Text preluat de pe Liternet.ro.

Toma Hogea este un creator complex: actor păpușar înzestrat cu bucuria de a crea, care a interpretat de-a lungul timpului sute de roluri în numeroase spectacole din registre diferite, regizor artistic cu un repertoriu de spectacole de înaltă calitate pe care le-a montat peste tot în țară, autor al unor volume esențiale despre arta păpușarilor și profesor la Universitatea de Arte din Iași, personalitate a teatrului de animație, răsplătită de-a lungul timpului cu numeroase premii naționale și internaționale pentru activitatea sa artistică. Cu ocazia montării spectacolului Degețica, după Hans Christian Andersen, l-am invitat la o scurtă discuție despre teatrul de animație, regie și noul proiect.

text preluat de pe bookhub.ro / autoare: Adriana Stoica (clasa a IX-a D, Colegiul Național „B.P. Hașdeu” Buzău)

Spectacolul care a încheiat a douăsprezecea ediție a festivalului „Săptămâna Teatrului Tânăr”, organizat de Teatrul „George Ciprian” din Buzău, a fost D-ale carnavalului, o comedie de Ion Luca Caragiale, ce a prins viață datorită regiei lui Vlad Trifaș, în interpretarea trupei de la Teatrul „Regina Maria” Oradea.

text preluat de pe bookhub.ro / autoare: Bianca Ioana Lavinia Cazan (clasa a XII-a, C.N. „B.P. Hașdeu” Buzău)

Seara în care am văzut spectacolul D’ale carnavalului, în regia lui Vlad Trifaș, a fost una dintre acele experiențe teatrale care te scot complet din cotidian. Departe de o simplă reluare a textului clasic, Trifaș reușește să-l reinventeze, aducându-l în contemporaneitate prin mijloace subtile, dar pline de semnificație.

text preluat de pe bookhub.ro / autor: Gabriel Nicolae (C.N. „Mihai Eminescu” Buzău)

Ultimul spectacol din Festivalul Teatrului Tânăr, aflat la a XII-a ediție, s-a dovedit strălucitor prin viziunea regizorală și interpretarea actorilor, prin decor și costume. Piesa lui I.L. Caragiale, ne dovedește regizorul Vlad Trifaș, nu este datat. Poate fi adus fără a fi modificat esențial, cu ingeniozitate, la nivel de mesaj, în cea mai profundă actualitate.

Text preluat de pe bookhub.ro / autoare: Alexia Olteanu (clasa a XII-a, C.N. „Mihai Eminescu” Buzău)

Unele spectacole nu se termină în clipa magică a căderii cortinei, a stingerii luminilor. Ele rămân în mintea ta, ca un ecou care te urmărește. Asta se întâmplă și în cazul spectacolului D’ale carnavalului de Ion Luca Caragiale, în regia lui Vlad Trifaș – un spectacol care te face să râzi, îndemnând însă la reflecție – printre ce oameni trăim?! în ce fel trăim?!

Text preluat de pe bookhub.ro / autoare: Ștefania-Emilia Bucur (clasa a IX-a D, Colegiul Național „B.P. Hașdeu” Buzău)

Ultima seară a festivalului „Săptămâna Teatrului Tânăr” s-a încheiat într-o notă explozivă, plină de umor și de energie, prin montarea piesei D’ale carnavalului de I.L. Caragiale, în regia inspirată a lui Vlad Trifaș. Sala a fost arhiplină, publicul venind în număr mare să guste din savuroasa lume caragialiană, iar râsetele și aplauzele au răsunat pe tot parcursul reprezentației.

Text preluat de pe LiterNet.ro

„Lucruri pe care le știu ca fiind adevărate” de Andrew Bovell, în regia lui Vlad Bălan, a deschis stagiunea 2025-2026 a Teatrului „Regina Maria” Oradea și este totodată unul dintre acele puține spectacole care își asumă riscul de a atinge zone pe care teatrul, de obicei, le ocolește.

Text preluat de pe Republika Kritica / autor: Tudor-Costin Sicomaș

Încep din ce în ce mai mult să călătoresc prin țară. Și acest lucru duce deseori la momente de reverie, de bucurie, de fericire pur și simplu. Dar și la momente de invidie (pozitivă, ce-i drept), pentru că descopăr sau redescopăr orașe, locuri cu mult mai frumoase și mai bogate decât capitala noastră „dragă”. Două dintre aceste orașe pe care le-am redescoperit în ultimul timp sunt Clujul și iată, acum, Oradea. Cel puțin în cazul acestuia din urmă, am fost de-a dreptul vrăjit de frumusețea zonei centrale prin care m-am plimbat și care mi-a purtat gândurile și sufletul direct în Viena barocă și în cea a începutului de secol XX. Eleganța clădirilor care îmbină stilul acela încărcat al cărui nume provine din portugheză și stilul Secession dau Oradei un aer de poveste care nu are cum să nu te învăluie și să te poarte înapoi în timp.

Text preluat de pe LiterNet.ro

Ramona Nemeș: Te reîntorci la Teatrul Regina Maria, după ce ai montat Tartuffe în 2021. Cum simți că ai evoluat ca regizor de atunci și cum îi regăsești acum pe actorii Trupei „Iosif Vulcan” la câțiva ani distanță?

Vlad Trifaș (râzând): E… destul de complicat să vorbesc despre evoluția mea. Sper doar că nu m-am prostit, e singurul lucru pe care mi-l doresc. Îmi place să zic despre mine că sunt un căutător, un om care „scurmă” cu curiozitatea copilului. Dacă e să vorbim într-un fel sau altul despre evoluția mea, cu siguranță pot spune că groapa este mai mare, am apucat să caut ceva mai mult, lucru care sper că îmi aduce ceva mai multă experiență. Dar sunt la fel de curios, cu la fel de multe întrebări. Mi-e frică de momentul în care răspund la toate întrebările, așa că din acest punct de vedere cred că sunt la fel, însă cu un bagaj mai mare de experiență.

Teatrul se vede adesea tentat să îmblânzească și să adapteze clasicii, iar Teatrul Regina Maria își asumă, împreună cu regizorul Vlad Trifaș, curajul de a monta un Caragiale autentic, care pulsează cu energia mahalalei sudiste, unde pasiunile izbucnesc „pe repede înainte”, iar grotescul și umorul se înlănțuie firesc. Pentru publicul ardelean, această incursiune în universul caragialian capătă forța unei revelații: un spectacol viu, intens, ce refuză cosmetizările și scoate la suprafață atât fragilitatea, cât și vitalitatea tipologiilor umane.

Text preluat de pe LiterNet.ro

Răzvan Rocaș: „Lucruri pe care le știu ca fiind adevărate” este un text care provine dintr-o dramaturgie poate mai puțin explorată la noi: dramaturgia australiană. Cum ai ajuns la acest text? Ce ți se pare cel mai ofertant din punct de vedere regizoral?
Vlad Bălan: Eram familiarizat cu dramaturgia lui Andrew Bovell. Am văzut acum mulți un spectacol la Ploiești, Când ploaia se va opri; era regizat de Radu Afrim. Am văzut și-un spectacol de dizertație care avea la bază acest text și, cumva, mi-a rămas în minte. Noi, inițial, în discuțiile cu Vichi (Victoria Balint – manager interimar Teatrul Regina Maria) aveam un alt plan; trebuia să facem o dramatizare după un roman. A fost o situație complicată cu drepturile și până la urmă am ajuns să fac alte propuneri. Mi-am amintit de acest text și mi-am zis să-l citesc – eu aveam doar impresia spectacolului de dizertație văzut. L-am citit și știu că m-a lovit din prima, i-am trimis și i-am zis „Asta cred că e!”. S-a potrivit în totalitate: și Bobi Pricop a zis „Da, eu susțin” imediat – el știa deja textul. Am avut parte de mare susținere în sensul acesta și mi s-a părut potrivit și pentru că am senzația că e un text destul de clasic, ca structură, la nivel de poveste. E un text care tratează această prăpastie între generații și o face cu mare înțelepciune, fără să dea verdicte. Mi se pare că trăim într-un moment în care ne polarizăm în două direcții – conservatoare și progresistă. De obicei, asta caut: texte care se poziționează în zona gri.

Text preluat de pe LiterNet.ro | autor: Răzvan Rocaș

Trăim o perioadă în care tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru pare să ne împingă în polemici cu cei de lângă noi. Adesea descoperim că ceea ce credeam că știm despre aceste persoane este, de fapt, eronat. În astfel de momente, avem nevoie de ceva care să ne ofere certitudinea că lucrurile sau persoanele dragi nouă vor rămâne neschimbate, așa cum ni-le amintim. Aceste repere ne insuflă un sentiment necesar de siguranță. Atât doar că exact din mijlocul acestora se pot produce cele mai brutale schimbări, care să ne forțeze să luăm decizii drastice.

Text preluat de pe Revista Familia / autor: Alexandru Jurcan

Premiera mult-așteptată la Teatrul Regina Maria din Oradea a avut loc în 5 și 6 aprilie anul acesta, 2025. E vorba de Richard III de Shakespeare, în traducerea lui Horia Gârbea – versiune scenică de Alexandra Felseghi și Andrei Măjeri, cu inserții din Henric VI. Regia: Andrei Măjeri, care anul trecut a primit Uniter pentru spectacolul Cine l-a ucis pe tata. Regizor ambițios, care n-a dezamăgit niciodată.

Text preluat de pe Vestul Dramatic / autor: Doru Mareș

Richard III al lui Andrei Măjeri conturează geografia unor serii de cupluri, la rândul lor generate de dubletul demonism – fascinație. Preluând textul shakespearian, cel în traducerea lui Horia Gârbea din monumentala ediție Volceanov, apărută la Tracus Arte, versiunea scenică lucrată de regizor alături de Alexandra Felseghi, cu inserții din Henric VI, aduce în scenă toate generațiile, actori și personaje, de la Luca Bran, un puști de 10 ani cu un aplomb măsurat de naturalețe (în rolul lui Richmond), și Robert Balint, cu doar cinci ani mai mare și în triplu rol (prinții moștenitori, în oglindă în parcursul reactivității adolescentine generate de întâietatea la tron, dar și un paj), până la starurile incontestabile ale Teatrului „Regina Maria” din Oradea, Ioana Dragoș Gajdó și Richard Balint (în patru roluri schimbate rapid și cu o individualizare de excepție). Cheia poveștii (care istorie a fost cândva, într-o perioadă tulbure și extrem de violentă a Angliei, pe când Războiul de 100 de ani se încheia odată cu, la celălalt capăt al Europei, căderea Constantinopolului, pentru ca după numai doi ani să înceapă Războiul celor două roze, pentru încă 32 de ani), care se termină cu doi ani înaintea sfârșitului conflictului dintre casele Lancaster și York, este însă una ce depășește istoria factuală, pentru a se desfășura aproape faustic, prin cuplul Richard – Buckingham, realizat de Petre Ghimbășan și Răzvan Vicoveanu. Cel dintâi, demon fascinator, un fel de Mefisto pentru care crimele sunt năzbâtii și strategie substanțială în același timp, al doilea un Faust fără portofoliu, a cărui unică emoție e fascinația exercitată de Richard, cuplată nemărturisit, dacă nu chiar inconștient, cu anume interese de rang și avere, de exercitare a puterii după modelul idolului manipulator.

Text preluat de pe reșița.ro / autor: Marian Apostol

Pe 27 iunie 2025, la ora 18:00, publicul reșițean a fost invitat să râdă, să tacă, să asculte și să aplaude. Teatrul Regina Maria din Oradea a onorat Festivalul Internațional de Teatru New Wave cu una dintre cele mai bune producții ale sale: „Genul acuzativ”, o tragicomedie în regia lui Mimi Brănescu, care a adus pe scena reșițeană o explozie de adevăruri nespuse, umor crud și emoție autentică. Un spectacol care a demonstrat că teatrul poate fi, în același timp, oglindă, rană și balsam.

Text preluat de pe LiterNet.ro / autor: Mihai Brezeanu

En folkefiende / Un inamic al poporului de Henrik Ibsen (1882). Ein Volksfeind / Un inamic al poporului de Henrik Ibsen, versiune adaptată de Thomas Ostermeier și Florian Borchmeyer și înscenată de primul la Schaubühne, în Berlin, în 2012. Un inamic al poporului, versiunea Ostermeier-Borchmeyer, tradusă din engleză de Radu Iacoban și înscenată chiar de el la Teatrul Regina Maria din Oradea în noiembrie 2024. Primul titlu programat în cadrul ediției 2025 a Festivalului Internațional de Teatru Nou de la Arad.

Text preluat de pe Revista Familia / autor: Alexandru Jurcan

Devine clasică următoarea situație: copiii plecați în alte țări, părinții singuri bolnavi, vecinii binevoitori, străinii plătiți ca să aibă grijă de ei… Iată o temă extrem de actuală, fierbinte, dureroasă. Simona Mihuțiu, reputat medic oncolog din Oradea, a abordat o asemenea problemă în piesa Speranța nu urcă niciodată cu liftul.

Text preluat de pe lucianantofi.wordpress.com / autoare: Luciana Antofi

Puterea.

O mână de nisip pentru clepsidra largă și răbdătoare a partidelor de șah ale istoriei care toarnă repede o altă mână de nisip deasupra, măsurând uneori măreția pieselor nu atât după importanță cât după rezistența lor pe tabla de joc de pe fundul clepsidrei. De această dată a unui nebun de albastru.

Și nu orice fel de nebun, ci unul excelent născocit (Petre Ghimbășan, un senzațional Richard al III-lea) și genial mânuit de regizorul Andrei Măjeri  împreună cu Trupa „Iosif Vulcan” a Teatrului „Regina Maria” din Oradea, care ține în șah teatral clasic/contemporan, preț de mai bine de două ceasuri, cele mai importante zece piese  ale puterii (la care regizorul a redus foarte inspirat aglomeratul univers regal shakespearian cu tot felul de ranguri și  relații de la Curte și l-a expediat într-un superb neomedieval-rock – unele costume medievale sunt reinterpretate contemporan în partea de jos, în cheie alb-negru cu elemente de armură argintie, simbolistică regală britanică, accesorizate cu elemente de echipament sportiv, imprimeuri și căști audio (!) – esențializat și inteligibil) pentru care a inventat vremelnic chiar și noi mișcări pe tabla de joc.