spaţiul convenţional al spectacolului şi se adresează direct publicului din sală, îndemnându-l să ia parte la „dezbatere” şi să găsească o soluţie a conflictului.

În articolul „La o nouă lectură”, din România Literară, nr. 14/2003, criticul Alex Ştefănescu îl consideră pe Aurel Baranga „un I.L. Caragiale produs de cultură comunistă (…). Ambii dramaturgi aduc pe scenă viaţa de fiecare zi, cu insignifianţa ei agitată, cultivă comicul de limbaj, exploatând resursele oralităţii, imaginează qui-pro-quo-uri, stabilesc o complicitate cu publicul, pe deasupra personajelor. Şi totuşi, Aurel Baranga nu reuşeşte să reconstituie strălucirea pieselor lui I. L. Caragiale, fiind moralizator, nu cinic, explicit, nu echivoc, prozaic, nu poetic.”

Distribuţia:

Chitlaru:  George Pintilescu, Eugen Ţugulea
Gina:  Viorica Cernucan
Regizorul de culise:  Grig Schiţcu
Regizorul:  Ion Abrudan
Directorul Cristinoiu:   Vladimir Jurăscu 
Pascalide:  Jean Săndulescu
Turculeţ:  Nicolae Toma
Băjenaru:  Ioan Pater
Ioniţă:  Ion Martin
Dumitraş:  Nicolae Barosan
Manolescu:  Ion Mâinea
Braharu:  Octavian Uleu 
Calamariu:  Ben Dumitrescu
O secretară:  Doina Ioja
Gheorghe Ciorei:  Marcel Segărceanu
Spectatorul Ion Ion:  Valentin Avrigeanu
Soţia lui:  Anca Miere Chirilă
Ministrul Brana:  Gheorghe Musceleanu

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Irina Rézműves
Sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie în trei acte de Alejandro Cassona
Traducerea: Cornelia Petreanu şi Val Săndulescu
Premieră pe ţară

Regia artistică:  Valeriu Grama
Scenografia:  Maria Haţeganu
Data premierei:  17 februarie 1968

„Primăvara – sinuciderea interzisă” este o piesă construită pe un truc dramatic. Doctorul Roda, care a studiat mulţi ani psihologia celor care îşi pun capăt vieţii, are originala idee de a înfiinţa un sanatoriu pentru vindecarea maladiilor psihice care duc la acest gest extrem. Terapia se desfăşoară sub camuflajul unei structuri care, chipurile, facilitează întrajutorarea şi solidaritatea în drumul spre moarte; pacienţilor le sunt puse la dispoziţie mijloace moderne de sinucidere, dar şi cucuta socratică, veninul viperelor, baia călduţă sistem Seneca.  În sanatoriu îşi găsesc refugiul Îndrăgostitul închipuit şi Doamna tristă, care îşi hiperbolizează în mod egoist durerea, întreţinând-o şi chiar admirând-o, Alicia, copleşită de singurătate şi Juan, suferind de un accentuat complex de inferioritate faţă de fratele său, căruia totul îi reuşeşte în viaţă. Dar, desigur, tot ce se întâmplă în decorul magnific al sanatoriului (un castel izolat, înconjurat de o superbă grădină) este o regenerare, o redescoperire a frumuseţii vieţii. Nimeni nu se sinucide, ba mai mult, pacienţii se reintegrează în viaţă cu speranţe sporite. Singura tentativă o face Chole, tânăra sănătoasă care a nimerit în sanatoriu printr-un accident turistic şi pe care o seduce lejeritatea cu care este abordată în sanatoriu ideea morţii. O comedie lirică originală, care demonstrează că există întotdeauna o cale de rezolvare a problemelor, care sunt, de regulă, mai puţin grave, mai puţin dramatice decât par la prima vedere. Remediul universal pare a fi viaţa socială, comunicarea reală cu aproapele.

Distribuţia:

Doctorul Roda:  Gheorghe Musceleanu
Hans:  Marcel Segărceanu
Doamna tristă:  Doina Urlăţeanu
Îndrăgostitul închipuit:  Ion Abrudan, Ben Dumitrescu
Alicia:  Ana Popa
Chole:  Gina Nicolae
Fernando:  Nicolae Barosan
Juan:  Ion Martin
Tatăl celeilalte Alicia:  Ben Dumitrescu, Ion Abrudan
Chora Yako:  Viorica Cernucan

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Sofica Spoială
Sonorizarea:  Dorel Olea