Feerie în şase tablouri în versuri de Valentin Avrigeanu

Regia artistică:  Valeriu Grama
Scenografia:  Eliza Popescu
Ilustraţia muzicală:  Magda Cozmuţa şi Dorel Olea
Data premierei:  27 decembrie 1967

Destinat cu precădere audienţei tinere, spectacolul „Floare de nu-mă-uita” este o feerie având ca substrat lumea basmului. Pretextul piesei este înfruntarea dramatică, directă, dintre forţele răului, care vor să oprească timpul în loc şi personajele pozitive care sunt gata să investească totul pentru a asigura devenirea firească a lucrurilor. Aceste personaje pozitive nu poartă numele tradiţionale din basmele pentru copii, ci se numesc Boabă de Piper, Moş Ferigă, Fir de Busuioc sau Voinicul Freamăt.  Textul reuşeşte să nu devină o ilustrare versificată a unei teze şi cucereşte prin poezia delicată, curgătoare, lipsită de stridenţe sau de elemente vădit moralizatoare. De altfel, în loc să îl transporte pe spectactor în lumea basmului, autorul o apropie pe aceasta privitorului, încercând să îi demonstreze că „povestea” este pretutindeni în jurul său, mai ales dacă doreşte şi învaţă să o descopere.

Distribuţia:

Măceş Împărat:  Jean Săndulescu
Floare de măceş:  Gina Nicolae
Ghimpe de măceş:  Ion Abrudan
Boabă de piper:  Eugen Ţugulea
Coadă de topor:  Octavian Uleu
Cap cât oul:  Ioan Pater
Moş Ferigă:  Nicolae Toma
Fir de busuioc:  Ben Dumitrescu
Gealău:  Grig Schiţcu
Nicovală:  Ion Martin
Mistrie:  Anca Miere Chirilă
Suveică:  Doina Ioja
Baba Mătrăguna:  Ulpia Hîrjeu Musceleanu
Freamăt-Voinicul:  George Pintilescu 
Mioara lăcrimioara:  Ana Popa

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Sofica Spoială

Dramă istorică în patru acte de Ion Omescu

Regia artistică:  Ion Deloreanu
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Data premierei:  12 noiembrie 1967

Piesă-metaforă, de factură romantico-patriotică, „Veac de iarnă” ne introduce în culisele vieţii politice de la curtea „unui domn fără nume, dintr-o epocă fără strălucire” (Ion Omescu). Personajul central generic şi vagul momentului istoric (probabil cândva în epoca premergătoare domniilor fanariote) servesc interesului autorului de a evita reconstituirea muzeală în favoarea unei drame autentice. Anii de glorie ai marilor domnitori au trecut; duşmanii care înconjoară ţara sunt prea mulţi şi prea puternici. În aceste condiţii, numai tratativele şi diplomaţia mai pot salva ţara. Statornic, prudent, circumspect în acţiuni, conştient de rolul său în dezvoltarea culturii naţionale şi europene, Domnul devine un simbol. El însumează trăsăturile multor domnitori patrioţi care au apărat integritatea hotarelor şi a fiinţei naţionale. Metaforic vorbind, el devine „vierul care acoperă via, o scoate din iarnă… o fereşte de frig.” Finalul piesei nu aduce rezolvarea conflictului: reprezentanţii puterilor străine continuă să asalteze tronul, iar viforniţa suflă: iarna nu s-a sfârşit.

Distribuţia:

Domnul:  Gheorghe Musceleanu
Radu, fiul său:  Nicolae Barosan
Logofătul:  Nicolae Toma
Scarlat:  Ion Mâinea
Mihu:  Ion Martin, Ion Abrudan
Vornicul Toma:  George Pintilescu
Confesorul:  Jean Săndulescu
Solul craiului:  Ben Dumitrescu
Neacşu:  Valentin Avrigeanu
Iordache:  Ioan Pater
Paşa de la Silistra:  Octavian Uleu
Beşli Agasi:  Eugen Ţugulea
Iusuf:   Marcel Segărceanu
Negustorul:  Constantin Simionescu
Doamna:  Simona Constantinescu
Ana:  Gina Nicolae
Stanca:  Ana Popa

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Sofica Spoială
Sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie istorică, cu totul neistorică, în patru acte de Friedrich Dürrenmatt
Traducerea:  Aurel Buteanu şi H.Radian

Regia:  Sanda Manu
Scenografia:  Traian Niţescu
Data premierei:  30 septembrie 1967

În „Romulus cel Mare”, Friedrich Dürrenmatt falsifică în mod intenţionat istoria: ultimul împărat al Romei, Romulus, nu este împăratul-copil cunoscut de istorie, ci un filosof sceptic, care destramă conştient imperiul. În timp ce în jurul lui lumea antică agonizează, el îşi găseşte un rost în creşterea găinilor, pe care le botează cu numele ultimilor împăraţi romani (găina purtând numele lui Odoacru – cuceritorul vizigot- este cea mai productivă în ouă). Ani de-a rândul el face pe bufonul şi nimeni din anturajul său nu realizează că această extravaganţă este, de fapt, o metodă. Evenimentele şi figurile istorice sunt modernizate şi bagatelizate într-o manieră ce aminteşte de G.B. Shaw şi contribuie la demontarea locurilor comune ale gândirii istorice şi ale literaturii. Conform acestora, prăbuşirea unui imperiu capătă neapărat conotaţii tragice. Dimpotrivă, în piesa dramaturgului eleveţian, acest eveniment are chiar valenţe comice, cu ironii subtile la adresa istoriei şi a personalităţilor sale. După cum menţionează autorul însuşi, „Tragismul piesei rezidă în comedia sfârşitului ei: pensionarea lui Romulus de către Odoacru”, conducător lucid care înţelege că odată cu preluarea teritoriilor cucerite, vor fi preluate şi problemele imperiului învins şi că noua lui putere va fi şi ea măcinată şi condamnată. Pe orizontul istoriei îşi face deja apariţia Theodoric.

Distribuţia:

Romulus Augustus:  Gheorghe Musceleanu
Julia:  Maud Mary
Rhea:  Gina Nicolale
Zenon Isaurioteanul:  Ioan Pater
Aemilian:   Nicolae Barosan
Mares:  Vladimir Jurăscu, Ben Dumitrescu
Tullius Rotundus:  Ion Mâinea
Spurius Titus Mamma:  Ion Martin
Achille:  Jean Săndulescu
Pyram:  Nicolae Toma
Apollyon:  Marcel Segărceanu
Caesar Rupf:  Octavian Uleu
Philax:  Constantin Simionescu
Odoacru:  Eugen Ţugulea
Theodoric:  George Pintilescu, Ben Dumitrescu
Phosphoride:  Valentin Avrigeanu
Sulphuride:  Ion Abrudan
Bucătarul:  Grig Schiţcu

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Agy Segărceanu
Sonorizarea:  Dumitru Olea

de William Shakespeare
Traducerea:  Florian Nicolau

Regia artistică:  Ion Deloreanu
Scenografia:  arh.Vladimir Popov
Maestru de scrimă:  A.Pelegrini
Ilustraţia muzicală:  Nicolae Neagoe
Data premierei:  27 mai 1967

Cea mai scurtă dintre tragediile lui Shakespeare, dar numărându-se printre cele mai complexe creații ale sale, „Macbeth” ilustrează, utilizând diverse tehnici, printre care și mijloace ale fantasticului, care sunt consecințele dezastruoase ale ambiției nemăsurate și ale setei de putere.

Prezicerile a trei vrăjitoare, conform cărora generalul Macbeth va deveni „than de Cawdor” și apoi însuși regele Scoției, aprind în sufletul lui Macbeth dorința de a le transforma în realitate, depășind orice obstacole și recurgând chiar la crimă. Alături îi stă Lady Macbeth, care întreține și potențează în fiecare moment ambiția soțului, de la câștigarea tronului la pierderea sa fulgerătoare. Trădările, asasinatele, groaza de a avea mâinile pătate de sânge, dar și reversul pozitiv al acestora – nobleţea, dorinţa de dreptate şi tăria de caracter sunt toate înfăţişate într-o piesă extrem de jucată în lume, în care problematica politică se împleteşte cu cea etică. Caracterul lui Macbeth a devenit de-a lungul timpului aproape o legendă, fiind sinonim cu renunţarea la umanitate în schimbul puterii absolute.

Distribuţia:

Duncan:  Gheorghe Musceleanu
Malcolm:  Jean Săndulescu
Donalban:  Ion Abrudan 
Macbeth:  George Pintilescu
Banqo:  Ion Mâinea
Macduff:  Vladimir Jurăscu
Lennox:  Nicolae Barosan
Ross:  Nicolae Toma
Menteith:  Marcel Segărceanu
Angus:  Valentin Avrigeanu
Siward:  Eugen Ţugulea
Siward fiul:  Valeriu Grama
Seyton:  Ioan Pater 
Macduff fiul:  Ana Popa
Doctorul scoţian şi Bătrânul:  Constantin Simionescu
Portarul:  Dorel Urlăţeanu, artist emerit
Primul ucigaş:  Octavian Uleu
Al doilea ucigaş:  Ion Martin
Slujitorul:  Grig Schiţcu
Lady Macbeth:  Simona Constantinescu
Lady Macduff:  Olimpia Mâinea
Hekate:  Maud Mary
Prima vrăjitoare:  Anca Miere Chirilă
A doua vrăjitoare:  Ulpia Hîrjeu Musceleanu
A treia vrăjitoare:  Alla Tăutu
O doamnă în slujba Ladyei Macbeth:  Doina Urlăţeanu
A doua doamnă în slujba Ladyei Macbeth:  Gina Nicolae
Fleance:  Mircea Berlo

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Sofica Spoială
Sonorizarea:  Dorel Olea

de Camil Petrescu

Regia artistică:  Marietta Sadova
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Data premierei:  11 februarie 1967

Teren al aparențelor calme și al izbucnirilor pasionale, al confruntărilor cinice și al francheții, al erorilor sufletești și al iluminărilor tragice, „Act venețian” este mai mult decât o dramă a iubirii, o dramă a onoarei, categorie atât de specifică lumii meridionale. Pietro Gralla și Alta, căsătoriți în urmă cu mai mulți ani din dragoste sunt protagoniștii unui conflict complex, declanșat în momentul în care Cellino, tânăr patrician filfizon, subaltern al lui Pietro, apare întâmplător în casa lor. Părăsită cu zece ani în urmă de Cellino, Alta a visat mereu, măcar subconștient la el, de fapt, la imaginea închipuită de ea. Confruntarea dintre Alta și Pietro își are substratul în atitudinea diferită a celor doi în fața vieții și în reprezentările diferite pe care și le fac despre dragoste. Pietro își desfășoară viața după principii, în concepte, revendică lumea pe cale logică. Alta are o percepție a vieții concrete, participarea ei la cunoaștere este de ordin intuitiv.

Pierzând iubirea, cei doi pierd sensul ordonator al vieții lor. Pietro pleacă departe, nu se știe unde, urmând probabil să își reia viața de luptător pe mări, iar Alta pe cea de artistă. Dacă vor supraviețui sufletește, dând un sens vieții lor – altul decât iubirea – ei se vor salva.

Distribuţia:

Alta:  Viorica Cernucan
Pietro Gralla:  Vladimir Jurăscu
Nicola:  Octavian Uleu
O servitoare:  Doina Urlăţeanu, Anca Miere Chirilă
Marcello Mariani:  George Pintilescu

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Agy Segărceanu

Spectacol pentru copii şi tineret de Ion Lucian şi Virgil Puicea

Regia artistică:  Corneliu Zdrehuş
Scenografia:  Maria Haţeganu
Muzica de scenă:  Nicolae Teodoru
Conducerea muzicală:  Mihai Vasilescu
Data premierei:  21 ianuarie 1967

Spectacolul-coupé pentru copii „Muşchetarii Măgăriei Sale”, alcătuit din „Cocoşelul neascultător” şi „Muşchetarii Măgăriei Sale” îmbină scopurile educative cu delectarea artistică. În „Cocoşelul neascultător” se înlănţuie o serie de acţiuni cu mesaj educativ: este nevoie să fii ascultător, să te speli dimineaţa cu apă rece, să nu uiţi gimnastica etc, încurajând prietenia, cinstea, curajul. Partea a doua, cu aspect de fabulă, se desfăşoară într-o pădure în care Ursul, Motanul şi Cocoşul trăiesc în armonie în aceeaşi căsuţă. Corbul, poştaşul pădurii, le aduce o veste teribilă: pe tronul regelui pădurii, ocupat de obicei de leu, s-a urcat Măgarul, rege prost şi rău, înconjurat de curteni ticăloşi. Cei trei decid să se facă muşchetari şi să se infiltreze printr-un şiretlic în garda Măgăriei Sale pentru a face dreptate. Prieteni adevăraţi şi curajoşi, ei înving toate piedicile şi readuc dreptatea în pădure. Privighetoarea, simbol al libertăţii, a fost închisă, dar e salvată şi în locul ei, în temniţă, intră uzurpatorii, Măgarul, Vulpea şi Lupul.

Distribuţia:

Cocoşelul:  Ana Popa
Motănelul:  Nicolae Barosan
Ursuleţul:  Grig Schiţcu
Vulpoiul:  Jean Săndulescu
Vulpea şi Urechiuşe:  Marina Maican Velcescu
Lăbuţă:  Matilda Vitcu
Codiţă:  Marina Marinescu Kánya
Corbul:  Ion Martin
Privighetoarea:  Tita Martonfi
Măgăria Sa:  Ioan Pater
Lupul:  Ion Abrudan
Bufniţa:  Anca Miere Chirilă

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Sofica Spoială

Piesă în două părţi (10 tablouri) de Paul Everac

Regia artistică:  Valeriu Grama
Scenografia:  Sándor Nagy
Data premierei:  23 noiembrie 1966

Prin multitudinea problemelor ridicate şi prin subtilitatea lor, piesa „Simple coincidenţe” a fost asociată dramaturgiei de idei sau „de probleme” (Radu Penciulescu). Piesa nu îşi propune descrierea unui peisaj social, nu există lovituri de teatru şi o intrigă bine înlănţuită; conflictele cele mai puternice au loc în conştiinţă. Piesa constă în prezentarea unor existenţe paralele ce prilejuieşte analiza amănunţită a mai multor concepţii de viaţă. Activistul sindical Emil Vlăsceanu, infailibil purtător al moralei proletare, descoperă în viaţă şi chiar în propria familie surprize pentru care nu poate găsi o soluţie imediată. Inginerul Gheorghe Buzura care crede că totul se poate rezolva prin măsuri administrative, îşi risipeşte toată energia în fapte mărunte, dar e copleşit de dificultatea studiului dialecticii. Moş Florică Predoiu este un mucalit cu un extraordinar fond de umanitate, în care imaginea moşneagului de la periferia contrastează cu ampla sa cultură.

Opoziţia schematică între eroi este abandonată: binele şi răul, noul şi vechiul, raţiunea şi absurdul se împletesc adesea inexplicabil în planul aceleiaşi conştiinţe. Toţi sunt însă mişcaţi de aceeaşi forţă: „Personajul principal al piesei mele este nevoia de a creşte. Ea reprezintă sensul vieţii noastre.” (Paul Everac)

Distribuţia:

Emil Vlăsceanu:  George Pintilescu
Teodora Vlăsceanu:  Viorica Cernucan
Sorin Vlăsceanu:  Mihai Velcescu, Nicolae Barosan 
Daniela Buzura:  Marina Maican Velcescu
Gheorghe Buzura:  Marcel Segărceanu
Cecilia Epure:  Simona Constantinescu, Olimpia Mâinea
Dănilă Coman:  Jean Săndulescu
Moş Florică Predoiu:  Nicolae Toma 
Vicki Miclescu:  Ion Abrudan
Mia Caraman:  Ana Popa
Agripina:  Anca Miere Chirilă

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Sofica Spoială
Ilustraţia muzicală:  Dorel Olea

Piesă istorică în trei acte, cu un prolog şi epilog de  Dan Tărchilă

Regia artistică:  Ion Deloreanu
Scenografia:  Maria Haţeganu
Muzica:  Timuş Alexandrescu
Data premierei:  24 septembrie 1966

Piesa lui Dan Tărchilă nu îşi propune reconstituirea arhivistică a epocii lui Mircea cel Bătrân, evitând să înfăţişeze o suită de tablouri disparate curpinzând momentele importante ale acestei domnii. Autorul îşi concentrează atenţia asupra unui singur moment: consolidarea independenţei cucerite de Ţara Românească, asigurarea liniştii necesare prosperităţii: „Liniştea acestui pământ ne trebuie – spune Mircea. Să putem culege ce am însămânţat, să putem măcina ce am cules, să mâncăm în tihnă ce am măcinat.” Accentul cade pe calităţile de om politic, de diplomat ale lui Mircea, de care el încearcă să facă uz înaintea celor de militar. Neacceptând situaţia de mijloc între Semilună şi creştinătate, domnitorul român caută noi modalităţi de apărare prin iscusinţă diplomatică.  Strădaniile sale au o reuşită vremelnică şi, semnificativ, piesa se încheie cu o nouă luptă pe care oastea lui Mircea o dă pentru apărarea ţării, sugerând nenumăratele bătălii care vor mai urma de-a lungul istoriei.

Distribuţia:

Mircea:  Nicolae Toma, Eugen Ţugulea
Mara:  Alla Tăutu
Arina:  Gina Nicolae
Mihail:  Nicolae Barosan
Vişa:  Viorica Cernucan
Vîlcu:  Marcel Segărceanu
Sin:  George Pintilescu
Radu:  Ioan Pater
Roman:  Valentin Avrigeanu
Vlad:  Ion Abrudan
Sofronie:  Constantin Simionescu
Pater Francisc:  Vladimir Jurăscu, Gheorghe Musceleanu
Călugărul:  Ion Martin
Musa Celebi:  Jean Săndulescu 
Fierarul:  Grig Schiţcu
Ciobanul Cucu:  Octavian Uleu

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Agy Segărceanu

de  Irvin Shaw
Traducerea: Anca Livescu şi Emil Constantinescu
Premieră pe ţară

Regia artistică:  Corneliu Zdrehuş
Scenografia:  Sándor Nagy
Data premierei:  15 mai 1966

Considerată de unii critici drept scriere antifascistă, „Şantajul” poate fi înţeleasă ca o piesă-simbol, desfăşurată în lumea oamenilor obişnuiţi din America. Jonah Goodman şi Philip Anagnos sunt pescari simpli, a căror întreagă existenţă s-a limitat la a ieşi în larg, în apele de lângă Brooklyn, pentru a pescui. Ei îşi pun toate speranţele pentru o existenţă mai bună în cumpărarea unei bărci cu care să poată ieşi liniştiţi la pescuit. Viaţa lor idilică e tulburată de Harold Goff, un gangster care le cere bani în schimbul protecţiei: cinci dolari pe săptămână pentru a-i apăra de piraţi. În continuare, Goff jinduieşte şi la banii adunaţi de cei doi pentru barcă, şi chiar la fiica lui Goodman. Când nici justiţia întruchipată de un judecător bătrân nu îi ajută, cei doi îşi dau seama că gangsterul nu se va da înapoi de la nimic şi decid să îşi facă singuri dreptate. Ei îl duc pe Goff într-o plimbare cu barca de unde acesta nu se va mai întoarce.

Irwin Shaw şi-a intitulat piesa „fabulă din Brooklyn”, adăugând următorul comentariu: „dreptatea triumfă şi cei slabi sunt victorioşi împotriva oamenilor aroganţi şi violenţi. Autorul nu pretinde că lucrurile stau la fel şi în viaţa reală.”

Distribuţia:

Jonas Goodman:  Dorel Urlăţeanu, artist emerit
Filip Anagnos:  Nicolae Toma
Harold Goof:  Jean Săndulescu
Magruder:  Vladimir Jurăscu
Stella Goodman:  Viorica Cernucan
Eli Liber:  Boris Petroff 
Florence Goodman:  Maud Mary
Angelina Esposito:  Lili Mihăilescu Vladimir
Judecătorul:  Marcel Segărceanu
Lamanowitz:  Mişu Vladimir
Flaherty:  Ion Abrudan

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Sofica Spoială
Sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie în trei acte de Tudor Muşatescu

Regia artistică:  Valeriu Grama
Scenografia:  Maria Haţeganu
Muzica de scenă:  Mişu Drăgoi
Data premierei:  5 martie 1966

Printr-un joc intertextual, Tudor Muşatescu preia titlul celebrei piese shakespeariene, pentru a contura o poveste de dragoste cuceritoare şi idealizată. „Visul unei nopţi de iarnă” este visul unei tinere fete sărace, Maria (supranumită Doruleţ), vânzătoare la un magazin de bijuterii. Valoarea piesei constă în realizarea plină de omenesc a Mariei, în dorinţa ei de evadare din monotonia zilnică a unei existenţe de-abia asigurate. Această înălţare ar echivala pentru ea cu eliberarea sufletească. Procesul sufletesc al Mariei este dublat de visul scriitorului Alexandru Manea. Obosit de viaţa pe care o duce, de relaţiile sale cu „lumea mare”, Manea are, prin Maria, revelaţia vieţii adevărate, autentice, întemeiată nu pe interes, ci pe iubirea sinceră şi reciprocă. La sfârşitul nopţii şi al piesei, viziunile onirice ale personajelor „mor” spre a se naşte în plan real, ca împliniri concrete.

Distribuţia:

Alexandru Manea:  Vladimir Jurăscu
Gogu Panait:  Valentin Avrigeanu
Milică:  Ioan Abrudan
Manole:  Marcel Segărceanu
Bebe Cristian:  Frigyes Palóczy
Maria Panait:  Viorica Cernucan
Natalia:  Lili Mihăilescu Vladimir
Fanta:  Doina Urlăţeanu 
Elvira:  Simona Constantinescu

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Agy Segărceanu

de A.J.Cronin
Traducerea:  Silvia Cucu
Premieră pe ţară

Regia artistică:  Corneliu Zdrehuş
Decor:  Sándor Nagy  şi Tatiana Manolescu Uleu
Costume:  Tatiana Manolescu Uleu
Data premierei:  4 februarie 1966

Acţiunea piesei „Jupiter se amuză” se desfăşoară în Anglia începutului de secol XX şi abordează condiţia morală a intelectualului într-o societate care nu întotdeauna îl înţelege ori îi este favorabilă. Doctorul Venner om cu mari resurse intelectuale şi pasionat de profesiunea sa, doreşte să îşi continue cercetările într-o problemă medicală foarte importantă. Pentru a reuşi, el are de luptat cu conducerea şi cu majoritatea personalului dintr-un sanatoriu particular. Înfruntarea dintre tabere este dramatică şi intransigentă, semnificând opoziţia dintre generozitatea şi umanismul savantului şi rapacitatea, mercantilisul celor care vor să transforme ştiinţa şi descoperirile ei într-o industrie rentabilă şi într-o modalitate de parvenire.

Eroii îşi încep evoluţia fermi în concepţiile lor, pentru a se schimba treptat pe parcurs, ca şi cum ar abandona nişte măşti. Doctorul Venner, blazat, cinic şi misogin la început, se dovedeşte mai târziu capabil de mari sensibilităţi şi de o dragoste pasională. Mary Murray, care are de îndeplinit o datorie de misionară în Orientul Îndepărtat, îşi abandonează chemarea pentru a rămâne alături de omul pe care îl iubeşte cu o dragoste foarte pământeană. Bătrânul doctor Drewett, ascunde sub masca indiferenţei şi a egoismului un suflet cald, apt de un profund ataşament.

Valoarea piesei rezidă în înţelesurile ei omeneşti, tonice şi optimiste. Spectacolul se construieşte ca un dialog scenic al ideilor, al concepţiilor de viaţă şi profesionale, ca o luptă a personajelor prin atitudini şi credinţe, ca un conflict intelectual într-o lume a intelectualilor.

Distribuţia:

Edgar Bragg:  Jean Săndulescu
Gladys Bragg:  Simona Constantinescu
Paul Venner:  Vasile Constantinescu
Richard Drewett:  Dorel Urlăţeanu 
George Thorogood:  Frigyes Palóczy  
Mary Murray:  Gina Nicolae
Fanny Leeming:  Alla Tăutu
Jenny:  Ana Popa
Albert Chivers:  Ioan Pater
Martha Foster:  Anca Miere Chirilă

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Sofica Spoială

Comedie în trei acte  de Al Kiriţescu

Regia artistică:  Valeriu Grama
Scenografia:  Eliza Popescu
Data premierei:  8 decembrie 1965

Comedia „Gaițele” face parte din așa-numita „Trilogie burgheză” a lui Alexandru Kirițescu și înfățișează, de-a lungul celor trei acte, avatarurile clanului Duduleanu, întruchipat de cele trei „gaițe” (Aneta, Zoia și Lena), precum și de generația următoare. Intriga foarte sumară se conturează prin avansurile pe care Wanda Serafim le întreprinde pentru cucerirea lui Mircea, soțul Margaretei Aldea. Avare, rapace, cele trei babe dau impresia că ar putea trăi cât lumea. Moartea Margaretei, fiică și nepoată sinucisă cu laudanum nu le zdruncină apetitul, nici plăcerea de a bârfi la nesfârșit, jucând cărți și bând tacticos cafele.

Centrul de interes al lucrării stă, însă, în creionarea chipului crud al lumii provinciale. Ritmul piesei se naște în afara oricărei linii evolutive din tensiunea permanentă a dialogului, din etalarea gratuită a răutății, din provocarea, bruscarea și iritarea partenerului de discuții. Toate personajele sunt (și se etichetează reciproc) „nebuni”, „izaltați” și „monștri” într-o atmosferă de ferocitate generală, în care fiecare vrea „viața, trupul, răsuflarea, tot sângele inimii” celuilalt. După cum afirmă Ion Vartic (Dicționar analitic de opere literare românești”), „înșelând prin aparențele lor realiste, personajele, în furiile lor mecanice, jucate, simulate, seamănă în realitate cu făpturile ubuești ale lui Jarry”. Comedia „Gaițele” devine, astfel, una dintre cele mai moderne experiențe teatrale românești.

Distribuţia:

Aneta Duduleanu:  Maud Mary
Wanda Serafim:  Simona Constantinescu
Margareta Aldea:  Viorica Cernucan
Colette Duduleanu:  Doina Urlăţeanu
Fräulein:  Alla Tăutu
Lena:  Anca Miere Chirilă
Zoia:  Lili Mihăilescu Vladimir 
Zamfira:  Ana Popa
Mircea Aldea:  Vladimir Jurăscu
Georges Duduleanu:  Constantin Simionescu
Ianache Duduleanu:  Mişu Vladimir

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sonorizarea:  Dorel Olea

Dramă istorică în trei acte de  Octav Dessila

Regia artistică:  Ion Deloreanu
Scenografia:  Eliza Popescu
Data premierei:  20 noiembrie 1965

„Mihai Viteazul. Călugăreni” a continuat programul, pentru o vreme singular în peisajul teatral românesc, de cultivare a piesei istorice. „Călugăreni” face parte din trilogia „Mihai Viteazul”, fiind urmată de „Atotbiruitorul” şi „Turda”. Aplecarea asupra figurii istorice a domnitorului român este explicată de autorul Octav Dessila astfel: „Cea mai reprezentativă figură românească lipsea din dramaturgia autohtonă… Călugărenii, la bursa istorică a valorilor universale, echivalează cu Termopile, cu Austerlitz. Toate bătălii încheietoare de faze istorice.” Beneficiind de o distribuţie foarte numeroasă, piesa surprinde evenimentele desfăşurate înainte de bătălia de la Călugăreni, vestita bătălie şi retragerea strategică a lui Mihai Viteazul după victorie.

Distribuţia:

Mihai Viteazul:  Eugen Ţugulea
Marele logofăt Udrea:  George Pintilescu
Spătarul Negrea:  Octavian Uleu
Logofătul Teodosie tatăl:  Vasile Constantinescu
Logofătul Teodosie fiul:  Ion Abrudan
Generalul Baba Novac:  Vladimir Jurăscu
Marele Comis Calomfirescu:  Carol Lavotta 
Stroe Buzescu:  Corneliu Zdrehuş
Radu Buzescu:  Marcel Segărceanu
Preda Buzescu:  Andrei Dálnoky
Mitropolitul Eftimie:  Constantin Simionescu
Episcopul Luca:  Mişu Vladimir
Căpitanul Cocea:  Valentin Avrigeanu
Aga Fărcaş:  Ioan Pater
Căpitanul Mârzea:  Boris Petroff
Căpitanul Racea:  Ion Martin
Postelnicul Andrei:  Grig Schiţcu
Cămăraşul Bozdâgă:  Nicolae Toma
Logofătul Andrei:  Frigyes Palóczy 
Vistiernicul Dan:  Jean Săndulescu
Ţăranul Toader:  Constantin Simionescu
Hodgea Ali Gean:    Ferenc Belényi
Căpitanul Király:  Iosif Gábor
Balthazar Walter:  Barna Borsos
Căpitanul Theil:  Gyula Halasi
Sinan paşa:  Dorel Urlăţeanu
Mehmed bei:  Ernő Gáll
Hussein paşa:  László Földes
Ofiţerul cortului:  Alexandru Tóth
Sanni cipriotul:  István Mogyoróssy
Doamna Stanca:  Simona Constantinescu
Stolniceasa Sima:  Viorica Cernucan
Doamna Tudora mama:  Lili Mihăilescu Vladimir
Tudora:  Gina Nicolae
Rada:  Maud Mary
Niculăiţă:  Ana Popa
Femeia I:  Alla Tăutu
Femeia  II:   Doina Urlăţeanu
Femeia III:  Anca Miere Chirilă
Femeia IV: Annamária Biluska
Femeia V:  Papp Magda
Logofătul Chesar:  Gulácsy Adalbert
Banul Calotă:  Rádai Imre
Geafer paşa:  Tolnai Tank László
Hassan paşa:  Carol Orbán
Satârgi paşa:  Crăciun Oros

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Agy Segărceanu
Ilustraţia muzicală şi  sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie dramatică în trei acte de Virgil Stoenescu

Regia artistică:  Ion Deloreanu
Scenografia:  Tatiana Manolescu Uleu
Data premierei:  25 septembrie 1965

„O mişcare greşită” are ca temă formarea conştiinţei tinerilor, dezvoltarea caracterelor şi îmbogăţirea fondului lor sufletesc în condiţiile oferite de existenţa în socialism. Marin este un tânăr muncitor care poartă în sufletul său o mare durere. Cândva, la Manometru, i s-a întâmplat ceva, probabil un accident, în urma căruia a avut de suferit, fiind considerat laş ori huligan. El are acum impresia că toată lumea îl priveşte cu dispreţ, îl socoteşte incompetent şi vrea să îi dea lecţii pentru a-l reeduca. Pe lângă această durere, Marin mai are şi o taină – o inovaţie. El crede cu tărie că brevetarea acestei invenţii îi va breveta intrarea în viaţă cu demnitate, îi va asigura realizarea umană şi îi va aduce dragostea. Dar Marin nu poate duce la bun sfârşit invenţia în care îşi pune toate speranţele pentru că nu ştie matematică. Colegul său de cameră, Mitruţ, îi rezolvă în secret toate calculele, apoi pleacă, aflând că Marin o iubeşte pe tovarăşa ingineră pe care o iubeşte şi el. Aceasta, însă, nu ştie cum să aleagă între cei doi, fără a-l face pe vreunul să sufere. Atunci, ea îi oferă lui Mitruţ dragostea şi lui Marin invenţia, luptând ca ideea lui să devină o preocupare a întregului colectiv al uzinei.

Distribuţia:

Marin:  George Pintilescu
Dorel:  Boris Petroff
Mitruţ:  Ion Martin 
Irina:  Simona Constantinescu
Vali:  Mia Popescu
Mama:  Lili Mihăilescu Vladimir
Maistrul/Nea Pârvu:  Valentin Avrigeanu

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Sofica Spoială
Sonorizarea:  Dorel Olea

de Arthur Miller
Traducerea:  Sică Alexandrescu şi Aurel Vasilescu

Regia artistică:  Valeriu Grama
Scenografia:  Romulus Peneş
Ilustraţia muzicală:  ing.Lucian Ionescu (Radioteleviziunea Română Bucureşti)
Data premierei:  4 iunie 1965

Inspirată dintr-un caz real, piesa „Vedere de pe pod” înfăţişează un proces de conştiinţă prin tragedia destinului lui Eddie Carbone, docher din Brooklyn. În casa în care locuieşte împreună cu soţia, Beatrice şi nepoata lor, Catherine, sunt primiţi doi imigranţi italieni clandestini, veri ai Beatricei. Între Catherine şi Rodolfo (unul dintre imigranţi) se înfiripă o poveste de iubire, spre disperarea lui Eddie, mistuit şi el de o dragoste semi-incestuoasă pentru nepoata lui. Totuşi, el nu dă în vileag această iubire interzisă nu atât pentru a se ascunde de ceilalţi, cât pentru a se mistifica pe sine însuşi. Pasiunea pentru Catherine este izvorul tragediei şi al sfârşitului eroului. Pierdut, el denunţă Biroului federal de imigrări prezenţa clandestină a celor doi italieni. Dezvăluit ca trădător, Eddie pierde respectul vecinilor, al prietenilor şi al familiei. Într-un final tipic de vendetta mediteraneană, Marco, celălalt imigrant, îl ucide într-o luptă de stradă. Într-o versiune rescrisă ulterior, autorul soluţionează conflictul prin sinuciderea lui Eddie; montarea orădeană preia această ultimă variantă pentru a potenţa conflictul psihologic şi mesajul dramatic al piesei.

Distribuţia:

Louis:  Ion Abrudan
Mike:  Marcel Segărceanu
Alfieri:  George Pintilescu
Eddi:  Vasile Constantinescu
Catherine:  Marilena Negru
Beatrice:  Olga Sîrbul
Marco:  Eugen Ţugulea
Rodolfo:  Boris Petroff, Ion Martin
Ofiţerul:  Jean Săndulescu

Regia tehnică:  Elena Varlam
Sufleur:  Agy Segărceanu
Lumini:  Alexandru Tóth
Sonorizarea:  Dorel Olea

Recital de operetă

Regia artistică:  Ladislau Gróf
Decor:  Sándor Nagy
Costume:  Marianca Ţicoan-Jancsó
Conducerea muzicală:  Zoltán Matolcsi
Coregrafia:  Eva Ombódi
Data premierei:  15 mai 1965

Interpreţi:

Rozalia Anghi
Francisc Belényi
Doina Ioja
Carmen Marinescu
Ion Martin
Anca Miere Chirilă
Frigyes Palóczy
Magda Papp
Ioan Pater 
Boris Petroff
Mia Popescu
Jean Săndulescu 
Zsuzsa Szokolai
Constantin Simionescu
László Tolnai Tank

Comedie în cinci acte de Ben Jonson
Traducerea:  Mihnea Gheorghiu

Regia artistică:  Ion Deloreanu
Scenografia:  Alexandru Olian
Ilustraţia muzicală:  Miron Raţiu, dirijor la Filarmonica de Stat Oradea
Coregrafia:  Eva Ombódi
Data premierei:  4 aprilie 1965

Intriga piesei „Volpone” are la bază tema străveche a goanei după moștenire. Volpone, magnifico din Veneția, cetatea fabuloasă a luxului, dar și a tuturor viciilor, adună comori și bogății din darurile pe care lingușitorii săi i le fac zilnic, în speranța de a-i câștiga simpatia și, implicit, averea, după moarte. Ajutat de parazitul său, Mosca, Volpone simulează că ar fi bolnav pe moarte, în realitate el fiind în deplinătatea forțelor fizice, capabil de uneltiri și intrigi. Pentru el, banul este „idol” pe altar.

Principalii pretendenți la moștenire sunt avocatul Voltore, bătrânul Corbaccio și negustorul Corvino. Dorind-o pe Celia, soția lui Corvino, Volpone pune la cale un plan pentru a o avea. Mosca merge în casa lui Corvino și susține că un sobor de doctori i-a recomandat stăpânului bolnav compania în pat a unei femei frumoase. Mereu cu gândul la moștenire, Corvino e gata să se încornoreze de bună-voie și își duce soția în casa lui Volpone. Celia își apără cu orice preț onoarea, iar situația este salvată în ultimul moment de Bonario, fiul lui Corbaccio.

Punctul culminant al piesei este atins în momentul în care Volpone își regizează singur moartea, pentru a urmări reacțiile celor care îi jinduiau avutul. Lovitură de teatru, Volpone îl desemnează pe Mosca drept unic moștenitor, care, de altfel, intră foarte bine în rolul de proaspăt îmbogățit. Pentru a-și râde și mai bine de păcăliți, Volpone se travestește în comandatore și îi înfurie nebunește pe cei trei dezmoșteniți: Voltore, Corbaccio și Corvino.

Un scurt moment de sinceritate al lui Voltore în Casa Senatului dezleagă toate firele. Când Mosca refuză să își mai ajute stăpânul, acesta se dă singur de gol, aruncând travesti-ul. Justiția triumfă, ca în fabulele moralizatoare a căror amprentă e vizibilă în întreaga piesă: vinovații (Voltore, Corbaccio, Corvino) sunt pedepsiți, nevinovaților (Celia, Bonario) li se face dreptate; Mosca este condamnat să fie biciuit și trimis la galere pe viață, iar Volpone e închis până va muri de bolile pe care le-a simulat, căci, după cum el singur admite, „așa pățește vulpea firoscoasă”.

Distribuţia:

Volpone:  Ioan Pater
Mosca:  Jean Săndulescu
Voltore:  Ilie Iliescu
Corbaccio:  Constantin Simionescu
Corvino:  Octavian Uleu
Bonario:  George Pintilescu
Sir Polithik:  Nicolae Toma
Peregrine:  Ion Abrudan
Jude I:  Valentin Avrigeanu, Ion Martin
Jude II:  Valeriu Grama
Jude III:  Boris Petroff
Jude IV:  Marcel Segărceanu
Lady Polithik:  Alla Tăutu
Celia:  Olga Sîrbul
Camerista I:  Mia Popescu
Camerista II:  Doina Ioja

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Agy Segărceanu
Sonorizarea:  Dorel Olea

Comedie în trei acte de Tudor Muşatescu

Regia:  Dorel Urlăţeanu
Scenografia:  François Pamfil
Data premierei:  15 ianuarie 1965

Comedia „…Escu” reia o parte din galeria de personaje ce populează celebra piesă „Titanic vals” : Decebal Necșulescu, fiul cel mic al lui Spirache, se străduiește să ajungă în Guvern, precum tatăl său, folosind ca strategie politică mutarea succesivă dintr-un partid în altul. Spre deosebire de tatăl său, care privește cu răceală și distanțare mecanismul electoral, Decebal este integrat vieții politice a Bucureștiului din propria dorință, se avântă cu plăcere în vâltoarea confruntărilor, fără a economisi vreun efort pentru a ajunge deputat, chiar ministru. Când este bătut din greșeală, înțelege cu ajutorul Ninei Damian (iubita sa secretă) că un om victimizat pentru ideile sale, are mari șanse de a ajunge acolo unde își dorește. De aici se naște și titlul piesei: când Nina îl acuză a fi „un „Escu” oarecare, ambițios și arivist, trecut prin toate partidele, muiat în toate doctrinele și intrat dintr-o eroare în parlament”, Decebal ripostează făcându-și aproape un titlu de onoare din acest apelativ : „Viu dintr-o familie imensă de „Ești”: „Popești”, „Vasilești”, „Ionești”, „Dumitrești”, „Georgești”, „Necșulești” și alți „Ești” ținuți fără pâine de moravurile politice ale unei țări eminamente agricolă (…) Nu mă interesează mijloacele prin care am ajuns și vreau să ajung!… Știu numai că în mine simt chemarea nelămurită a măririi, și asta e forța care m-ajută să calc peste toate piedicile, să înving toate dificultățile.” Cu toate acestea, autorul insistă asupra rezervelor sufletești pozitive ale eroului, care „s-a impus și și-a creat o popularitate imensă, tocmai printr-o integritate fără pereche și o cinste revoltătoare”. Aceste calități nu se aplică și în viața sa de familie, care pare la un pas de dezintegrare: în timp ce Decebal este iubitul Ninei, soțul acesteia, Bébé, o curtează insistent pe Amélie, soția lui Decebal, încercând chiar să îi regizeze acestuia întâlniri amoroase pentru a o convinge pe Amélie să îi cedeze. În final, Amélie apare ca fiind personajul cel mai stăpân pe situație, deținătoarea tuturor firelor intrigii și cea care le descurgă magistral. Lovitura de teatru care încheie piesa înfățișează căderea guvernului chiar în seara în care Decebal își sărbătorește numirea ca ministru și decizia lui de a înființa propriul partid – național liberal-țărănesc.

Distribuţia:

Decebal S.p. Necşulescu:  George Pintilescu
Iorgu Langada:  Mişu Vladimir
Traian Necşulescu:  Vasile Constantinescu
Generalul Stamatescu:  Constantin Simionescu
Platon Stamatescu:  Valeriu Grama
Bebe Damian:  Jean Săndulescu
Amélie:  Doina Urlăţeanu
Miza General Stamatescu:  Lili Mihăilescu Vladimir
Nina Damian:  Mia Popescu
Un comisar:  Grig Schiţcu
Fane:  Valentin Avrigeanu
Pâşlică:  Octavian Uleu
Miţi:  Ana Popa, Anamaria Biluska, Olga Sîrbul
Manole:  Ion Martin
Ana:  Anca Miere Chirilă
Primul alegător:  Eugen Ţugulea
Al doilea alegător:  Ilie Iliescu

Regia tehnică:  Dalma Simionescu
Sufleur:  Sofica Spoială
Sonorizarea:  Dorel Olea